62

prima şedinţă de club

…astăzi am cumpărat cartea vieţii şi mă apuc de citit. e vorba de ”douăsprezece scaune” a lui ilf şi petrov şi va fi prima disecată în faimosul nostru club de lectură. e drept că am mai citit-o pe când purtam uniformă de şcoală, da’ nu mai ştiu de unde o aveam. oricum, nu prea îmi place să rasfoiesc cărţi cu paginile poroase cum se editau pe vremea aia, aşa că numa’ bine am luat una nouă.

dar să explic cum s-a ajuns la ilf şi petrov. păi, se face că ne-am adunat noi miercurea trecută, aproape de-a fi a păr, în insomnia. prin noi înţeleg (în ordinea de pe tricou) moi, iza, cora, călin, lavi, grindean şi hossu. codruţa şi dan au fost prezenţi doar telefonic din motive bine întemeiate, adică răceală şi job.

şi cum ne-am adunat, cum am început să vorbim despre cărţi şi ce minunat va fi că vom citi. excepţie a făcut grindean, evident, care a zis că el a crezut că am pus la cale clubul ăsta ca să avem pretext să ne futem. şi că nu suntem normali dacă chiar citim. şi că, în cazul ăsta, el îşi va face clubul lui cu, citez, ”fetele de la Litere”. 😀

l-am potolit foarte repede spunându-i să stea liniştit că vom face tot posibilul să-i fie bine şi să împace utilul cu plăcutul. chiar şi călinuţ s-a arătat dispus să-i facă pe plac, aşa încât odată rezolvat acest aspect esenţial în evoluţia ulterioară a clubului, am purces la nominalizări.

s-au propus următoarele cărţi:

grindean: eu et al. (alex tocilescu), păsărici (juan manuel de prada) şi douăsprezece scaune (ilf şi petrov)

lavinia: ridicole iubiri (milan kundera), fraţii karamazov (dostoievski), dragoste în vremea holerei (marquez), casa spiritelor (isabel allende), luni de fiere (pascal brukner) şi particulele elementare (houellebecq)

călin: istoria universală a infamiei (borges), oblomov (ivan goncharov), portretul artistului în tinereţe (james joyce), colonia penetenciară şi metamorfoză (kafka)

iza: madame bovary (gustave flaubert), străinul (camus), bonjour tristesse (francoise sagan), flori pentru algernon (daniel keyes), onoarea pierdută a katherinei blum (heinrich boll)

cora: rusia lui putin. toamna oligarhilor (jack andrew), versetele satanice (salman rushdie)

io: pământul de sub tălpile ei (rushdie), legendele din terramare (ursula k. le guin), potopul (sienkiewicz), încă o zi (mitch albom), cititorul din peşteră (rui zink), clar de femeie (romain gary)

absenţii au transmis telefonic numai câte o carte (versetele satanice – codruţa, lupul de stepă – dan), iar hossu a ajuns la întâlnire fără să apuce să nominalizeze şi după ce s-a stabilit deja cartea ce urma să fie citită.

pentru a alege cartea am recurs la tragerea la sorţi. am făcut bileţe pe care le-am amestecat în casca de scuterist a lui grindean şi l-am pus pe scripi, ce trecea întâmplător pe acolo, să tragă unul. cum şi ăsta e un obsedat sexual la fel ca şi grindean, nu a tras biletul până nu i-am spus că îl vom lăsa să ne pozeze pe noi, femeile clubului, dezbrăcate şi cu cărţile acoperindu-ne discret sânii. evident că ne-a crezut şi a mai şi spus că va citi şi el cartea ca să nu vină incult la club.

au urmat chestiile administrative, respectiv data, ora şi locul viitoarei acţiuni. s-a stabilit ziua de 16 aprilie, ora 19.30, la grindean acasă, dacă tot a ieşit cartea propusă de el. am mai decis ca, la capătul unui an de citit, să alegem cartea care ne-a plăcut cel mai mult şi să facem o excursie în locurile cu pricina – locul acţiunii sau în care s-a născut scriitorul. mai discutăm acest aspect.

