11

despre cum mi-am început săptămâna

…uneori visez sentimente. nu e vorba de poveşti cu personaje bine definite care să mă facă veselă sau tristă, ci de stări şi emoţii pur şi simplu. sufăr în somn fără să mă chinuie vreo persoană anume, mă bucur şi râd fără să ştiu de ce, sau mi-e o teamă cumplită chit că nu e nimeni în vis care să mă sperie. totul se întâmplă cu o intensitate atât de mare încât dimineaţa, când mă trezesc, stările acelea le port încă în mine şi mă definesc cel puţin în prima parte a zilei.

aşa se face că azi-noapte am visat tristeţe amestecată cu furie şi durere şi m-am trezit cu sentimentul clar că trebuie să sparg ceva sau să urlu până nu mai pot, ca să mă descarc. cum de mai bine de două săptămâni nu dorm acasă (am din nou grijă de pirli şi m-am mutat cu dumnealui), nu am îndrăznit să iau niciun pahar sau farfurie din casa prietenilor mei şi să le dau de pământ.

am ieşit din casă şi am intrat în primul magazin ce mi-a ieşit în cale. era o alimentară. nu aveau căni şi nici pahare. m-am uitat de jur împrejur pe rafturi să văd ce poate fi mai uşor de spart. borcanele cu dulceaţă sau conservele era păcat să le distrug, aşa că m-am uitat la sticlele cu băutură. aveam de unde alege. vin, bere, vodcă, lichior, rom – o adevărată desfătare.

am ales două sticle de bere ursus. niciodată nu mi-a plăcut ursus, aşa că putea fi sacrificată. fata de la casă s-a uitat cam ciudat la mine. de înţeles, de altfel – era luni, la 8.30 dimineaţa şi eu cumpăram bere. nu mi-a păsat. de fapt, de-abia aşteptam să spună ceva ca să mă răstesc la ea. n-a zis. mi-am luat berile şi m-am întors acasă.

m-am dus rapid în grădină unde ştiam că există locul ideal de spart sticle, ascuns între copaci şi cu o mică alee din ciment. am trântit sticlele cu putere, una după alta, şi am urlat cât am putut: “FIR-AR EA A DRACULUI DE VIAŢĂ!!!”. zgomotul sticlei sparte în mii de bucăţi a fost cel mai plăcut zgomot al dimineţii, iar berea rece care mi se scurgea pe picioare a completat de minune senzaţia de răcorire sufletească.

mi-a părut o secundă rău că nu am luat mai multe sticle. am mai stat un pic cât să respir şi să mă uit cum sclipesc în soare cioburile de pe jos. după care m-am dus sus, am adus mătura şi făraşul şi am curăţat locul faptei. m-a bufnit râsul când mi-am dat seama câte pregătiri am făcut pentru a mă descărca “spontan”. nici dacă gândeam crima perfectă nu eram atât de meticuloasă.

am lăsat locul curat ca în palmă, doar cu un iz uşor de drojdie amară. am urcat în casă, mi-am făcut duşul de rigoare şi am pornit liniştită spre job. când am ajuns în piaţa muzeului şi am trecut prin dreptul bisericii franciscane, preferata mea, m-au lovit remuşcările. îmi înjurasem viaţa şi, la urma urmei, nu era ea chiar atât de rea.

m-am întors din drum şi am intrat în biserică. foarte rar fac asta. eu şi Dumnezeu avem o relaţie aparte. ne respectăm reciproc şi nu ne amestecăm unul în viaţa celuilalt nici măcar atunci când avem nevoie. de data asta însă am zis că poate nu strică să discutăm un pic. aşa, ca între vechi cunoscuţi.

biserica era goală şi luminoasă. m-am aşezat pe una din bănci, după ce m-am lovit zdravăn la degete în treapta de lemn tare. “ăsta-i semn”, mi-a trecut prin minte. am stat şi m-am uitat în jur încercând să simt liniştea. nimic. prea mare vânzoleală şi agitaţie în capul meu. Dumnezeu nu dădea nici el semn că ar avea nevoie de vreun sfat de la mine, aşa că am ieşit afară.

totul era ok. săptămâna putea să înceapă.

