”hai să ne căsătorim”. trimise fericită sms-ul şi începu să aştepte. era 10.16. întotdeauna fusese impulsivă şi făcuse cum o tăia capul, dar de data asta se gândise serios înainte de a apăsa pe ”expediaţi”. era singura posibilitate de a rezolva bine situaţia. dacă el spunea ”nu”, era limpede şi nu avea rost să stea şi să mai întoarcă lucrurile pe toate feţele. trebuia să tragă linie şi să meargă mai departe singură.
dacă spunea ”da”, viaţa devenea frumoasă. lucrurile se schimbau de la sine. răspunsul lui afirmativ era semnul pe care îl aştepta ca să aibă încredere şi să redevină ”ea”, relaxată şi veselă. abia cu această dovadă de siguranţă îi puteau ei dispărea toate frustrările şi scenariile conspiraţioniste ce i se învârteau mult prea des în minte. avea nevoie de un răspuns afirmativ ca de aer.
se uită din nou la ceas. 10.24. trecuseră aproape 10 minute şi niciun răspuns. ”probabil doarme. sau l-a pus pe silenţios şi nu îl aude”, îi trecu prin minte. începu să butoneze telecomanda televizorului în speranţa că va găsi o emisiune care o va captiva într-atât încât să nu se mai gândească la răspuns. vroia să fie surprinsă de bipăitul telefonului când va fi să fie.
fără succes. era ziua aia în care la televizor nu era nimic interesant. iar telefonul nu bipăia. 10.36. ”poate nu a dormit singur”, o săgetă scurt şi dureros. de fapt, nici nu ştia cu exactitate unde era, dacă a dormit acasă sau nu, dacă a dormit singur sau nu… ştia doar că la începutul săptămânii plecase din oraş, dar nu ştia dacă a revenit. nu o anunţase pentru că se certaseră înainte de plecarea lui. era una dintre acele certuri ”definitive” care niciodată nu erau, totuşi, definitive. poate de data asta a fost cearta finală, iar ea nu şi-a dat seama.
10.44. ”nu o să răspundă nimic”, se gândi. ”va spune că e iar unul dintre impulsurile mele nejustificate şi nu se va obosi să îl ia în serios”. gândul ăsta o întristă mai mult decât posibilitatea ca el să fie cu cineva. era mult mai romantică decât vroia să creadă şi tânjea după un răspuns rapid şi afirmativ la sms-ul trimis în urmă cu 28 de minute.
îşi găsi de lucru prin cameră. deschise geamurile, începu să-şi facă patul, dădu drumul la radio… degeaba. mintea îi era fixată acolo. ”hai, spune ceva. răspunde odată! ce naiba ţi-e aşa de greu?”. nimic. telefonul stătea nemişcat pe pat, unde îl azvârlise după ce se uitase a 100-a oară la el.
se mai uită o dată la ceas. 11.14. trecuse aproape o oră. era din ce în ce mai limpede că nu avea rost să mai aştepte un răspuns pozitiv. indiferent de ce urma de acum încolo, indiferent de sms-urile care ar mai fi venit, momentul acela care i-ar fi putut schimba viaţa trecuse. se consumase şi se definise singur.
stomacul i se strânsese pumn şi un val de căldură şi greaţă o cuprinse. îi era familiară starea asta ciudată. era modul ei de a reacţiona atunci când trebuia să ia o decizie definitivă şi dureroasă. începu să conştientizeze că totul se terminase. se mai uită o dată la ceas – 11.18, după care luă telefonul şi deschise mesageria.
articole expediate: hai să ne căsătorim – destinatar: gruia – expediat: 10:16:38 am 11/05/2008 – opţiuni: ştergeţi mesajul? da. apăsă butonul, după care puse telefonul pe masă şi ieşi din cameră. trăise cea mai reală dimineaţă din toată viaţa ei.