şi, nu în ultimul rând, am ales numele clubului. s-au luat în considerare mai multe variante – clubul progresul, clubul sârguinţa, cooperativa litera, dar am decis în unanimitate să ne numim ”asociaţia de cititori nr. 1”. să fie într-un ceas bun! :)))

ps: acum îmi dau seama că titlurile pe care le-am propus fiecare în parte, ne descriu foarte bine. vă las să vă închipuiţi singuri cum suntem. 😀

5

dor de altceva

…mi s-a făcut dor de o nuntă la bunici. dar nu de-o nuntă de-asta de acum, făcută la restaurant, ci una de-aia cum se făcea când eram eu mică. o nuntă la care veneau toate neamurile cu o săptămână înainte ca să pună umărul la bunul mers al treburilor. era un timp al lucrurilor bine aşezate, în care fiecare ştia foarte precis ce are de făcut.

femeile se adunau în curtea miresei şi făceau prăjituri, tăiţei pentru supa de pui (nicio supă de pui nu-i aşa de bună ca aia de atunci, zic eu), sarmale, fripturi şi alte bunătăţi. bărbaţii se ocupau cu aranjatul băncilor şi meselor în căminul cultural, cu transportul dintr-o parte în alta a băuturii, bucatelor şi oaspeţilor. copiii erau cei care trebuiau să împodobească porţile mirilor cu ramuri de brad şi fâşii de hârtie creponată. ieşeau cel puţin ciudate, da’ ce conta?

în toată săptămâna aia, nimeni nu călca pe picioare pe nimeni, chit că erau uneori erau pe puţin 20 de oameni la un loc. peste tot era zarvă şi bună dispoziţie şi toţi vorbeau la grămadă, unii peste alţii. mai ales rudele din partea mamei, care au voci suficient de puternice încât să ai tot timpul impresia că se ceartă atunci când discută. mi-e dragă amintirea asta cu mine mică şi ei mari şi guralivi.

mda. vremuri duse. dar se mai păstrează pe ici, pe colo, şi dai de ele când te aştepţi mai puţin. căci dorul ăsta al meu nu-i aşa, spontan, ci pentru că am fost ieri la ţară cu nişte amici şi am avut impresia că m-am întors oarecum în timp. iar lait-motivul scurtei vacanţe, adică acesta, i-l dedic anei. şi asta pentru că am învăţat ieri pasul de la o feciorească şi ea ştie sigur la ce mă refer. 😉

4

”artă”

…iniţial, în seara asta am vrut să scriu despre minunatul nostru club de lectură care s-a înfiinţat ieri, în aplauzele participanţilor. dar, înainte de a-i da drumu’, am zis ”ia să văd ce a mai scris pedestru”. şi am citit asta. iar acum nu mai pot scrie nimic.

44

let’s talk about “true love”

…sunt curioasă dacă cineva ştie ce înseamnă “dragoste adevărată”. eu încă nu mi-am dat seama. sunt handicapată sentimental. nu ştiu exact când poţi spune că trăieşti sau că ai trăit o astfel de dragoste. cum identifici momentul? când ştii că asta e adevărata dragoste şi niciodată nu o să mai fie alta pe măsura ei?

şi vreau să mai ştiu dacă dragostea adevărată ca să fie adevărată trebuie să fie reciprocă sau nu? e suficient ca doar unul dintre parteneri să iubească precum un bezmetic? e dragoste adevărată dacă nu primeşti înapoi nimic din ce dai şi dacă eşti fericit doar pentru că tu iubeşti?

de fapt, poţi fi fericit dacă doar tu iubeşti? cum ar veni, e valabilă întâia epistolă a lui pavel către corinteni? aia e dragoste adevărată care suferă totul, rabdă îndelung şi speră la infinit? e foarte trist dacă e aşa şi mă lipsesc pentru totdeauna de ea. nu vreau o dragoste de-asta în care numai eu iubesc şi nu aveţi decât să mă compătimiţi că sunt atât de limitată în spirit.

am avut un singur moment în viaţă în care am fost complet convinsă că am să iubesc toată viaţa o anumită persoană, indiferent de modul în care îmi răspundea la sentimente. dacă mă întrebai atunci, ţi-aş fi răspuns cu mâna pe inimă că am găsit adevărata mea dragoste. eram sigură că nu am să pot trăi o zi fără să iubesc bărbatul ăla.

ei, uite că trăiesc bine-mersi, iar sentimentul de atunci s-a transformat într-o chestie fără de nume, pe care nu pot nici măcar să o descriu în cuvinte, darămite să o definesc. cu siguranţă nu mai e dragoste, cum nu e nici ură, nici indiferenţă, nici îndrăgosteală, nici… nici… habar nu am ce e şi habar nu am acum dacă a fost “dragoste adevărată”. şi aş vrea să aflu, de fapt, ce naiba a fost?

