13

prima carte

…în sfârşit, celebra asociaţie de cititori nr. 1 s-a adunat ieri de pe drumuri şi a ţinut prima şedinţă de carte. locul faptei s-a dovedit a fi crâşma insomnia şi nu vastele apartamente regale ale tânărului grindean, aşa cum hotărâsem anterior. şi asta pentru că suntem nişte cititori neserioşi şi delăsători care numai vorbim şi nu facem nimic din ce vorbim.

dar, ca să fiu cinstită, locul s-a dovedit suficient de bun cât să râdem ca proştii, să bem nişte beri şi să vorbim puţin despre “douasprezece scaune” şi mult despre alte cele. probabil că am fi putut vorbim mai mult despre cartea cu pricina dacă am fi citit-o. dar s-a dovedit că din cele OPT persoane prezente, doar UNA singură, în speţă grindean, citise “minunatul” roman. de două ori, chiar. şi a mai şi râs, cică.

noi restu’, nu. o parte dintre noi (eu, lavi, cora, iza şi dan) au început-o, dar n-au reuşit să o termine. asta pentru că nu am găsit-o deloc amuzantă. nu ne-a plăcut defel. de ce e oare atât de celebră? pe mine, una, m-a plictisit de moarte; pe cora a chiar enervat-o; lavinia s-a tot întrebat ”unde se râde în cartea asta?”; iza a găsit-o lipsită de emoţie, deşi a zis că a zâmbit pe alocuri; iar lui dan i s-a părut ”ca un film prost”.

hossu, în schimb, nu s-a atins deloc de ea, ocupat fiind cu campionatul de fotbal. va recupera la următoarea, a promis. grindean, singurul intelectual de la masă, a început să ne explice de ce l-a încântat atât de mult romanul: ”personajele sunt descrise foarte fain, umorul este absurd şi genial, cadrele sunt construite foarte bine, acţiunea este prezentată în capitole scurte etc etc”, dar nu ne-a convins că e o carte bună.

ba chiar ne-a şi citit un pasaj, singurul care ne-a plăcut, de fapt, tuturor celor care am deschis cartea. e vorba de partea în care bezenciuk explică modurile în care se anunţă moartea diferitelor persoane, în funcţie de sex, înălţime, greutate, condiţie socială etc. a fost funny să-l auzim citind. mai funny chiar decât pasajul în sine.

după asta ne-am întrebat care o fi fost modul în care cei doi au scris cartea şi am ajuns la concluzia că ilf era orb şi când îi venea rândul la scris, îi dicta lui petrov care scria ce vroia el, de fapt. elevat grup suntem, nu-i aşa? 😀

din păcate, din motive de job, de la întâlnire a lipsit călinuţ, care fusese cel mai harnic dintre noi şi care citise atât ”douăsprezece scaune”, cât şi ”viţelul de aur”. poate dacă era pe acolo, discuţia devenea ceva mai înaltă şi concluziile ceva mai serioase.

în formaţia mai sus amintită, singura concluzie serioasă care s-a tras a fost următoarea: dacă prin tragere la sorţi iese la citit cartea propusă de o femeie, aceasta trebuie să vină la următoarea şedinţă cu un bărbat necunoscut de restul asociaţiei. dacă iese cartea propusă de un bărbat, el trebuie să vină, din fericire pentru noi, femeile, tot cu un bărbat-surpriză. :)))

ideea ne-a venit tot de la grindean care s-a prezentat la întâlnire cu gabi, fosta/actuala (?!?) iubită a lui. nu ştim exact cum stau lucrurile aici, dar oricum fata ne place la toţi, aşa că va rămâne în club. dar data viitoare grindean nu mai are voie să vină cu o femeie. ghinion, viaţa-i nedreaptă! 🙂

ce s-a mai stabilit? ca următoarea şedinţă, mai exact în 10 iunie (prima marţi de după tiff), să o facem totuşi la cineva acasă, adică la grindean (dacă tot ne-a pus să citim o carte la care nu am râs :)) ), iar a patra şedinţă la hossu la cabană. de citit va trebui să citim ”clar de femeie” de romain gary. cum e propunerea mea, va trebui să mă prezint cu un necunoscut la întâlnire. nu sună rău :))))

ce cărţi s-au mai propus? ”bonjour tristesse” (iza), ”rusia lui putin” (cora), ”animal pe moarte” (dan), ”convorbiri cu octavian paler” (hossu), ”vă place brahms?” (lavi). grindean nu a mai avut voie să propună tura asta din cauza rateului înregistrat anterior. :))))

cam asta a fost. sunt curioasă cum va fi data viitoare.

