…lucrurile stau cam aşa: nu îmi mai place să muncesc. nu vreau să mai fac nimic, niciodată. nici presă, nici fonduri, nici decoraţiuni interioare, nici arheologie, nici, nici, nici… îmi doresc doar să stau şi să pierd vremea cum mă taie capu’. dacă într-o zi, spre exemplu, nu am chef să mă ridic din pat, să nu mă ridic. dacă în alta am chef să merg pe coclauri, să pot merge. dacă altădată îmi vine chef să scriu un articol, să-l scriu şi nimic altceva.
m-am săturat de trezit dimineaţa şi de mers într-un loc în care îmi petrec jumătate de viaţă fără să înţeleg de ce mi-o petrec. dacă la ziar mai are cum era, că timpul se scurgea parcă altfel şi nici nu trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap (ceea ce urăsc), aici unde sunt acum tre’ să semnez condica la 9 (!!!). ce prostie şi semnatul ăsta de condică! şi ce loc anost şi birocratic de muncă am! nu mă mulez defel pe el. 🙁
nu că mi-ar fi dor de sâmbetele şi duminicile lucrate în presă. nu mi-e. deşi mi-e dor de unii oameni şi de unele subiecte şi de un anumit feeling pe care îl aveam când îmi ieşea câte un articol fain. dar dorul ăsta nu îmi aduce poftă de muncă sau de reîntors în presă. deşi poate aş face-o într-o anumită companie, adică într-o redacţie care să includă ziariştii clujeni care îmi plac mie. ceea ce e absolut imposibil de realizat.
şi şi dacă m-aş întoarce, aş vrea să am un program aşa cum am eu chef să mi-l fac, cu o grămadă de timp liber şi fără mers la conferinţele de presă şi fără a lua parte la „mondenităţi”, care de fapt sunt nişte slabe imitaţii provinciale a ceea ce ar trebui să însemne astfel de chestii. evident că programul ăsta mi-ar lăsa toate sfârşiturile de săptămână libere şi mi-ar da vacanţe ori de câte ori aş vrea să-mi iau.
totuşi, nici aşa nu cred că mi-ar reveni cheful de muncă. am muncit destul şi mi se pare inutil să o mai fac. doar că lumea asta funcţionează pe baza unor hârtii numite „bani” care îmi încurcă mie existenţa. de-aia trebuie să găsesc o variantă acceptabilă şi fără prea mari compromisuri care să-mi permită să trăiesc fără să muncesc.
puşu mi-a sugerat trei variante: câştigi la loto, moşteneşti o avere, te măriţi cu un tip bogat. nu cred că vor funcţiona. tot ce puteam câştiga la loto am câştigat când aveam vreo 6 luni, când maică-mea mi-a pus în mână o pungă cu bilete de loterie. am tras un aragaz cu butelie care ne-a ţinut vreo 18 ani. bun aragaz, dar mi-a mâncat norocu’, ca să zic aşa.
„averea” am moştenit-o deja – e casa în care stau şi pe care nu am de gând să o vând pentru că are podele din lemn, tavan înalt şi personalitate. şi, oricum, nu cred că aş putea trăi o viaţă fără de griji cu banii luaţi de pe ea. cât despre „tipul bogat” – tipii bogaţi pe care îi cunosc sunt ori penibili, ori căsătoriţi, ori au iubite de 21-23 de ani, ori nu se uită ei la mine. şi chiar dacă s-ar uita, să mă căsătoresc doar pentru bani parcă nu mă prea încântă.
ar mai fi vreo variantă? mda. să scriu cartea vieţii care să devină bestseller, să fie ecranizată şi să îmi aducă râuri de bani. yeah, right! :))) pentru asta mi-ar trebui un subiect beton (pe care, evident nu-l am), un car de talent (care, evident, nu e în curtea mea) şi astrele să fie aşezate în aşa fel încât să nu am cum da greş (asta s-ar mai putea aranja dacă îmi consult astrologul de serviciu). dar sunt prea multe variabile, nu are cum să fie varianta câştigătoare.