şi nu-mi veniţi acum cu acel clişeu “atunci când va fi dragoste adevărată, vei şti” pentru că tocmai asta spun. nu ştiu, deşi am crezut că ştiu. şi nici nu vreau să aud “la sfârşit, când vei trage linie, vei şti care a fost”. la ce bun să mai ştiu atunci care a fost? să mor de tristeţe că am trăit atât fără să ştiu că am avut parte de o dragoste adevărată şi nu m-am bucurat la timp de ea? 🙂

până la urmă cred că dragostea adevărată nu există. sintagma asta “true love” e o super găselniţă de marketing care vinde orice, începând de la cărţi şi filme şi terminând cu tricouri, pixuri şi căni. şi nu pot decât să regret că nu am inventat-o eu. aş fi înregistrat-o la wipo şi aş fi putut trăi liniştită, fără să mă întreb acum ce naiba e aia “dragoste adevărată”.

37

clubul meu de lectură

…azi-dimineaţă m-am trezit cu gândul de-a pune pe picioare un club de lectură. am în plan să adun la un loc vreo cinci sau şase prieteni care să citească aceeaşi carte după care, într-un cadru organizat, să o dezbată şi să o întoarcă pe toate feţele. de fapt, cred că ştiţi ce înseamnă un club de lectură. poate că sună fiţos şi inutil sau ca şi cum nu aş avea nimic altceva bun de făcut (cum ar fi să cresc copii), dar mie mi se pare o idee foarte ok.

să discuţi despre o carte cu alţi oameni este un privilegiu şi o ocazie extraordinară de a te amuza, de a învăţa lucruri noi, de a vedea pentru prima oară şi un alt mod de înţelegere a cărţii respective, de a face conexiuni sau a dezvolta discuţii contradictorii şi separate pornind de la o singură frază, de exemplu. evident că am mai discutat despre cărţi şi până acum, dar oarecum tangent faţă de alte lucruri. nu s-a disecat o carte până în cele mai mici amănunte pentru că, de regulă, nu toţi cei prezenţi citiseră cartea respectivă. iar cum discuţiile apăreau la un pahar de vin sau la un ceai, mai repede sau mai târziu se disipau în alte direcţii.

or cred că fiecare carte merită să aibă un timp dedicat numai ei. măcar din respect pentru scriitorul respectiv, dacă nu de altceva. apoi, cred că e vremea să facem şi altfel de lucruri, să nu ne mai ancorăm doar în eternul întâlnit la bere sau în mersul la shopping. nu strică un pic de disciplină a spiritului, iar un club de lectură e numai bun.

ideea e să se citească o carte pe lună. întâlnirile vor avea loc acasă la fiecare membru al clubului în parte şi, în acest fel, mai reluăm obicieiurile de demult. am observat că lumea nu mai merge în vizită la fel ca înainte, ceea ce nu e prea fain (mie îmi place să merg în vizită, chiar şi neanunţată). plus că întâlnirile pot fi personalizate în funcţie de cartea citită. spre exemplu, poţi pregăti specialităţi de ciocolată dacă discuţi despre ”charlie şi fabrica de ciocolată”, tapas şi sangria când povesteşti despre ”don quijote” sau grog dacă ajungi să citeşti ”moby dick”.

am în minte o primă listă de prietene pentru club (cora, iza, lavi), mai trebuie să găsim doi tipi. unul ar fi călinuţ, prietenul laviniei. nu merge un club de lectură format doar din femei pentru că avem nevoie şi de un mod masculin de abordare şi înţelegere a ideilor citite. plus că ei ne vor menţine cu picioarele pe pământ. altfel riscăm să ne adâncim în bârfe de muieri şi să pierdem scopul de la care am pornit. apoi va trebui să stabilim o listă cu cărţi de citit. pentru primele 6 luni. şi poate chiar şi un nume al clubului. va fi foarte amuzant. de-abia aştept. :))))

[Update]: între timp s-au întâmplat lucruri. clubul e aproape format. are 7 membri siguri (eu, cora, lavi, iza, cru, grindean şi călinuţ) şi doi în stand by (S. şi jinxx). pushu ne-a propus şi un nume – StarBooks Club. mai aşteptăm variante. ne vom întâlni, în principiu, miercuri sau duminică (nu se ştie încă ora) pt stabilit lista de cărţi, precum şi locul şi data viitoarei întâlniri. am hotărât să fac şi o pagină specială pe blog pt club unde voi trece cartea care urmează a fi citită, discuţiile de la întâlniri şi unde cei care doresc pot comenta şi ei subiectul. asta e o pagină dedicată anei care e la distanţă şi nu poate lua parte la evenimente. 🙂

11

votaţi-l pe brâncuşi!