27

duminică, dimineaţa

”hai să ne căsătorim”. trimise fericită sms-ul şi începu să aştepte. era 10.16. întotdeauna fusese impulsivă şi făcuse cum o tăia capul, dar de data asta se gândise serios înainte de a apăsa pe ”expediaţi”. era singura posibilitate de a rezolva bine situaţia. dacă el spunea ”nu”, era limpede şi nu avea rost să stea şi să mai întoarcă lucrurile pe toate feţele. trebuia să tragă linie şi să meargă mai departe singură.

dacă spunea ”da”, viaţa devenea frumoasă. lucrurile se schimbau de la sine. răspunsul lui afirmativ era semnul pe care îl aştepta ca să aibă încredere şi să redevină ”ea”, relaxată şi veselă. abia cu această dovadă de siguranţă îi puteau ei dispărea toate frustrările şi scenariile conspiraţioniste ce i se învârteau mult prea des în minte. avea nevoie de un răspuns afirmativ ca de aer.

se uită din nou la ceas. 10.24. trecuseră aproape 10 minute şi niciun răspuns. ”probabil doarme. sau l-a pus pe silenţios şi nu îl aude”, îi trecu prin minte. începu să butoneze telecomanda televizorului în speranţa că va găsi o emisiune care o va captiva într-atât încât să nu se mai gândească la răspuns. vroia să fie surprinsă de bipăitul telefonului când va fi să fie.

fără succes. era ziua aia în care la televizor nu era nimic interesant. iar telefonul nu bipăia. 10.36. ”poate nu a dormit singur”, o săgetă scurt şi dureros. de fapt, nici nu ştia cu exactitate unde era, dacă a dormit acasă sau nu, dacă a dormit singur sau nu… ştia doar că la începutul săptămânii plecase din oraş, dar nu ştia dacă a revenit. nu o anunţase pentru că se certaseră înainte de plecarea lui. era una dintre acele certuri ”definitive” care niciodată nu erau, totuşi, definitive. poate de data asta a fost cearta finală, iar ea nu şi-a dat seama.

10.44. ”nu o să răspundă nimic”, se gândi. ”va spune că e iar unul dintre impulsurile mele nejustificate şi nu se va obosi să îl ia în serios”. gândul ăsta o întristă mai mult decât posibilitatea ca el să fie cu cineva. era mult mai romantică decât vroia să creadă şi tânjea după un răspuns rapid şi afirmativ la sms-ul trimis în urmă cu 28 de minute.

îşi găsi de lucru prin cameră. deschise geamurile, începu să-şi facă patul, dădu drumul la radio… degeaba. mintea îi era fixată acolo. ”hai, spune ceva. răspunde odată! ce naiba ţi-e aşa de greu?”. nimic. telefonul stătea nemişcat pe pat, unde îl azvârlise după ce se uitase a 100-a oară la el.

se mai uită o dată la ceas. 11.14. trecuse aproape o oră. era din ce în ce mai limpede că nu avea rost să mai aştepte un răspuns pozitiv. indiferent de ce urma de acum încolo, indiferent de sms-urile care ar mai fi venit, momentul acela care i-ar fi putut schimba viaţa trecuse. se consumase şi se definise singur.

stomacul i se strânsese pumn şi un val de căldură şi greaţă o cuprinse. îi era familiară starea asta ciudată. era modul ei de a reacţiona atunci când trebuia să ia o decizie definitivă şi dureroasă. începu să conştientizeze că totul se terminase. se mai uită o dată la ceas – 11.18, după care luă telefonul şi deschise mesageria.

articole expediate: hai să ne căsătorim – destinatar: gruia – expediat: 10:16:38 am 11/05/2008 – opţiuni: ştergeţi mesajul? da. apăsă butonul, după care puse telefonul pe masă şi ieşi din cameră. trăise cea mai reală dimineaţă din toată viaţa ei.

(…)

era trecut de miezul nopţii când telefonul bipăi…

16

un cluj cum nu mi-l doresc

…în clujul european al anului 2008, galeria unei echipe-cu-nume-academic bate cameramanii cu dale smulse din asfalt.