14

declaraţie de amor

…iubesc oamenii care ştiu să abereze frumos, cei lângă care poţi pierde o după-amiază întreagă veselindu-te şi scornind scenarii şi poveşti imposibil de posibile. îmi plac pentru că le sclipeşte mintea şi ştiu să se joace cu pasiune; pentru că reuşesc fără nici cel mai mic efort să îţi continue ideea din mers în aşa fel încât povestea să devină pe cât de fantastică, pe atât de credibilă şi de frumoasă; pentru că ştiu să râdă şi să transforme în festin lingvistic o simplă conversaţie de vară. a abera frumos e apanajul oamenilor deştepţi şi cu simţul umorului.

iubesc oamenii care te strâng la piept cu putere şi drag atunci când te întâlnesc, chiar dacă te-ai văzut cu ei şi cu o zi înainte. îmi plac pentru că nu se sfiesc să-şi arate sentimentele, deşi chestia asta “nu se mai poartă”; pentru că sunt umani şi coborâţi, parcă, din vremuri de mult apuse; pentru că ştiu să se bucure de fiecare dată de tine de parcă ai fi singura persoană de pe pământul ăsta pe care au vrut să o întâlnească. a te strânge la piept cu drag e apanajul oamenilor buni şi calzi.

iubesc oamenii care ştiu să facă haz de necaz şi se iau singuri peste picior atunci când viaţa le oferă lămâi stricate din care nu pot face limonadă. îmi plac pentru că sunt suficient de realişti încât să nu îşi închipuie că sunt buricul pământului şi, în acelaşi timp, tandri cu ei înşişi; pentru că nu se lamentează şi nu cred că lumea se termină atunci când au ei probleme; pentru că ştiu să facă o bucurie şi din lucrurile triste şi fără de viitor. a face haz de necaz e apanajul oamenilor optimişti şi solari.

iubesc oamenii care inventează cuvinte şi alcătuiesc fraze cu o topică ciudată şi nepământeană de-a dreptul. îmi plac pentru că sunt lipsiţi de bariere mentale şi nu ţin seamă de convenţii; pentru că simt cuvintele cu atâta patimă încât între ei şi vorbele lor se ţese o adevărată poveste de dragoste ce se cere spusă; pentru că te surprind de fiecare dată cu isteţimea minţii lor căutătoare. a inventa cuvinte e apanajul oamenilor plini de fantezie şi fără de frică.

pe ceilalţi oameni îi accept.

14

ziua în care am hotărât să nu mai sufăr

ar trebui să îţi alegi o zi şi să spui: ”doar până în data de… îmi mai dau voie să sufăr”. după care GATA! enough is enough! nu te-ai săturat şi tu de starea asta? că noi restu’ , DA!

stăteam ghemuită în faţa biancăi pe bordura din curtea redacţiei şi o ascultam umilă. era o zi toridă de vară şi simţeam acut pe piele fiecare punct din razele de soare. stomacul mi se strângea ritmic, lăsându-mă să cred că în orice moment pot voma. ştiam că nu se va întampla asta şi că e doar clasica mea reacţie viscerală la durerea tristeţii, dar tot nu-l puteam potoli.

halo! tu ai auzit ce ţi-am zis?! sau eu vorbesc aici singură?? dă-l în mă-sa de dobitoc!, continuă bia aproape nervoasă. nu vezi că nu ştie ce vrea? azi e cu tine, mâine cu fata aia, poimâine cine ştie pe cine mai găseşte. e un luuuzăăăăărrr!!!! nu te mai gândi la el că mă enervezi!!!!

mda… doar ştii că am mai încercat odată să-l uit şi chiar am reuşit. mă rog, parţial. până am găsit de cuviinţă să îmi reactivez singură emoţiile atunci când a fost bolnav. sunt o proastă, asta e!, am replicat spăşită.

nu eşti proastă. că dacă erai, nu eram eu prietenă cu tine. da’ nu pricep ce naiba ai găsit la el??? l-am văzut ieri, aici pe stradă. arată ca dracu’. îmi venea să mă duc la el şi să-i spun: ”eşti un dobitoc şi mă enervează faţa ta!”. avea un tricou portocaliu, nişte blugi care atârnau pe el de-am pula, ceva şlapi că i se vedeau degetele de la picioare şi o burtă cât casa. cum naiba îţi poate plăcea de ăsta??

nu are burtă.

– ba are. greţos de mare chiar. bleeeaaah…

– nu vorbi prostii, că nu are. cred că l-ai confundat.

– nu l-am confundat. avea burtă când îţi spun. tocmai o fi mâncat sau nu o mai fi fost la budă de dimineaţă, naiba ştie, dar avea.

– e burtă de bere. nu se pune.

am izbucnit în râs amândouă. avea, ce-i drept, un pic de burtă, dar nu era atât de dizgraţioasă. sau cel puţin eu nu o vedeam.

