…ana m-a întrebat deunăzi ce aş schimba la mine pentru a ajunge mai aproape de ceea ce vreau să fiu. cu răspunsul la întrebarea asta mă reîntorc la ce ştiu să fac mai bine: să scriu despre mine. :))) e şi asta o formă de narcisism, probabil, pe care însă mi-o asum în totalitate (precizare necesară în caz că se mai trezeşte cineva să mă critice şi să spună că prea mult vorbesc de mine 🙂 ).

întâi şi întâi, trebuie să spun că nu ştiu foarte clar ce şi cum vreau să fiu. asta e eterna mea problemă şi lumea din jurul meu o observă foarte repede. unii o pun pe seama zodiei din care fac parte (“gemenii-ăştia-care-nu-ştiu-niciodată-ce-vor”), deşi eu nu prea cred că ţine de astre. combinaţiile genetice sunt, mai degrabă, de vină. oricum, prietenul fumi se distrează foarte bine pe seama acestui defect al meu şi mă taxează mereu cu textul: “domnule doctor, sunt cam nehotărâtă. sau nu?”.

de cele mai multe ori ştiu mai clar ce NU vreau, decât ce vreau. spre exemplu, ştiu precis că nu aş schimba nimic la mine din punct de vedere fizic. şi nu pentru că aş fi cine ştie ce frumuseţe, ci pentru că atunci când mă uit în oglindă simt nevoia să mă văd pe mine, cea dintotdeauna, şi nu vreo variantă îmbunătăţită. mi-e bine cu mine aşa cum arăt.

ce nu mai vreau? nu vreau să devin obsedată de muncă, acesta fiind motivul pentru care nu îmi doresc cine ştie ce carieră. mi-ar fura din timpul pe care îl petrec cu mine, cu prietenii mei, cu casa mea, cu cărţile şi filmele mele. nu vreau să-mi pierd plăcerea de a trăi şi nu vreau să devin o acritură ridată şi isterică (tot fumi spune că nu există riscul ăsta în cazul meu tocmai pentru că nu-mi asum “responsabilităţi majore”. asta cu responsabilităţile e discutabilă şi necesită un post separat pe care îl voi scrie la un moment dat).

dar întrebarea era, totuşi, ce aş schimba. păi, ar fi două chestii. în primul rând, mi-ar plăcea să am mai mult curaj, la propriu. să nu-mi fie frică să zbor cu avionu’ sau să mă dau cu parapanta sau să fac alpinism – genu’ ăsta de curaj. în al doilea rând, aş vrea să încetez în a mai sorta oamenii, în a-i aşeza în diferite categorii imediat ce îi cunosc. nu zic că nu am dreptate de cele mai multe ori ( 😀 ), dar parcă ar fi mai cinstit faţă de ei dacă le-aş da oarecare timp înainte de a trage o concluzie în ce-i priveşte. la asta mai am de lucrat. altfel, sunt perfectă. :))))))

…astăzi voi vorbi puţin despre autism. probabil că nu e un subiect “la modă” şi nu va aduna zeci de comentarii, dar am eu o afinitate specială pentru copiii care sunt diagnosticaţi cu autism şi cred că a venit vremea să povestesc despre asta.

când eram mică nu mă închipuiam niciodată mireasă, dar mă gândeam că, la vremea potrivită, voi înfia câte un copil din fiecare rasă. nu s-a întâmplat aşa şi din acest punct de vedere pot spune că angelina jolie îmi trăieşte viaţa. şi nu doar din punctul ăsta de vedere, de fapt :)))

dar revenind la ale mele. după o vreme, copiii din mai multe rase pe care ar fi trebuit să-i adopt s-au transformat în mintea mea într-unul singur, mult mai special. fără să ştiu precis de ce şi fără să ştiu precis când, am început să-mi doresc să am un copil cu autism. ciudat, nu? ştiu, dar nu am nicio explicaţie pentru asta.

tot ce pot spune e că mă fascinează şi mă intrigă mintea lor, felul în care îşi trăiesc propria lume, modul în care fac conexiuni, inadaptabilitatea lor socială şi geniul care stă într-unii din ei. ştiu că e bine să ai grijă ce-ţi doreşti, cu atât mai mult cu cât nu e deloc simplu să creşti un astfel de copil, dar… ghinion! dorinţa asta ciudată o am undeva în ascunzişurile creierului meu şi nu o pot nega.

până acum nu mi s-a arătat să am un copil al meu, “propriu şi personal”, dar am găsit o cale de-a intra în contact cu copiii cu autism. fac voluntariat la “asociaţia autism transilvania“, un fel de grădiniţă pusă pe picioare de prietena mea, milena. am vrut de mai multă vreme să fac asta, dar nu a fost să fie. acum, însă, asociaţia funcţionează într-o parte a casei mele şi mi-e foarte la îndemână să mă duc acolo.

cât despre copiii aceştia… probabil că multă lume are o imaginea deformată despre ei. e suficient însă să citiţi acest articol ca să înţelegeţi puţin de ce mă fascinează pe mine autismul, în speţă sindromul asperger. dar despre acest subiect mai povestim. promit.