deci, pe scurt, viaţa e nedreaptă, iar eu sunt sătulă până peste cap de acţiunea definită prin verbul „a munci”. ce să ştiu face?
notă: domnule muntele, postul acesta îţi este, oarecum, dedicat. nu de alta, dar mi-era cumva teamă că vei intra în greva foamei şi chiar nu doresc să te am pe conştiinţă. :)))
iti raspund eu la intrebare. protesteaza! nu stiu impotriva cui,gasesti tu, si-ai sa vezi apoi ce fain e cand iti iese. 🙂
…spune cel căruia tocmai i-a ieşit protestu’ :)))
Draga, vad ca trecem prin cam aceeasi criza. Io zic ca tot loto e solutia 🙂
mai este o varianta. sparge o banca 😛
ana: cred că am luat ceva virus….
alex: da, şi să detaliez toate planurile pe blog. ca să ştim o treabă :))))
Well now… daca zic join the club, e un cliseu, daca zic „lasa ca tocmai au inflorit copacii si o sa fie bine” e mai mult sau mai putin romantic…
Dar inteleg perfect cum te simti.
mă simt ratată. pe toate planurile. ăsta e feelingul zilei/săptămânii. sper să nu devină al lunii şi anului….
asa, de pe margine, as spune ca jobul tau e principalul vinovat. sa renunti la viata de jurnalist pentru un job ca bugetar, mi se pare cam mult. trecerea e brusca si, de multe ori, demotivanta. stii, e cam acelasi lucru ca si cu cei care ies la pensie. dupa zeci de ani de activitate,batranii se sting mult mai repede daca viata lor este lipsita de stimuli puternici.
asta înseamnă că o să mor curând? hmmm… nu-i chiar aşa rău 🙂
nu, asta inseamna ca tre sa-ti dai demisia.
şi poate mă şi baţi dacă nu o fac cât mai repede. :))
opa,ne stim de doua saptamani si incepem sa gandim la fel. :))
exact de asta îmi era frică 😀
ps: şi zici că vom avea vreme bună în weekend? 🙂
hahahahahahaaa….
blushing 🙂
jurnalistul din tine nu s-a lasat pana n-a aflat tot. 🙂
ei, nu chiar tot. doar amănuntele lăsate „la vedere” 😉
sunt curioasă dacă o să ai oareşce emoţii la următoarea intervenţie radiofonică :)))))
adica la urmatoarele. 🙂
eu doar pe prima cred că o mai prind. pt că lucrez la stat, ai uitat? la 17 trecute fix am plecat pe terasă, la bere. :))))
ce viata au unii… :)))
doar rataţii, dragul meu, doar rataţii… 😀
eu nu cred ca banii sunt principalul obstacol, ci mai degraba faptul ca nu vrei sa risti, nu ai incredere suficienta in tine… si eu visam sa scriu the great American novel, si poate mai visez noapte asa ceva, dar daca nu ai curajul necesar sa o faci, e cam inutil sa spui ce nefericit(a) sunt(esti)… pentru ca nu te impiedica nimeni sa-ti dai demisia si sa faci ceea ce iti place si pe deasupra sa fii si platita pentru asta… chair nimeni, except you…. da, stiu, cuvintele merg usor, mai ales cand faci planuri, dar cateodata vin si faptele usor daca esti hotarata si ai decis ce vrei cu adevarat – si asta e cam greu cateodata.
corect. nu pot decât să subscriu. DAR… 🙂
profi, fără emoţii, un foooarte mic derapaj la ştirea cu mall-ul şi atât. bravo, muntele! 😉
pfffffiiuu, am slabit doo kile! :))
:)))))) am ştiut eu!!!!
Deci doamna, eu te anunt ca nu mai are rost sa te cetesc, imi pare rau, dar e ca si cum m-as uita in oglinda. si m-am saturat:)
😀 n-aş putea spune că nu te înţeleg