…sunt supărată foc! galeriile saatchi i-au furat lui brâncuşi 700 (!!!) de puncte şi l-au trimis de pe locul 1 pe 21!! să mă explic. astăzi pe la ora 14 am primit de la prietenul grindean un link. ăsta. era vorba de o votare online pe site-ul galeriei engleze saatchi pentru alegerea artistului secolului 20. candidau 500 de artişti.

în momentul în care am primit link-ul, brâncuşi era pe locul 2, cu vreo 11630 şi ceva de puncte. pe primul loc era egon schiele cu 11.675. evident că am dat site-ul la mai multă lume şi am continuat să urmăresc votările. într-o oră, brâncuşi ajunsese pe primul loc cu 11.796 de voturi. în plus, pe la ora 15, cotidianul a dat deschidere online cu asta aşa că, în mod normal, numărul voturilor avea să urmeze un trend ascendent.

când am ajuns seara acasă m-am uitat să văd cum mai stă dragu’ de brâncuşi. stupoare, însă!!! brâncuşi ajunsese pe locul 21 şi avea muuult mai puţine voturi. cu vreo 700. adică 11.062. în acelaşi timp, egon schiele ajunsese pe locul 3 şi tot cu vreo 400 de voturi lipsă. mi se pare absolut incredibilă această schimbare. şi nu am nicio explicaţie logică. nu mă pot gândi la altceva decât la măsluirea voturilor de către administratorii site-ului.

de regulă, nu sunt adepta teoriei conspiraţiei şi nu cred că noi, românii, suntem mereu nedreptăţiţi, dar acum ce altceva aş putea crede? că e niscaiva ”defecţiune tehnică”? mă gândesc că dacă era aşa ar fi rezolvat-o în câteva ore. sau ar fi scris ceva, acolo, să vedem şi noi.

da’ nici vorbă de asta. aşa că, îmi închipui că ăştia de la saatchi nu au niciun interes să iasă brâncuşi primul. probabil vor să-i crească cota lui picasso. or fi având ceva lucrări pe care vor să le vândă bine. deşi nu cred că ei vând, ci doar expun. hmm… chiar că devin paranoică. anyway. galeriile saatchi m-au scos din sărite. aşa că: VOTAŢI-L PE BRÂNCUŞI! mama lor de hoţi! :))))

[Update]: m-am liniştit! s-au lămurit lucrurile. lucian a avut oarecum dreptate. băieţii de la saatchi nu sunt hoţi. ne-au “furat” doar pentru că au crezut că fraudează cineva sistemul. noroc cu cei de la cotidianul care le-au explicat ce şi cum. mersi, mihnea! 😉

ps: ca să vezi ce paranoică sunt. “ne fură saatchi!” oooh, God!!! shame on me 🙁

ps2. totuşi, sunt mândră de mine. măcar am fost vigilentă şi am dat un subiect :))))

20

chestie de principiu

…singurul lucru care mă deranjează la condiţia de femeie singură e că o mare parte dintre bărbaţi cred că e loc oricând pentru o partidă de sex. nu că dacă ai fi cuplată nu s-ar gândi ei la asta. evident că se gândesc, dar atunci nu se arată. probabil că a face parte dintr-un cuplu conferă femeii o anume greutate şi protecţie în societate. este “în rândul lumii”, la o adică (între noi fie vorba, o ipocrizie mai mare nu am întâlnit).

dacă eşti însă singură, bărbaţii te consideră automat disponibilă sau chiar disperată şi se erijează rapid în salvatorii tăi sexuali. nici măcar nu iau în considerare posibilitatea că nu te interesează persoana lor din varii motive (spre exemplu, pentru că sunt însuraţi sau pentru că nu au mai nimic în cap). tinerii sau mai puţin tinerii domni trec peste aceste amănunte esenţiale, închipuindu-şi că orice purtător de penis e o valoare în sine.

ei bine, domnilor, nu prelungirea aceea contează cel mai mult pentru femei. să nu uităm doar că există oricând vibratoare care fac treabă bună, aşa că acest aspect e extrem de simplu de rezolvat. plus că, dacă chiar vor, femeile sunt suficient de abile în a-şi găsi singure parteneri de pat, nefiind necesar să vă oferiţi la tot pasu’.