…ştiţi ziua aia în care îţi vine să-ţi bagi picioarele în toţi şi toate şi să te duci cât vezi cu ochii? aşa, fără niciun motiv foarte bine definitiv. pur şi simplu pentru că s-au adunat o sută şi o mie de lucruri şi te-ai săturat să le mai faci faţă. te-ai săturat de toţi cei care fac pe deştepţii în jurul tău, de toate femeile frustrate şi isterice, de frigul de afară, de plictiseala din jur, de omul din tine.

te-ai săturat să mai faci bine şi să ţi se răspundă cu rău, te-ai săturat să răspunzi la telefoanele prietenilor şi să vorbeşti banalităţi, te-ai săturat să citeşti ziare şi bloguri care spun totul şi nimic de fapt, te-ai săturat de messenger, google, youtube şi alte virtualităţi, te-ai săturat de cărţile care te-aşteaptă pe noptieră şi de filmele de la tv, te-ai săturat să dai ochii cu aceeaşi şi aceeaşi oameni şi să mergi în aceleaşi şi aceleaşi baruri, te-ai săturat de interiorul casei tale chiar dacă nu demult ai rearanjat-o, te-ai săturat până şi de ascultat swing sau de râs la glumele prietenelor deştepte. eşti atât de sătulă încât nici chef să te mai îndrăgosteşti nu ai, darămite altceva.

ei bine, ziua aia în care îţi vine să-ţi bagi picioarele în toţi şi toate şi să te duci cât vezi cu ochii nu e azi.

…uite, asta mi-ar plăcea să existe în cluj: un swing cafe. nu vă gândiţi la prostii. nu mă refer la swinger club, ci la un club unde să poţi asculta şi dansa pe piesele lui benny goodman, django reinhardt, duke ellington, cab calloway (how about that? 🙂 ), artie shaw, louis prima, jelly roll morton (vă amintiţi filmul “legenda lui 1900”?) şi a multor altora. adică muzica anilor ’30 – cei mai frumoşi de până acum, zic eu.

iar clubul ăsta al meu să fie un loc făcut după toate regulile artei: ring de dans imens cu podea din lemn, mese rotunde şi scaune tot din lemn, în stil art deco, aşezate în semicerc pe marginea ringului, chelneri cu şorţuri lungi până la mijlocul pulpei, şi, evident, un band adevărat care să aibă de toate: pian, saxofon, clarinet, trompete, vocal etc. şi, să nu uităm, smoking-uri albe, papion negru şi STIL cât încape.

poate se găseşte careva să pună aşa ceva pe picioare. aş fi un client mai mult decât fidel. 😉

…prietena mea lavinia, o tipă care nu scapă nimic din ce se întâmplă în lume, s-a gândit că e vremea să ne branduim şi noi dacă şi aşa e în vogă chestia asta. ca urmare,  m-a înscris la ceva cursuri de “conştientizarea imaginii personale”, cursuri ce îmi vin pe mail la două-trei zile. până acum am primit 6, dar nu l-am citit cu atenţie decât pe primul dintre ele. şi am şi făcut ce scria acolo. (sunt cuminte, nu? :))) )

mai exact, am rugat vreo 12 prieteni să îmi spună, citez, “3 lucruri pe care le apreciază la tine şi 3 lucruri (comportament, atitudine etc) care consideră că te dezavantajează”. potrivit lui nenea ăla ce scrie cursul, ăsta ar fi primul pas pentru “înţelegerea propriei persoane în relaţia cu ceilalţi” şi definirea unei ferestre pe nume Johari (daţi search pe google şi veţi pricepe).

ei bine, chiar dacă e evident că nu voi ajunge niciodată brand, a meritat să fac efortul să-mi întreb prietenii ce cred despre mine. aşa am aflat tot felul de chestii pe care nici în ruptul capului nu credeam că mă definesc, dar care, după ce am stat un pic şi m-am gândit, mi-am dat seama că, totuşi, parcă eu-s.