şi ştii şi tu că, în cazuri de-astea, nu contează cum arată, am continuat eu, după ce ne-am săturat de râs. poate fi şi cocoşat, dacă îl iubeşti, îl iubeşti şi punct.

bine. nu contează cum arată. să zicem că-i frumos şi deştept.

păi, e.

ok, ok, e!, îşi dădu bia ochii peste cap. dar, pentru Dumnezeu, ai atâta minte şi gândeşte-te! nu ai luat suficiente uşi în gură de la el? nu te-a chinuit destul? no, zi-mi, te-a făcut vreodată fericită?

au fost momente….

nu momente, în pana mea!! momente de fericire îţi poate da oricine. chiar şi homleşii de la matei corvin. eu vorbesc de fericire pe termen lung. de siguranţă. de încredere. de chestiile ălea pe care trebuie un bărbat – care e bărbat, evident – să te facă să le simţi. tu ai încredere în el vreun pic? ai avut vreodată?

nu. dar sexul e din ce în ce mai bun. cu cât facem mai mult, cu atât e mai bine. se pune?

– NU SE PUNE!! şi nu mă mai enerva!!!

ne bufni din nou râsul. stomacul părea să mă lase în pace, iar pielea să nu mă mai ardă.

bia, ştiu toate astea. chiar foarte bine le ştiu. ştiu că nu e bărbatul unei singure femei, ştiu că nu aş fi fericită lângă el mai mult de două zile, ştiu că nu mă pot baza pe el pentru nimic şi ştiu că nu mă poate iubi aşa cum îmi doresc eu să fiu iubită, dar ce dracu’ să fac? aşa e să fie. naiba ştie de ce mi-a intrat aşa sub piele.

scoate-l.

CUUUM??

cu penseta. ca pe o căpuşă.

hmmm…. aş putea, dacă mă gândesc bine. tocmai ieri mi-am mai scos una de deasupra genunchiului. am fost în grădină cu pisicul şi în loc să se pună pe el, s-a pus pe mine. sunt tare naşpa căpuşele astea. dau borelioză. ţin minte că am scris acum vreo patru ani un articol despre un tip care a avut aşa ceva. s-a chinuit vreo doi ani până şi-a dat seama ce boală are. foarte nasol…

no, vezi? ce mai aştepţi? ştii care sunt consecinţele şi la ce te expui, dar îl laşi acolo. îţi suje tăt sânjele!! dă-l naibii odată, femeie! lasă-l să fie fericit cu cine vrea el şi cu cine-l merită şi scoate-ţi-l din cap. nu vezi că e dezechilibrat emoţional? nu-i de tine. nu e ce ai tu nevoie. de fapt, nimeni nu are nevoie de borelioză.

– să mor eu dacă omu’ ăsta nu merită să moară singur, fără să-i pese nimănui de el, adăugă ea cu năduf.

de data asta nu am mai râs niciuna. am stat în tăcere, fără să mă pot gândi la nimic concret. urmăream doar cum soarele se juca cu frunzele nucului din faţa mea. după o vreme, m-am uitat la bianca. mesteca între dinţi un fir de iarbă şi mă privea critică.

şi zici că azi ar trebui să fie ziua aia?, am întrebat.

da!

bine. aşa să fie. azi e ultima zi în care mai sufăr.

se lăsă din nou tăcerea.

şi acum…? ce-mi mai rămâne de făcut?

nu ştiu. găsim noi ceva.

8

nişte ţărani

…prin ’77, la scurt timp după ce ne-am mutat în cluj, maică-mea a conchis cu oarecare tristeţe: “domnii ăştia din cluj sunt nişte ţărani”. dezamăgirea ei venea din faptul că majoritatea intelectualilor clujeni, fie ei profesori universitari, medici sau mai ştiu eu ce, chiar dacă vorbeau corect gramatical, nu se sfiau să folosească, mai tot timpul, regionalismele şi accentul specific zonei.

ori de câte ori auzea în jurul ei “noah, hai să merem” sau “o venit”, îmi atrăgea atenţia: “să nu te aud vreodată că vorbeşti aşa!”. chiar şi azi îmi face observaţie când sesizează că o mai iau pe arătură cu exprimarea. şi asta nu pentru că maică-mea ar fi o snoabă. nici vorbă.

ea e doar de părere că “un domn” trebuie să vorbească o română corectă fonetic şi gramatical, precum cea provenită din zona braşov-târgovişte-făgăraş, leagănul limbii române literare. din punctul ei de vedere, felul în care te exprimi şi te manifeşti lingvistic îţi influenţează modul de a gândi şi de a acţiona şi te defineşte ca stil. cred că are dreptate.

mi-am adus aminte de chestia asta când am văzut cine a câştigat alegerile în cluj. cei de la cârma oraşului nu sunt decât nişte ţărani. nu din cei autentici, cu bun simţ, morală şi un bun gust tradiţional şi autentic. dacă ar fi fost aşa, ar fi fost bine. dar nu. alegerile la cluj au fost câştigate de un altfel de ţărani. din acei care se trag din neam de iobagi, dar au pretenţii şi aere de domni. cum e mai rău, adică.