în toate aceste demersuri masculine, interesant este că bărbaţii în speţă nu sunt nici cât negru sub unghie preocupaţi de faptul că au o nevastă (iubita nu o iau ei în considerare, oricum). toţi merg pe minunatul principiu: “nu eşti prietenă cu nevastă-mea, aşa că ce contează?”. adecă, în mintea lor, dacă nu sunteţi prieteni de familie nu e deloc imoral. “nu se pune”, cum ar veni.

de unde această idee în capul lor, nu pricep. pentru că – surprinzător! – contează şi dacă nu eşti prietenă cu nevasta ăluia. dacă nu din solidaritate feminină, atunci măcar din cauza principiului “ce ţie nu-ţi place, alteia nu face”. e o regulă cu totul şi cu totul de aur pe care am învăţat-o cu trudă şi care chiar merită respectată.

unde mai pui că există riscul (minim, ce-i drept) de a te mai şi îndrăgosti de respectivul infidel. că aşa sunt femeile, proaste, şi pun suflet când te aştepţi mai puţin. iar imoralului oricum nu-i va păsa de chestia asta pentru că e de la sine înţeles că el a pornit din start cu ideea de aventură şi nimic nu s-a schimbat pe drum.

e în firea lucrurilor să fie aşa, veţi zice. sau poate chiar mă veţi sfătui să mă bucur că încă sunt dorită. hai sictir! mie nu-mi face nici cea mai mică plăcere chestia asta. şi nu pentru că sunt o sfântă sau o mironosiţă falsă. ci pentru un motiv mult mai simplu: cred sincer că merit mai mult de atât.

ps: comentariul cel mai bun la ultima mea afirmaţie ar fi: dacă ai fi meritat, ai fi primit până acum :)))

11

prietenul meu, obama

…sunt prietenă cu obama. ne spunem pe numele mic şi îmi scrie o dată la două zile un mail în care îmi explică pe îndelete cum i se desfăşoară campania. uneori , ca orice prieten adevărat, îmi mai cere şi bani împrumut ca să îl ajut să iasă onorabil din impas. de cele mai multe ori nu am cum să o fac, dar nu se supără şi continuă să vorbească cu mine la fel de prietenos ca şi până atunci.

când nu are vreme să îmi scrie el, îl roagă pe david, managerul de campanie, să o facă. foarte prietenos şi david ăsta, deşi este un pic mai tehnic în detalii decât barack. se vede că are de condus o campanie de cursă lungă şi nu un blitzkrieg şi de-asta nici nu îl condamn prea tare pentru stil. important e că îmi scrie şi nu mă lasă să uit că avem de câştigat un război, nu doar o bătălie.

ok. lăsând gluma la o parte, barack obama chiar îmi scrie. mă rog, stafful lui de campanie. şi asta pentru că acum câteva săptămâni m-am înscris, online, printre suporterii lui. eram curioasă să văd cum funcţionează sistemul de comunicare într-o campanie americană şi am aflat.

scrisorile lui obama către electoratul virtual cuprind întotdeauna la ”subject” esenţa mesajului. spre exemplu, când hillary a luat texas şi ohio subiectul era ”what happened today”, o întrebare pe care cu siguranţă şi-o puneau toţi susţinătorii lui obama. adresarea este personalizată, puternică şi directă, textul mailului începând totdeauna cu prenumele celui căruia îi este destinat şi fără apelativul moale ”dragă”.

conţinutul este simplu, scris în propoziţii scurte şi folosind multe verbe de acţiune. se spune lucrurilor pe nume, iar dacă este vorba de un insucces se prezintă mai ales partea plină a paharului. nu se ocoleşte nominalizarea concurenţilor, clinton şi mccain. de la sine înţeles, nu se folosesc injurii la adresa acestora. mailul este semnat întotdeauna ”barack”, fără alte adăugiri.