spre exemplu, la minusuri am bifat: încăpăţânată, rigidă, supărăcioasă, “delicios şi enervant de indiscretă”, pretenţioasă, moralistă, exigentă cu ceilalţi, comodă, răsfăţată, capricioasă, superficială, uşor snoabă, prea directă, egocentrică, impulsivă, retrogradă, cu toane, uneori agresivă, cârcotaşă, care nu ştie să ierte şi să se implice emoţional, cu o prea mare dorinţă de controversă, neinspirată în relaţiile sentimentale, naivă, nesigură pe sine şi, ca urmare, complexată.

la plusuri mi-am trecut în cont: veselă, spontană, isteaţă, volubilă, tonică, deşteaptă, cu acut simţ al ridicolului, de încredere, cerebrală, serioasă, creativă, rafinată, cu simţ estetic foarte dezvoltat, senzuală, talentată la scris şi la vorbit, genul “fancy”, “intelectual buddy” şi “care ţine şi la oamenii pe care nu-i mai frecventează”, “cu nas la oamenii faini”, săritoare, cu simţul umorului şi “cu un aer care te deosebeşte de ceilalţi” .

una peste alta, nu am ieşit chiar aşa de rău cum mă aşteptam. cu sau fără brand, pot trăi cu toate astea destul de bine. deşi, dacă aş fi ceva mai dedicată, m-aş pune pe treabă şi mi-aş eradica defectele. doar că, după cum bine ştiu prietenii mei, sunt suficient de superficială cât să nu fac nimic pentru asta. probabil nici măcar nu o să mai citesc restul cursurilor. :)))

concluzia după toate acestea a definit-o perfect fumi. după ce m-a scuturat bine spunându-mi că “branduirea asta e cea mai mare dovadă de superficialitate pe care o poţi da” şi după ce mi-a zis că nu-s capabilă să îmi asum “responsabilităţi majore” gen bărbat, copii etc. şi că, în loc de asta, mă preocupă chestii precum laptop roşu, papuci, sclipici, concerte de jazz etc., a conchis scurt: “trăieşti la epiderma vieţii“.

se poate spune ceva rău într-un mod mai frumos şi plastic de atât? nu se poate. 🙂 mi-ar fi plăcut să inventez eu cuvintele astea, atât sunt de faine. şi, DA, trăiesc la epiderma vieţii. şi – culmea! – mai îmi şi place de mor. :))))

…am sentimente amestecate vizavi de femeile care reuşesc să îi facă pe bărbaţi să le mănânce din palmă (am avut impulsul să scriu “să-i ţină sub papuc”, dar mi se pare foarte umilitor termenul aşa că am renunţat). pe de o parte le invidiez sincer pentru că au abilitatea de a le suci domnilor capul în halul ăsta, pe de altă parte le văd şmechere şi viclene şi mă mândresc în sinea mea că nu sunt astfel.

n-am ştiut niciodată să mă pisicesc, să fac bot ca să obţin ceva, să mă alint sau să fac pe sensibila şi neajutorata în preajma “sexului tare”. când doresc ceva spun direct, fără ocolişuri şi încerc cât pot de mult să mă descurc singură, fără să mă bazez prea tare pe bărbaţi. mi se pare de bun simţ să procedez aşa, deşi am avut surpriza să aud bărbaţi care să îmi spună că asta nu e o atitudine care să mă ajute în relaţiile cu ei.

spre exemplu, eram acum câţiva ani în vacanţă în grecia cu un grup de prieteni. în drum spre casă, după două săptămâni pline de aventuri, doi dintre tipii din grup s-au apucat să-mi facă morală pe tema atitudinii mele. “dacă mai continui aşa, o să ajungi o hoaşcă bătrână şi singură pe care n-o s-o iubească nimeni” – au conchis. s-ar putea să fi avut gura aurită. 😀

ce-mi reproşau dânşii? că mi-am suit singură bagajul în tren, fără să le cer ajutorul (nici nu mi-a trecut prin cap să-i rog, sinceră să fiu), că am chemat chelnerul să ne facă nota după ce am mâncat (din reflex, ce să fac dacă era în apropierea mea?), că nu am făcut mofturi când ni s-au dat primele camere, mai mici şi modeste – “vezi?! dacă felicia s-a apucat de plâns că nu-i place camera, am primit altele!” (recunosc că mi-a fost ruşine să plâng pentru că nu aveam aer condiţionat în cameră) … etc

adevărul e că în acea excursie mi s-a părut imposibil să mă las pe mâna unor bărbaţi care reuşesc să se piardă şi să nu mai găsească ditamai autocarul într-un sătuc ca litohoro, cu trei străzi principale şi o singură piaţetă. sau care în thessaloniki coboară din autobuz cu o staţie mai repede convinşi fiind că sunt la gară, deşi ni se spusese clar că gara e la a 11-a staţie distanţă, nu la a 10-a. altfel, băieţi simpatici.

