Blogul Licuricei

…m-am întristat ieri când, în timp ce stăteam de poveşti cu leti, mi-am dat seama că expresia „fumezi ca un turc” nu va mai avea în curând acoperire în realitate. odată cu promulgarea de către preşedinte a legii împotriva fumătorilor, turcia nu va mai fi ţara narghilelor şi a ţigărilor fumate una după alta în faţa ibricului cu cafea făcută pe nisip, ci o amintire palidă şi septică a ceea ce a fost odată orientul.

eu, una, nu-mi pot imagina turcia fără bătrânii arşi de soare, uscaţi la faţă şi plini de riduri, care stau ziua întreagă în faţa magazinelor şi pe terasele restaurantelor, având în colţul gurii ori o narghilea, ori o pipă roasă de timp. din când în când râd puternic, dezvelindu-şi dinţii galbeni şi pătaţi de ceaiul tare, negru şi fierbinte băut cu sutele de litri de-a lungul vieţii. aşa i-am cunoscut acum vreo 10 ani când m-am plimbat prin turcia şi asta e imaginea pe care aş vrea să o întâlnesc şi peste alţi 10 ani dacă mă mai duc acolo.

şi asta chiar dacă primul meu contact cu turcia nu a fost dintre cele mai plăcute. pornisem împreună cu al şaselea bărbat să vizităm porţile orientului şi vacanţa noastră s-a dovedit o aventură nu pe deplin minunată. ideea era să petrecem câteva zile în istanbul, după care să trecem pe partea asiatică unde auzisem de ceva staţiune discretă şi cu turişti puţini. nu-i mai ţin minte numele, dar ştiu că trebuia să luăm autocarul până acolo.

plimbatul prin istanbul s-a dovedit însă agonie şi extaz. într-o primă fază, m-am văzut nevoită să îmi cumpăr o fustă lungă şi un tricou adecvat deoarece pantalonii mei mult prea scurţi şi maieurile uşor decoltate îi jigneau vizibil pe tradiţionaliştii musulmani care păreau să mă bată ori de câte ori urcam în metrou sau ieşeam din hotel.

le-am achiziţionat foarte repede (şi acum mai am pe undeva tricoul verde şi fusta lungă, petrecută, în dungi verzi şi albastre), dar asta nu m-a scutit de ciupelile de care am avut parte din partea copiilor care vindeau dulciuri pe stradă şi care se enervau de ce nu cumpărăm de la ei. aşa că, în scurt timp, mâinile mele erau învineţite de la cot în sus.

am uitat de durere când am ajuns să vizităm hagia sofia, moscheea albastră, hipodromul şi celelalte minunăţii ale vechiului constantinopole. dar ne-am revenit repede din extaz când ne-a izbit setea şi am cumpărat apă de la sacagii care se plimbau prin parcul din faţa moscheei. ne-au jecmănit de bani cu zâmbetul pe faţă, iar noi, proştii, le-am dat cât au cerut.

şi n-au fost singurii bani daţi de fraieri. spre exemplu, când ne-am urcat în autocarul spre staţiunea de care ziceam am primit de la şofer clasicele şerveţele fierbinţi cu loţiune de lămâie pentru răcorire şi madlene. era prima oară când se întâmpla asta, aşa că nu ni s-a părut ieşit din comun când autobuzul s-a oprit la ieşirea din autogară, au urcat doi turcaleţi solizi, ne-au cerut câte 500 de dinari pentru chestiile alea, după care au coborât din autocar. de-abia după ce s-a pus maşina în mişcare, un bătrân turc ce stătea în spatele autocarului a venit la noi şi, într-o engleză stâlcită, ne-a spus că şerveţelele şi madlenele sunt gratis şi altădată să nu le mai plătim. bine de ştiut. 😀

dinarii pierduţi au fost totuşi compensaţi de frumuseţea unui roi imeeeens de fluturi portocalii cu negru prin care autocarul a trecut de-a dreptu’. nu am mai văzut de atunci aşa ceva, dar a fost de vis. a meritat toţi banii daţi aiurea în stânga şi dreapta. la fel a meritat şi staţiunea cu pricina, chit că o zi n-am fost capabilă să mă ridic din pat din cauza indigestiei dată de mâncărurile turceşti cu seu de oaie.

văd că m-am lungit în amintiri şi am uitat, de fapt, de ce m-am apucat de scris. cum ziceam, mă întristează şi mă enervează de-a dreptu’ toate legile ăstea europene, de doi bani, care distrug, încetul cu încetul, spiritul şi farmecul unor naţiuni. nu fumez, dar cu toate astea mă sperie ideea de a trăi într-o societate fără vicii şi fără culoare. nu vreau să dispară coridele din spania, „iarba” din amsterdam, vodca din rusia, tutunul din turcia şi porcul tăiat de crăciun de la noi. simt că ne transformăm în nişte plicticoşi fără de patimi şi savoare, iar asta mă omoară cu zile.