atunci când mesajul este trimis de ceilalţi membri ai staffului de campanie, semnătura conţine numele întreg şi funcţia acestuia. de altfel, ştii de la bun început când mailul e de la altcineva pentru că la ”from” apare numele respectivului şi nu al senatorului american. una peste alta, toate mesajele ăstea îţi dau senzaţia clară că eşti parte dintr-un sistem care funcţionează pentru că tu pui umărul la asta.

cred că înscrierea pe unul din site-urile candidaţilor americani e un exerciţiu pe care ar trebui să-l facă orice politician român sau măcar cei care se ocupă de campaniile lor electorale. nu le strică deloc să înveţe cum să comunice simplu şi eficient cu potenţialii votanţi. ar avea multe de prins, dar probabil că ei au o anume autosuficienţă care nu le va permite să recunoască asta.

de altfel, m-am uitat e site-urile principalelor partide din românia şi nu am văzut nicio secţiune pentru suporteri. psd-ul are ceva link către ”voluntari”, dar pagina e în construcţie deocamdată. nu ştiu cum va fi gândită şi dacă va exista personal care să trimită în masă mailuri pentru suporteri în timpul electoralelor. poate că da, dar mă cam îndoiesc. cert e că, în acest moment, bate vântul peste tot ce înseamnă campanie online în românia (iar aici nu mă refer la bloguri personale pentru că asta ar fi doar o mică parte din ce ar trebui să fie).

evident că nu mă citesc pe mine politicienii români sau consultanţii de imagine ai acestora, aşa că ce spun eu acum nu va avea impact. dar m-ar bucura să văd ceva mişcându-se în direcţia asta, independent de spusele mele. ar fi un semn de civilizaţie politică, până la urmă. nu ne strică chiar deloc.

15

o ţară cum alta nu-i?

…un foarte bun prieten de-al meu s-a supărat zilele ăstea rău de tot pe românia de mai jos de braşov. totul a început de la deja celebru meci steaua – cfr. amicul meu nu e nici u-ist, nici cfr-ist. ba, ca să fiu corectă până la capăt, trebuie să spun că înainte de a începe becali să facă spectacol de prost gust din fotbal, prietenul meu era stelist. doar că milionarul-cioban a murdărit tot ce însemna steaua pentru amicul meu, aşa că acum el ţine cu clujul şi atât.

cum spuneam, s-a uitat la meci. şi a văzut negru în faţa ochilor. iar asta pentru că i-a auzit pe stelişti scandând din greu “ro-mâ-nia”. “cum să strige tu, laura, românia? pentru că jucau cu clujul? da’ ce, io-s din altă ţară?”, m-a întrebat furios prietenul meu. i-am răspuns senină: “da. eşti din altă ţară”. “păi, atunci să fiu. graniţă la braşov!!”, a strigat nervos. am subscris, evident. cum altfel? :)))

dar supărarea nu i s-a oprit la atât. ca şi cum asta nu era destul, azi amicul meu a citit articolul din cotidianul, foarte fain scris de altfel, dar care arăta negru pe alb cum ştim noi să ne dăm cu stângu-n dreptu’ şi cum ratăm grandios cele mai mari ocazii de a scoate la liman ţara asta. şi nu doar că s-a enervat pe ”miticii” din minister care au gafat cu travel channel, dar i-a venit să o bată pe şefa lor care – culmea! – e clujeancă şi care le-a dat acceptul să facă tâmpenii. ca urmare, am decis de comun acord să o expulzăm dincolo de graniţa de la braşov şi să nu mai intre aici decât cu viză. :))))

după ce am făcut ordine în ţară, am dezbătut problema ”no reservations” . prietenul meu era de părere că românia s-ar fi putut prezenta muuult mai fain dacă nu-şi băgau coada cei din minister. ”nici italia nu-i doar toscana şi renaştere – spunea el – dar imaginea care se vinde e făcută cu cap”. drept, dar cu toate astea, văzând filmul lui bourdain, eu cred că exact ăştia suntem pe care el i-a surprins. ne caracterizează până şi faptul că cei din minister au vrut să măsluiască lucrurile şi au dat-o-n bară.