nu am nimic cu faptul că unii dintre ei sunt coborâţi de pe sate şi au venit să facă şcoală la cluj. asta e o chestie lăudabilă. ce mă deranjează pe mine e că, indiferent de unde au venit, de la munte sau de la bloc, nu au adus cu ei un bagaj stilistic de calitate. sunt total lipsiţi de stil, viziune şi bun gust. iar asta se va reflecta, din păcate, asupra clujului.

oraşul ăsta ar putea fi o bijuterie, dar e o struţo-cămilă arhitectonică. şi asta pentru că domnii care hotărăsc cum trebuie să arate clujul nu au simţ estetic şi, ce e şi mai rău, nici măcar nu-şi dau seama de asta. e un prost gust de înaltă clasă în tot oraşul. pe ici, pe colo se mai iveşte câte o clădire sau o curte interioară renovată cu meşteşug şi rafinament, dar în rest e cârpitură şi kitsch.

multă vreme am sperat că edilii clujului vor rămâne cu ceva din zecile de vizite pe care le fac în străinătate. că vor ştii să “fure” din ideile altora. da’ de unde! ca să ştii ce să “furi”, trebuie să ai ochiul format pentru frumos. n-ai cui să ceri aşa ceva. e suficient să te uiţi puţin la cei care fac parte de acum înainte din comisia de urbanism ca să îţi dai seama de asta.

aşa că, m-am bucurat când am aflat că există o mică şansă ca guttman, arhitectul-şef al sibiului, să devină arhitectul-şef al clujului. ungurul cu nume evreiesc ar putea aduce un strop de rafinament urbei noastre. poate atunci fântânile medievale ale oraşului vor fi scoase la lumină, trotuarele vor fi cârpite cu acelaşi model de dale dacă tot e să le cârpeşti, iar stâlpii de iluminat public se vor potrivi stilului caselor. nici nu îndrăznesc să sper la mai mult.

dar, la fel de bine, s-ar putea ca guttman să fie doar imagine, să dea şi el avize de construcţie haotice şi să nimerim din lac în puţ. sper să nu fim, totuşi, atât de ghinionişti.

19

calul meu albastru

…există oameni care visează cai verzi pe pereţi. nu mă număr printre ei. din păcate. fumi însă, da. şi astăzi tocmai a plecat în căutarea calului lui verde. mi-a zis aşa: “plec să salvez cea mai ameninţată cu dispariţia specie de pe planetă – calul verde de pe peretele inimii fiecăruia dintre noi. nu pentru copilul din mine plec, ci pentru copiii dinlăuntrul copiilor mei – să ştie că merită să viseze cai verzi pe pereţi. iertat îmi fie patetismul, da’ n-apuci în fiecare zi un cal verde de picior”.

calul verde al lui fumi sălăşluieşte undeva pe amazon. stă pe acolo cam de când îl cunosc eu pe fumi. adică de prin ’98. nu ştie foarte exact cum va da de el. “traseul e după ultimul trib de mayoruna, al treilea cot de afluent al amazonului pe stânga”, mi-a scris vesel. foarte vag, dar cam aşa se întâmplă cu caii ăştia. bântuie pe unde nici nu te aştepţi. eu sper însă ca fumi să-l găsească repede şi să-l îmblânzească. nu strică să ai în curte un cal verde pe care să încaleci ori de câte ori de apucă dorul de ducă.

până acum, eu nu mi-am visat calul verde. simt că e captiv într-un loc rece şi întunecat, legat cu frânghii umede, cât braţul de groase, care nu-i lasă niciun pic de libertate de mişcare. primeşte doar o dată pe zi un braţ de fân mucegăit, dar aproape că nici nu se atinge de el. temnicerii lui nu ştiu că e obişnuit doar cu flori de câmp şi muguri de pin. şi chiar dacă ar ştii, nu le pasă. din cauza frigului şi a lipsei dragostei, culoarea lui a devenit albastră. calul meu stă să moară.

“daca e să se – sau să nu se întâmple ceva pe amazon – rămâne <cum ne-am înţeles>. salvează calul albastru!!! promiţi?”, mi-a scris ieri fumi înainte de a pleca pe urmele calului lui. i-am promis. ce puteam face? 🙂

_______________

…cât am lipsit din virtual, s-au întâmplat unele lucruri. am fost la bari (unde am mâncat cea mai proastă pizza din viaţa mea) şi la bratislava (unde m-am dat cu bicicleta de-a lungul dunării, până în austria şi înapoi). am “făcut” tiff-ul pe ultima sută de metri şi m-am uitat la meciuri, pe terase. şi, la un moment dat, am împlinit 39 de ani.