da’ de ce am început să scriu asta? pentru că m-am ciocnit ieri din nou de o situaţie de genul “el, mascul feroce, pus cu botul pe labe de ea, tânără şi neliniştită”. să explic. cunosc de mai multă vreme un tip, destul de crai el, aşa, dar deştept si simpatic. acest tânăr domn se învârte în domeniul construcţiilor, iar eu aseară aveam nevoie din partea lui de o ofertă pentru nişte modificări la propria-mi casă. îl sun să-i spun – nu răspunde. mă gândesc că n-o fi văzut apelul, aşa că îi trimit sms cu ce doresc. trece o vreme – nimic. mai stau ce stau şi sun la o prietenă comună să o întreb dacă nu cumva tânărul domn e plecat din ţară sau şi-o fi schimbat numărul de telefon.

surpriză, însă! ce aflu de la prietena mea? că tânărul domn nici nu o să-mi răspundă pentru că noua lui iubită (cea tânără şi neliniştită, adică) îl ţine din scurt, i-a pus interdicţie pe telefoane şi el face ce spune ea. OMFG!!!!, vorba anei. sau, în traducere liberă, cum naiba reuşesc unele femei să subjuge un bărbat în halul ăsta? în mod cert, îmi scapă ceva din viaţa asta.

[later update]: s-a dovedit că domnul cu pricina nu este, totuşi, chiar atât de uşor de ţinut sub observaţie. mai ales când vine vorba de afaceri. mi-a răspuns astăzi la ce i-am cerut exact ca în vremurile bune. m-am liniştit :)))))

…m-am întristat ieri când, în timp ce stăteam de poveşti cu leti, mi-am dat seama că expresia “fumezi ca un turc” nu va mai avea în curând acoperire în realitate. odată cu promulgarea de către preşedinte a legii împotriva fumătorilor, turcia nu va mai fi ţara narghilelor şi a ţigărilor fumate una după alta în faţa ibricului cu cafea făcută pe nisip, ci o amintire palidă şi septică a ceea ce a fost odată orientul.

eu, una, nu-mi pot imagina turcia fără bătrânii arşi de soare, uscaţi la faţă şi plini de riduri, care stau ziua întreagă în faţa magazinelor şi pe terasele restaurantelor, având în colţul gurii ori o narghilea, ori o pipă roasă de timp. din când în când râd puternic, dezvelindu-şi dinţii galbeni şi pătaţi de ceaiul tare, negru şi fierbinte băut cu sutele de litri de-a lungul vieţii. aşa i-am cunoscut acum vreo 10 ani când m-am plimbat prin turcia şi asta e imaginea pe care aş vrea să o întâlnesc şi peste alţi 10 ani dacă mă mai duc acolo.

şi asta chiar dacă primul meu contact cu turcia nu a fost dintre cele mai plăcute. pornisem împreună cu al şaselea bărbat să vizităm porţile orientului şi vacanţa noastră s-a dovedit o aventură nu pe deplin minunată. ideea era să petrecem câteva zile în istanbul, după care să trecem pe partea asiatică unde auzisem de ceva staţiune discretă şi cu turişti puţini. nu-i mai ţin minte numele, dar ştiu că trebuia să luăm autocarul până acolo.

plimbatul prin istanbul s-a dovedit însă agonie şi extaz. într-o primă fază, m-am văzut nevoită să îmi cumpăr o fustă lungă şi un tricou adecvat deoarece pantalonii mei mult prea scurţi şi maieurile uşor decoltate îi jigneau vizibil pe tradiţionaliştii musulmani care păreau să mă bată ori de câte ori urcam în metrou sau ieşeam din hotel.

le-am achiziţionat foarte repede (şi acum mai am pe undeva tricoul verde şi fusta lungă, petrecută, în dungi verzi şi albastre), dar asta nu m-a scutit de ciupelile de care am avut parte din partea copiilor care vindeau dulciuri pe stradă şi care se enervau de ce nu cumpărăm de la ei. aşa că, în scurt timp, mâinile mele erau învineţite de la cot în sus.

am uitat de durere când am ajuns să vizităm hagia sofia, moscheea albastră, hipodromul şi celelalte minunăţii ale vechiului constantinopole. dar ne-am revenit repede din extaz când ne-a izbit setea şi am cumpărat apă de la sacagii care se plimbau prin parcul din faţa moscheei. ne-au jecmănit de bani cu zâmbetul pe faţă, iar noi, proştii, le-am dat cât au cerut.