în clujul european al anului 2008, suporterii cu pretenţii aristocratice (autentice sau închipuite) ai unei echipe-cu-nume-academic nu sunt capabili să se bucure decât la nivel declarativ de faptul că oraşul lor a mai făcut un pas în faţă datorită rivalei concitadine.

în clujul european al anului 2008, gazetarii se lamentează ca nişte babe şi inventează greşeli de arbitraj, frustraţi fiind de faptul că aceeaşi echipă-cu-nume-academic nu reuşeşte de zeci de ani să fie ceea ce îşi închipuie ei că ar trebui să fie.

în clujul european al anului 2008, o echipă locală campioană este urâtă de concetăţeni pentru că este finanţată de un maghiar şi pentru că reuşeşte să facă istorie.

în clujul european al anului 2008 orgoliile nejustificate, violenţele gratuite şi invidiile meschine dau măsura civilizaţiei.

(şi) din cauza lor, clujul european al anului 2008 este provincial şi mărunt. tare mă tem că aşa va şi muri.

22

vacanţa la ţară

…în dorinţa de a-mi identifica strămoşii până la ultima spiţă, am profitat de sărbătorile astea şi am tăiat-o la bunici, la dumbrăveni. ăsta e un târg undeva în transilvania saxonă, la jumătatea distanţei dintre mediaş şi sighişoara. am mai vorbit eu despre el, de fapt. nu am mai făcut o vacanţă acolo de cel puţin 10 ani, aşa că mi-era chiar dor.

odată ajunsă pe meleagurile unde-mi copilăream verile, nu mi-a luat mult să-mi dau seama că aproape nimic nu s-a schimbat. era ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc. şi nu în sensul bun al cuvântului. singura “formă de viaţă” străină era internetul (de care m-am ferit pe cât s-a putut).

mi-era oarecum ciudat să ştiu că târgul (cu nominalizare oficială de “oraş”, totuşi) care are canalizare doar pe alocuri şi care îşi vinde vechile sere, pe bucăţi, la fier vechi pentru că nu se încumetă nimeni să le facă productive, are totuşi internet. dar dacă există, să fie primit. poate aşa îşi deschid şi oamenii de-acolo orizonturile şi poate se încumetă să acceseze nişte fonduri structurale să scoată oraşul la liman.

nu le va fi uşor. în târgul ăla nimic nu e uşor, sinceră să fiu. nici măcar să îţi găseşti strămoşii. nu ai în ce arhive să-i cauţi pentru că nu mai există. au fost ba inundate, ba arse, aşa că din punctul ăsta de vedere am plecat cum am venit: cu mâna goală.

dar ca să fac totuşi ceva, am căutat la primărie şi pe la profesorii bătrâni din oraş informaţii şi documente despre dumbrăveni în ideea de a pune toate datele pe wikipedia. am găsit ceva, aşa că zilele astea mă apuc de treabă. pentru că, deşi există internet în dumbrăveni, până acum nu s-a agitat lumea să scrie prea multe despre localitatea vieţii. apar doar câteva rânduri destul de banale şi seci. şi când te gândeşti că acolo, spre exemplu, a aterizat aurel vlaicu, în 1909, sau a fost închisă, prin 1953, ana pauker.

ştiu asta pentru că familia mea a bifat cumva involuntar aceste două evenimente. străbunica din partea lui tata a fost de faţă la aterizarea lui vlaicu pe lunca târnavei şi s-a tras în chip cu el (poza o păstrează verii mei), iar taică-meu care, copil fiind, era îngeraş la biserică şi umbla cu popa cu botezul, a trecut la o Bobotează şi pe la închisoarea oraşului unde era ana pauker “cazată”. a văzut-o, evident, deşi cum era evreică nu s-a botezat. amănunte nesemnificative la scară mare, dar demne de mica noastră istorie de familie. 🙂

revenind la ce-am mai făcut eu pe acolo. într-una din zile am tras o fugă şi până la biertan să-mi scald ochii cu biserica-cetate. frumoasă, ce-i drept, dar m-am enervat pe tipa care, chipurile, era ghid. şi asta pentru că m-am dus frumos să-mi cumpăr bilet şi să-i solicit serviciile, iar ea m-a scos afară din birou pentru că mânca. evident că nu era menţionată pauză de masă pe uşă, dar cum nu erau mulţi vizitatori s-a gândit că e 12.30 şi numai bine poate să-şi ia prânzul. şi, doamne feri, să fie deranjată de turişti!

