Blogul Licuricei

…astăzi am luat parte la o serbare cu pom de iarnă şi moş crăciun. mă rog, „serbare” e mult spus, dar nu găsesc alt cuvânt. a fost un fel de chef de sfârşit de an al agenţiei la care au fost prezenţi şi copiii angajaţilor şi la care s-a adus un moş şi s-au împărţit daruri. banal, ce-i drept, doar că nu am mai fost la astfel de evenimente de pe vremea când eram educatoare şi făceam serbări cu copiii din grupa mea.

am urmărit totul cu mare atenţie, copleşită de sentimente contradictorii. pe de o parte eram impresionată de puştii care, indiferent că aveau 2 sau 10 ani, se emoţionau peste poate şi se fâstâceau în faţa „bătrânului” cu barbă de vată albă. pe de altă parte, eram revoltată că îi prostim în halul ăsta pe bieţii copii care nu mai ştiu cu exactitate câţi moş crăciun sunt pe lumea asta dat fiind că se întâlnesc cu ei şi la şcoală, şi acasă, şi la serviciul părinţilor.

mi-am adus aminte, inevitabil, de cei 33 de copii ai mei pe care i-am „educat”, timp de doi ani, în vremurile de demult. minunaţi copii am avut. de poveste chiar. şi deştepţi, şi frumoşi, şi năzdrăvani. mă distram foarte bine cu ei în fiecare zi pentru că erau imprevizibili şi amuzanţi. niciodată nu ştiam la ce să mă aştept.

ţin minte că, într-un an, după primele repetiţii pentru serbarea de iarnă, natan, unul dintre băieţei, a trimis-o pe maică-sa la mine cu textul: „spune-i la d-ra educatoare că nu există moş crăciun, că nu cred că ştie treaba asta şi ne tot spune că o să vină la serbare. şi nu ştiu ce o să facă atunci când o să vadă că nu vine niciun moş”. 😀

cel mai simpatic era însă andrei sfîrlea, un bruneţel grăsuţ şi cuminte care credea toate poveştile pe care le spuneam. preferata lui era povestea fetiţei Roua, prin care eu încercam să-i familiarizez cu circuitul apei în natură. povestea era despre o fetiţă pe care nu o lăsau părinţii să iasă la soare ca să nu moară, respectiv să se evapore. dar ea, neascultătoare, a ieşit şi…. eh, vă las să vă închipuiţi singuri urmarea. cert e că, la sfârşit, fetiţa ajunge sub formă de rouă pe frunze şi se poate întâlni din nou cu părinţii ei.

ei bine, andrei a fost atât de impresionat de poveste încât s-a dus acasă şi a început să adune şi să bage în frigider toate frunzele umede din faţa blocului. scopul lui declarat era să o găsească pe fetiţa Roua şi să o salveze de la moarte. cu greu l-am convins eu şi mama lui că fetiţa Roua stă în altă ţară şi degeaba umple el, zilnic, frigiderul cu frunze ude. de fapt, cred că nici nu l-am convins pe deplin, ci doar s-a prefăcut că ne crede.

cam ăştia erau copiii mei. şi mi s-a făcut foarte dor de ei în după-amiaza asta frumoasă de iarnă.