…ana m-a întrebat deunăzi ce aş schimba la mine pentru a ajunge mai aproape de ceea ce vreau să fiu. cu răspunsul la întrebarea asta mă reîntorc la ce ştiu să fac mai bine: să scriu despre mine. :))) e şi asta o formă de narcisism, probabil, pe care însă mi-o asum în totalitate (precizare necesară în caz că se mai trezeşte cineva să mă critice şi să spună că prea mult vorbesc de mine 🙂 ).
întâi şi întâi, trebuie să spun că nu ştiu foarte clar ce şi cum vreau să fiu. asta e eterna mea problemă şi lumea din jurul meu o observă foarte repede. unii o pun pe seama zodiei din care fac parte (“gemenii-ăştia-care-nu-ştiu-niciodată-ce-vor”), deşi eu nu prea cred că ţine de astre. combinaţiile genetice sunt, mai degrabă, de vină. oricum, prietenul fumi se distrează foarte bine pe seama acestui defect al meu şi mă taxează mereu cu textul: “domnule doctor, sunt cam nehotărâtă. sau nu?”.
de cele mai multe ori ştiu mai clar ce NU vreau, decât ce vreau. spre exemplu, ştiu precis că nu aş schimba nimic la mine din punct de vedere fizic. şi nu pentru că aş fi cine ştie ce frumuseţe, ci pentru că atunci când mă uit în oglindă simt nevoia să mă văd pe mine, cea dintotdeauna, şi nu vreo variantă îmbunătăţită. mi-e bine cu mine aşa cum arăt.
ce nu mai vreau? nu vreau să devin obsedată de muncă, acesta fiind motivul pentru care nu îmi doresc cine ştie ce carieră. mi-ar fura din timpul pe care îl petrec cu mine, cu prietenii mei, cu casa mea, cu cărţile şi filmele mele. nu vreau să-mi pierd plăcerea de a trăi şi nu vreau să devin o acritură ridată şi isterică (tot fumi spune că nu există riscul ăsta în cazul meu tocmai pentru că nu-mi asum “responsabilităţi majore”. asta cu responsabilităţile e discutabilă şi necesită un post separat pe care îl voi scrie la un moment dat).
dar întrebarea era, totuşi, ce aş schimba. păi, ar fi două chestii. în primul rând, mi-ar plăcea să am mai mult curaj, la propriu. să nu-mi fie frică să zbor cu avionu’ sau să mă dau cu parapanta sau să fac alpinism – genu’ ăsta de curaj. în al doilea rând, aş vrea să încetez în a mai sorta oamenii, în a-i aşeza în diferite categorii imediat ce îi cunosc. nu zic că nu am dreptate de cele mai multe ori ( 😀 ), dar parcă ar fi mai cinstit faţă de ei dacă le-aş da oarecare timp înainte de a trage o concluzie în ce-i priveşte. la asta mai am de lucrat. altfel, sunt perfectă. :))))))