ar fi găsit locuri mai faine şi oameni mai de treabă bourdain dacă ar fi mers de capul lui? probabil. dar chiar dacă nu dădea peste jariştea şi pseudo-castelul lui dracula, ar fi găsit alte kitsch-uri la fel de mirobolante. iar daciile din ’70, căruţele de pe drumurile naţionale şi câinii din gări tot le-ar fi întâlnit. cât despre peisaje, sunt frumoase e adevărat, dar nu mai frumoase ca în alte ţări europene. am fost şi am văzut cu toţii.

aşa că, întrebarea care se naşte firesc e dacă are rost să vii în românia ca turist? şi asta fără să pui la bătaie sentimentele naţionale şi vechea poveste cu ”românii cei ospitalieri”. tare mi-e teamă că răspunsul care se conturează din ce în ce mai mult e ”nu”.

[Update, 13 mart]: au apărut informaţii noi pe tema emisiunii cu pricina. ia uitaţi aici. m-am grăbit să-i judec pe-ai noştri şi, de fapt, cred că aş fi acţionat ca şi ei. pentru că, din păcate, nu cred că filmatul ţiganilor noştri ar fi avut efecte benefice asupra imaginii româniei. sunt ei pitoreşti, dar nici chiar atât de pitoreşti încât să ne facă imagine bună.

4

fata cadetului

…pe linie paternă sunt blagoslovită cu gena războiului. nu am încotro, cum ar veni, dat fiind că în familia lui taică-meu, de generaţii întregi, bărbaţii au luat calea militară. de aici ni se trage, de altfel, şi porecla neamului – ”de-a cadetului” (pentru cei care nu ştiu, cadet era denumirea dată, pe vremuri, unui elev al şcolii militare).

tradiţia asta cazonă am întrerupt-o însă eu, născându-mă fată. cum sunt singurul copil care putea duce numele cadetului mai departe (verii din partea surorilor lui taică-meu nu au privilegiul ăsta) ar fi fost frumos dacă m-aş fi născut băiat. ghinion. n-a fost să fie. iar asta l-a supărat în aşa hal pe taică-meu încât tot ce a putut să spună când a auzit vestea a fost: ”îmi bag picioarele în ea fată!”. după care timp de trei zile nu l-a mai văzut nimeni. :)))

dar aşchia nu sare, totuşi, departe de trunchi. cu toate că nu am avut niciun moment intenţia să urmez o carieră militară, am moştenit în întregime partea ”războinică” a familiei. asta nu înseamnă că sar la bătaie, evident. la mine gena asta se manifestă altfel. mai ”intelectualizat”, ca să zic aşa. 😀 spre exemplu, îmi plac controversele verbale pe diferite teme şi caut să le provoc când văd că o discuţie nu are sare şi piper. uneori ajung să susţin un punct de vedere în care nu cred în totalitate doar de dragu’ de a-i vedea pe oameni cum schimbă cu patimă idei şi cuvinte în momentul în care îi întărât.

şi deşi nu susţin obligaţia de a face armata şi nu m-aş căsători veci cu un militar de carieră, sunt atrasă de tot ce înseamnă istorie militară, filme, cărţi, documentare cu şi despre război, generali, mari bătălii şi altele de felul ăsta. ca să nu mai spun că îmi plac foarte tare imnurile naţionale. îmi dau lacrimile şi dacă aud, spre exemplu, ”God save the queen” sau ”la marseillaise” la jocurile olimpice. (nu ştiu de ce nu sunt aşa de impresionată la imnul nostru, totuşi. nu-i prea fain, ce-i drept, nu?). dar, de departe, preferatele mele sunt ordinele militare. şi aici nu mă refer la decoraţiile militare, ci la trupele de elită de tot felul.

cărţile despre cavalerii teutoni, ioaniţi şi templieri, spre exemplu, au făcut deliciul copilăriei mele şi continuă să mă farmece şi astăzi. templierii mai ales, care erau un fel de trupe delta force ale evului mediu. şi cum să nu mă fascineze când blestemul marelui lor maestru, jacques de molay, a schimbat istoria franţei şi a transformat pentru totdeauna în superstiţie o simplă zi de vineri, 13 octombrie? sau cum să nu-i admir când ei sunt cei care au inventat cardul de debit? cu tot cu cod pin. :))) nişte simpatici aceşti domni. de dragul lor mai că aş accepta să trăiesc în pestilenţialul ev mediu. ca domniţă, evident. :)))