şi n-au fost singurii bani daţi de fraieri. spre exemplu, când ne-am urcat în autocarul spre staţiunea de care ziceam am primit de la şofer clasicele şerveţele fierbinţi cu loţiune de lămâie pentru răcorire şi madlene. era prima oară când se întâmpla asta, aşa că nu ni s-a părut ieşit din comun când autobuzul s-a oprit la ieşirea din autogară, au urcat doi turcaleţi solizi, ne-au cerut câte 500 de dinari pentru chestiile alea, după care au coborât din autocar. de-abia după ce s-a pus maşina în mişcare, un bătrân turc ce stătea în spatele autocarului a venit la noi şi, într-o engleză stâlcită, ne-a spus că şerveţelele şi madlenele sunt gratis şi altădată să nu le mai plătim. bine de ştiut. 😀

dinarii pierduţi au fost totuşi compensaţi de frumuseţea unui roi imeeeens de fluturi portocalii cu negru prin care autocarul a trecut de-a dreptu’. nu am mai văzut de atunci aşa ceva, dar a fost de vis. a meritat toţi banii daţi aiurea în stânga şi dreapta. la fel a meritat şi staţiunea cu pricina, chit că o zi n-am fost capabilă să mă ridic din pat din cauza indigestiei dată de mâncărurile turceşti cu seu de oaie.

văd că m-am lungit în amintiri şi am uitat, de fapt, de ce m-am apucat de scris. cum ziceam, mă întristează şi mă enervează de-a dreptu’ toate legile ăstea europene, de doi bani, care distrug, încetul cu încetul, spiritul şi farmecul unor naţiuni. nu fumez, dar cu toate astea mă sperie ideea de a trăi într-o societate fără vicii şi fără culoare. nu vreau să dispară coridele din spania, “iarba” din amsterdam, vodca din rusia, tutunul din turcia şi porcul tăiat de crăciun de la noi. simt că ne transformăm în nişte plicticoşi fără de patimi şi savoare, iar asta mă omoară cu zile.

…am uitat să-mi pun o dorinţă la trecerea dintre ani (se spune că se împlineşte), iar când mi-am amintit am realizat că, de fapt, nu-mi doresc nimic special anul ăsta. las totul la cheremul destinului. che sera, sera. dar, plimbându-mă ieri prin oraş, mi-am dat seama că mi-ar plăcea să existe anumite lucruri în cluj care mi-ar face mie viaţa mai frumoasă. spre exemplu, mi-aş dori:

1. un cinematograf în aer liber unde să ruleze doar filme americane vechi, din anii ’30-’60 (evident, inclusiv musicaluri). ecranul să fie pus într-un parc (mă rog, într-un fel de poiană) ca să poţi sta pe iarbă când te uiţi la filme. iar iarna locul să fie astfel amenajat încât să poţi viziona filmele din maşină. ar fi de vis dacă ar fi undeva în centru, dar asta e imposibil de realizat.

2. sâmbăta dimineaţa, piaţa unirii să se transforme în piaţă agroalimentară aşa cum se întâmplă în rennes sau în alte oraşe europene asemănătoare clujului. să fie plină de tarabe cu flori, fructe, legume, brânzeturi şi multe altele, pe care să le cumperi direct de la ţărani şi nu de la intermediari. nu ar fi deloc complicat de realizat şi aş scăpa de chinul de a merge la urâţenia ridicată recent în piaţa mihai viteazu.

3. să existe prin oraş vânzători ambulanţi care să te îmbie cu zahăr candel pe sfoară, fructe glazurate, figurine din zahăr ars şi alte bunătăţi care pe vremuri se vindeau în târguri. bineînţeles, vânzătorii ar trebui să fie îmbrăcaţi pitoresc, să-şi strige marfa, să fie simpatici cu copiii şi să coloreze un pic atmosfera asta atât de gri a clujului.

4. să apară din când în când, peste noapte, prin parcurile oraşului sau pe străzi, statuete din bronz sau fier cu autor necunoscut. cam cum se întâmpla în amsterdam în anii ’80-’90. cum ştiu că tinerii artişti clujeni sunt destul de talentaţi, nu îmi fac probleme că ar apărea cine ştie ce hidoşenii. singura mea grijă ar fi administraţia locală care, la cât e de limitată şi fără de bun gust, cu siguranţă ar ridica instantaneu statuile.

aş fi relativ mulţumită dacă oricare din chestiile astea s-ar îndeplini la un moment dat. cred însă că mai degrabă aş ajunge să candidez eu la primărie decât să se întâmple ceva din cele de mai sus. din păcate.