Blogul Licuricei

– ar trebui să îţi alegi o zi şi să spui: ”doar până în data de… îmi mai dau voie să sufăr”. după care GATA! enough is enough! nu te-ai săturat şi tu de starea asta? că noi restu’ , DA!

stăteam ghemuită în faţa biancăi pe bordura din curtea redacţiei şi o ascultam umilă. era o zi toridă de vară şi simţeam acut pe piele fiecare punct din razele de soare. stomacul mi se strângea ritmic, lăsându-mă să cred că în orice moment pot voma. ştiam că nu se va întampla asta şi că e doar clasica mea reacţie viscerală la durerea tristeţii, dar tot nu-l puteam potoli.

– halo! tu ai auzit ce ţi-am zis?! sau eu vorbesc aici singură?? dă-l în mă-sa de dobitoc!, continuă bia aproape nervoasă. nu vezi că nu ştie ce vrea? azi e cu tine, mâine cu fata aia, poimâine cine ştie pe cine mai găseşte. e un luuuzăăăăărrr!!!! nu te mai gândi la el că mă enervezi!!!!

– mda… doar ştii că am mai încercat odată să-l uit şi chiar am reuşit. mă rog, parţial. până am găsit de cuviinţă să îmi reactivez singură emoţiile atunci când a fost bolnav. sunt o proastă, asta e!, am replicat spăşită.

– nu eşti proastă. că dacă erai, nu eram eu prietenă cu tine. da’ nu pricep ce naiba ai găsit la el??? l-am văzut ieri, aici pe stradă. arată ca dracu’. îmi venea să mă duc la el şi să-i spun: ”eşti un dobitoc şi mă enervează faţa ta!”. avea un tricou portocaliu, nişte blugi care atârnau pe el de-am pula, ceva şlapi că i se vedeau degetele de la picioare şi o burtă cât casa. cum naiba îţi poate plăcea de ăsta??

– nu are burtă.

– ba are. greţos de mare chiar. bleeeaaah…

– nu vorbi prostii, că nu are. cred că l-ai confundat.

– nu l-am confundat. avea burtă când îţi spun. tocmai o fi mâncat sau nu o mai fi fost la budă de dimineaţă, naiba ştie, dar avea.

– e burtă de bere. nu se pune.

am izbucnit în râs amândouă. avea, ce-i drept, un pic de burtă, dar nu era atât de dizgraţioasă. sau cel puţin eu nu o vedeam.

– şi ştii şi tu că, în cazuri de-astea, nu contează cum arată, am continuat eu, după ce ne-am săturat de râs. poate fi şi cocoşat, dacă îl iubeşti, îl iubeşti şi punct.

– bine. nu contează cum arată. să zicem că-i frumos şi deştept.

– păi, e.

– ok, ok, e!, îşi dădu bia ochii peste cap. dar, pentru Dumnezeu, ai atâta minte şi gândeşte-te! nu ai luat suficiente uşi în gură de la el? nu te-a chinuit destul? no, zi-mi, te-a făcut vreodată fericită?

– au fost momente….

– nu momente, în pana mea!! momente de fericire îţi poate da oricine. chiar şi homleşii de la matei corvin. eu vorbesc de fericire pe termen lung. de siguranţă. de încredere. de chestiile ălea pe care trebuie un bărbat – care e bărbat, evident – să te facă să le simţi. tu ai încredere în el vreun pic? ai avut vreodată?

– nu. dar sexul e din ce în ce mai bun. cu cât facem mai mult, cu atât e mai bine. se pune?

– NU SE PUNE!! şi nu mă mai enerva!!!

ne bufni din nou râsul. stomacul părea să mă lase în pace, iar pielea să nu mă mai ardă.

– bia, ştiu toate astea. chiar foarte bine le ştiu. ştiu că nu e bărbatul unei singure femei, ştiu că nu aş fi fericită lângă el mai mult de două zile, ştiu că nu mă pot baza pe el pentru nimic şi ştiu că nu mă poate iubi aşa cum îmi doresc eu să fiu iubită, dar ce dracu’ să fac? aşa e să fie. naiba ştie de ce mi-a intrat aşa sub piele.

– scoate-l.

– CUUUM??

– cu penseta. ca pe o căpuşă.

– hmmm…. aş putea, dacă mă gândesc bine. tocmai ieri mi-am mai scos una de deasupra genunchiului. am fost în grădină cu pisicul şi în loc să se pună pe el, s-a pus pe mine. sunt tare naşpa căpuşele astea. dau borelioză. ţin minte că am scris acum vreo patru ani un articol despre un tip care a avut aşa ceva. s-a chinuit vreo doi ani până şi-a dat seama ce boală are. foarte nasol…

– no, vezi? ce mai aştepţi? ştii care sunt consecinţele şi la ce te expui, dar îl laşi acolo. îţi suje tăt sânjele!! dă-l naibii odată, femeie! lasă-l să fie fericit cu cine vrea el şi cu cine-l merită şi scoate-ţi-l din cap. nu vezi că e dezechilibrat emoţional? nu-i de tine. nu e ce ai tu nevoie. de fapt, nimeni nu are nevoie de borelioză.

– să mor eu dacă omu’ ăsta nu merită să moară singur, fără să-i pese nimănui de el, adăugă ea cu năduf.

de data asta nu am mai râs niciuna. am stat în tăcere, fără să mă pot gândi la nimic concret. urmăream doar cum soarele se juca cu frunzele nucului din faţa mea. după o vreme, m-am uitat la bianca. mesteca între dinţi un fir de iarbă şi mă privea critică.

– şi zici că azi ar trebui să fie ziua aia?, am întrebat.

– da!

– bine. aşa să fie. azi e ultima zi în care mai sufăr.

se lăsă din nou tăcerea.

– şi acum…? ce-mi mai rămâne de făcut?

– nu ştiu. găsim noi ceva.