Blogul Licuricei

…mi s-a făcut dor de o nuntă la bunici. dar nu de-o nuntă de-asta de acum, făcută la restaurant, ci una de-aia cum se făcea când eram eu mică. o nuntă la care veneau toate neamurile cu o săptămână înainte ca să pună umărul la bunul mers al treburilor. era un timp al lucrurilor bine aşezate, în care fiecare ştia foarte precis ce are de făcut.

femeile se adunau în curtea miresei şi făceau prăjituri, tăiţei pentru supa de pui (nicio supă de pui nu-i aşa de bună ca aia de atunci, zic eu), sarmale, fripturi şi alte bunătăţi. bărbaţii se ocupau cu aranjatul băncilor şi meselor în căminul cultural, cu transportul dintr-o parte în alta a băuturii, bucatelor şi oaspeţilor. copiii erau cei care trebuiau să împodobească porţile mirilor cu ramuri de brad şi fâşii de hârtie creponată. ieşeau cel puţin ciudate, da’ ce conta?

în toată săptămâna aia, nimeni nu călca pe picioare pe nimeni, chit că erau uneori erau pe puţin 20 de oameni la un loc. peste tot era zarvă şi bună dispoziţie şi toţi vorbeau la grămadă, unii peste alţii. mai ales rudele din partea mamei, care au voci suficient de puternice încât să ai tot timpul impresia că se ceartă atunci când discută. mi-e dragă amintirea asta cu mine mică şi ei mari şi guralivi.

mda. vremuri duse. dar se mai păstrează pe ici, pe colo, şi dai de ele când te aştepţi mai puţin. căci dorul ăsta al meu nu-i aşa, spontan, ci pentru că am fost ieri la ţară cu nişte amici şi am avut impresia că m-am întors oarecum în timp. iar lait-motivul scurtei vacanţe, adică acesta, i-l dedic anei. şi asta pentru că am învăţat ieri pasul de la o feciorească şi ea ştie sigur la ce mă refer. 😉