iar după ce a terminat de mâncat şi a catadicsit să facă pe ghidul m-am trezit că deschide doar biserica, iar celelalte turnuri rămân cu lacătele pe ele şi nu am reuşit să văd mai nimic. am aflat însă că în partea estică a bisericii exista un fel de încăpere în care erau închişi soţii care se certau. aveau la dispoziţie o singură farfurie, furculiţă, lingură şi cană şi un singur pat şi trebuiau să le împartă pe timpul şederii. ca urmare, în 300 de ani, în biertan a avut loc un singur divorţ. bună treabă, nu?

dar cireaşa de pe tort din toată vacanţa asta s-a dovedit a fi părintele emilian, unul dintre cei doi preoţi ortodocşi din dumbrăveni. am uitat să spun că sunt vreo 7 sau 8 biserici acolo, aşa că de popi nu duce târgul lipsă. dar ăsta e cu totul şi cu totul aparte. tânăr, vreo 34 de ani, dar straniu de tot.

atât de straniu încât mă mâncau degetele să fac un articol cu el. era un subiect de “clujeanul” de pe vremuri (prietenii ştiu la ce mă refer). şi asta pentru că părintele ăsta are un stil extrem de personal de a spovedi lumea. ce face dânsul? păi, întâi de toate, le dă oamenilor o listă cu întrebări pe care scrie “Păcate”. ei trebuie să le citească şi să răspundă mai apoi când îi spovedeşte.

iar întrebările, 88 la număr!!, sună cam aşa (evident că am făcut rost de listă, aşa că le trec aici cu numărul şi exprimarea identică):

1. ai glumit?

13. ai vomitat?

15. ai fost la nuntă, la horă, discotecă şi ai dansat – jucat?

26. ai crezut că dacă ţi-a ieşit cineva cu găleata goală îţi va merge rău?

31. ai primit sau trimis scrisori de dragoste?

32. ai intrat la ciclu în biserică; a căzut ceva?

41. ai râs, vorbit, dormit mult?

42. ai ascultat şi ai cântat cântece lumeşti?

45. ai citit cărţi, poveşti, romane etc?

51. cu cremă sau alte dresuri te-ai dat pe faţă?

52. ţi-ai tăiat părul, l-ai vopsit, te-ai coafat?

54. ai greşit cu bărbatul în post şi în sărbători?

57. ai păcătuit noaptea cu bărbatul şi dimineaţa te-ai dus la biserică?

60. te-ai ferit să faci copii sau ai făcut spălături după împreunare? când te fereai bărbatul se dădea la o parte?

67. cu animale ai făcut păcate în loc de bărbat? de câte ori? şi câţi ani?

68. ţi-ai făcut singur în loc de femeie? când ai început să faci câţi ani aveai? cât de des până la căsătorie şi cât după căsătorie?

69. ţi-a făcut altcineva ţie sau tu la altcineva?

70. ai visat că ai făcut păcate şi dacă s-a terminat în vis sau treaz?

71. bărbatul s-a atins cu gura jos la femeie sau femeia la el (gomora) şi dacă a intrat trupul bărbatului în fund la femeie (sodoma)?

72. câţi ani aveai când ai început să vorbeşti cu fetele şi câţi ani aveai când te-ai căsătorit? cât de des te întâlneai pe săptămână? te sărutai, îmbrăţişai?

88. mai spune dacă mai ai ceva ( 😀 asta mi se pare cea mai amuzantă întrebare. maxim ce mai poţi spune după 87 de întrebări freaky? )


well, sunt mult mai multe întrebări despre sex, dar le-am selectat pe cele mai semnificative. cum nu m-am spovedit decât o singură dată şi asta acum muuuulţi ani, nu ştiu dacă şi alţi preoţi pun astfel de întrebări. bunul simţ îmi spune, însă, că preotul ăsta cam întrece măsura, deşi el zice că se ia după îndreptarul de spovedanie a părintelui cleopa. aşa o fi, dar eu cred că e totuşi subiect. 🙂


ps: să nu uit. în timp ce eu îmi vedeam liniştită de viaţa la ţară, un amic de-al meu poreclit bursuc, se plimba pe aici. ştiu sigur pentru că m-a sunat să îmi facă în ciudă. şi a reuşit! 😀