(…)
era trecut de miezul nopţii când telefonul bipăi…
dada, totdeauna e bine sa risti in situatii din astea… Felicitari domnisoarei care a facut asta!:)
eeeii… ne-ai lasat in plop! haide, ce a zis gruia? „nu stiu”? ar fi tipic barbatilor 🙂
mai contează?
interesant. ai trecut textul la persoana a treia. asta înseamnă că, de fapt, nu, nu mai contează…
şi zici că nu poate fi o poveste şi de-aia e scrisă la persoana a treia? musai să fie realitate? 🙂
na, dupa ce am citit tot blogul la persoana I, paraca imi vine cam greu sa accept realitatea la persoana a III.
nu trebuie să accepţi realitatea, ci povestea. plus că mai este un text la persoana a treia pe blog. neterminat ca şi ăsta. 🙂
da’ dacă te-a convins aşa de mult că e reală înseamnă că nu e chiar rău scrisă :))))))
o, categoric este un text bun.
dar imi place mie sa cred ca nu e in totalitate fictiune.
na, fiecare cu realitatea lui. 🙂
încăpăţânat personaj mai eşti şi tu 🙂
da, dar nu fictiv.
🙂
textul e bun, putin prea manierist. oricum, daca e fictiune, conteaza si story-ul, fara de care ramane doar o bucata bine scrisa. daca nu e fictiune, nu are nici un farmec, e doar un… log entry (e drept, bine scris).
C.
p.s. dpdv logic, dupa o „cearta definitiva” urmeaza un sms cu „hai sa ne casatorim”? :))
nimic nu e logic în capul unei astfel de femei 🙂
foarte ciudat, am retrait niste momente cu aceleasi framantari, ganduri, sms-uri si… suspansurile de dupa, inclusiv cu bipaitul de la miezul noptii!…
care a venit PREA TARZIU.
DAR, mi-a fost trimis un alt cavaler pe cal alb, la care nici nu visam! inainte chiar de bipait, de bipaitul ultimatum.
asa iti doresc si tie!
aşa, plus o sofia şi o ilia, dacă se poate. :))
deci musai tre’ sa le zici numele. toate personajele de poveste au un nume. nu s’ de ce, dar si da mai bine. si sint asa curioasaaaaaaaa. de fapt;-)
hahaha. poate că o să fac un puzzle cu numele fiecăruia, numărul şi câteva caracteristici de bază, iar voi să le potriviţi :)))
da!da! sa inceapa jocurile!
Ok, uite ce cred io: tipa nu vrea neaparat sa se marite cu el, ci s-a saturat de bullshituri si vrea sa stie daca-i alba sau neagra. Asta e de fapt motivul pentru care ii pune intrebarea, un pic dusa la extrem, dar de inteles.
Io zic ca-i de bine ca el nu a zis „Da” (ceva imi spune ca nici macar bipaitul de la miezul noptii n-a fost „pozitiv”), pentru ca tipul nu mi se pare genul de barbat cu care sa te pornesti la asa un drum. Spun asta pentru ca: 1) Nu a fost destul de barbat sa-si asume el responsabilitatea cererii in casatorie (de unde putem deduce ca nu e in stare de un astfel de „commitment”) si 2) nici macar nu e destul de barbat sa raspunda imediat inapoi, chiar cu un „Nu” hotarat, daca asta e ceea ce vrea.
In concluzie, io sper ca raspunsul de la miezul noptii a fost negativ. Cu timpul, cred ca si ea isi va da seama ca e mai bine asa 🙂
ce bine că există ana maria. nu prea ştiu de ce spun asta, dar sunt absolut convins că am dreptate(adică, na, evident că ţin cu autorul). 🙂
da’ poate nu primise mesajul şi, de fapt, bipăitul de la miezul nopţii venise de la altcineva :))))
licurici, iti bati joc de noi? :))) traim aici fiecare bipait si tu acum ne tragi o tifla in cap? ei ei ei
hmmm… cred că mai degrabă îmi bat joc de mine.
noroc ca iti trece repede, deja esti doua topice in fata! :-)))
faptul că îmi trece repede e un defect. o dovadă de superficialitate. nu mă prea mândresc cu asta 🙁
E mişto. Cam ca O. Henry. La el poveştile de succes se petrec numai în capul victimelor ironiei sorţii. E drept, în locul bipăitului ar fi fost mai adevărat un răspuns afirmativ, direct, pipăit. Tactil, nu dactil. Dar asta-i epoca. Poţi fugi lăsînd un simplu bip în urmă. Epoca ecranelor de citoplasmă.
N-am telefon monocelular. Pot da, şi lua palme, numai nemijlocit. Ce fericit sunt!
😀 te poţi considera norocos! eşti mai câştigat decât noi. îţi trăieşi viaţa direct. noi nu. avem tot felul de mijlocitori virtuali şi ecranaţi. de kkt, scuzaţi expresia.