…îmi place domnul yes, we can. a devenit subiectul meu preferat de discuţie cu ana. nu mă mai interesează politica românească de ceva vreme, dar urmăresc fiecare pas al lui obama. e singurul politician din câţi am ascultat la viaţa mea care parcă mă vrăjeşte când vorbeşte.
nu înţeleg cum reuşeşte, cu atât mai mult cu cât nu sunt absolut deloc fan state, dar uite că se întâmplă. obama mi se pare cinematografic. tipu’ de preşedinte pe care îl vezi în filmele americane că salvează lumea. sper ca această super tuesday să-l consacre şi să o treacă pe hillary la capitolul „n-a avut nicio şansă”.
găselniţa cu „yes, we can” (devenită clip între timp) e extrem de motivantă şi adecvată spiritului american, din câte realizez eu. e drept că părerea mea e bazată pe sutele de filme văzute de-a lungul timpului şi nu dintr-un „contact direct cu realitatea americană”, dar nu cred că mă înşel prea mult.
se pare că oamenii ăştia de pe-acolo sunt convinşi că pot orice. încrederea asta în tine şi în forţele tale e un lucru bun, în definitiv, dar uneori se dovedeşte a fi periculoasă. vă dau un exemplu. vara trecută stăteam pe terasă la klausen şi povesteam cu nişte prieteni veniţi în vacanţă acasă. şi, printre zecile de amintiri depănate, aflu una care iniţial am crezut că e banc. dar nu era.
cine povestea (nu mai ştiu sigur cine, cred că tincuţa, vara lui fumi) avea o altă prietenă plecată în state care preda la ceva şcoală. tipa se ocupa, printre altele, şi de orele de sport de la ceva clasă de juniori. aşa că într-o zi i-a luat pe copii (erau 15 la număr, nu ştiu cum am ţinut minte cifra, dar asta era) şi i-a dus la bazin.
ajung acolo şi, ca orice om normal, ea îi întreabă: „can you swim?”. „yeeees, we can!!” – răspund copiii în cor. „well, jump then!”. şi au sărit. doar că niciunul nu ştia să înoate şi s-au dus ca bolovanii la fund. evident că tipa s-a panicat, dar a avut noroc că erau oameni în jur şi i-au scos rapid pe copii din apă.
nu s-a înecat niciunu’, ca norocu’. partea amuzantă e că la întrebarea ei: „why did u told me that u can swim if you can’t?”, copiii au răspuns inocenţi: „we were taught we can do anything we put our minds to”. well, not exactly… 😀
ps: totuşi, sunt de admirat micuţii ăia americani, nu? aşa inconştienţi cum s-au dovedit a fi.
Da … e foarte bună atitudinea asta … bine ar fi să reuşeşti să o temperezi puţin, doar puţin cu ceva bun simţ (ca să nu te îneci, nu de alta).
Am fost de foarte multe ori în situaţia să apelez la astfel de atitudine (din păcate, doar ca ultimă soluţie, când orice altceva a eşuat) şi să am rezultate fantastice!
(Încântat că ţi-am redescoperit minunatul blog, nu pricep cum şi de ce îl uitasem.)
pana la urma e atitudinea care i-a facut sa fie invingatori…
uff, am mai auzit o parere (cam generalizatoare, dar daca e adevarat?) despre romani: se plang tot timpul de vicisitudini…de cercetat cand a disparut gandirea pozitiva de pe ale noastre plaiuri (daca o fi existat…)
Aseara era cat pe ce sa scriu un post fix cu titlul asta, da’ mi-a fost prea somn 🙂
Oricum ar fi, istoria Americii o sa se schimbe un pic, pt ca o sa fie ori prima femeie presedinte, ori priumul negru.
Cum iti ziceam si ieri, mai sunt si desenele alea animate foarte populare, cu Bob the Builder, unde leit-motivul e „Can we do it? Yes we can”. Si toti copii is fan sloganul asta 🙂
lucian: eu nu cred că reuşesc să am o astfel de atitudine. dar o admir de la distanţă :)))
apropo de bloguri, şi mie mi se întâmplă să „pierd” unele şi să le regăsesc după o vreme. parcă atunci sunt şi mai faine decât le ştiam înainte 🙂
monica: nu cred că noi, românii, nu am avut atitudine pozitivă vreodată. vezi mioriţa 😀
ana: cum e faza aia cu „marile spirite se întâlnesc”? :))))
desenele ălea sunt mai noi sau dinainte de campanie?
🙂
Sunt de dinainte.
that makes 3 of us 🙂
Laurici, iata-l si pe georgica al nostru, manca-l-ar mama 🙂
http://news.yahoo.com/s/afp/20080205/ts_alt_afp/usvoteentertainmentfilmclooneymoore_080205005625
Asa si tu ai crezut povestea aia cu copi?
cru: welcome to the club! 😉
ana: nici nu se putea altfel!! 😀
dadatroll: după cum am scris, la început am crezut că e banc. pare exagerat, ştiu. da’ mi s-a spus că e o chestie adevărată şi cum prietena care a povestit nu minte, am crezut. de fapt, nu am de ce să-mi bănuiesc prietenii că mint, atunci când ei spun că nu o fac. tu îi bănuieşti pe ai tăi? 🙂
@Ana Maria
„Oricum ar fi, istoria Americii o sa se schimbe un pic, pt ca o sa fie ori prima femeie presedinte, ori priumul negru.”
Nu e cel mai probabil, dar daca iese un republican?
😀
Nu, dar ii banuiesc pe ai tai.
dacă tu te simţi bine aşa, bănuieşte-i liniştit, atunci.
Leti,
io sper sa nu iasa republicanii. McCain vrea sa mearga tot pe linia Bush, cu continuarea razboiului in Irak and stuff. Or Bush, tocmai din cauza razboiului, a ramas popular doar pt aprox 30% din populatie, conform ultimelor sondaje.
Povestea suna veridic. Increderea adusa de atitudinea ‘yes we can’ e buna. Insa nu totul e ok. Am vazut studentzi de college de nota 7 (shtiu, ca le corectam examenele…) care erau ferm convinshi ca erau de 10+. Pe urma cind pentru unii realitatea refuza sa se confomeze celor mai inalte asheptari, se supara.
e bine că i se mai pare cuiva veridică. 😉 nu avea de ce să mint prietena mea. doar în cazul în care a fost minţită şi ea la rândul ei. ceea ce deja sună a teoria conspiraţiei :)))
Ei, cum sa minta?! Iar povestea, chit ca amuzanta, mi se pare foarte verosimila. Mie imi place grozav aici, si mentalitatea si atitudinea. Insa modestia nu-i da afara.