…in seara asta mi-am adus aminte de ‘ziarul de cluj’ si de frumosii lui nebuni. si asta pentru ca andrei, din surse numai de el stiute, a aflat de blogul lui dan si ne-a dat linkul. a fost suficient sa citesc prima scrisoare a lui parcalab ca sa simt in nari mirosul redactiei de pe amurg 15. sa tot fie de atunci vreo 8 ani, dar pentru mine, una, parca a fost ieri. a fost cel mai frumos an din toate cate le-am petrecut pana acum in presa. si asta nu pentru ca era primul an al meu ca jurnalist.

‘ziarul’ e locul in care se auzea de dimineata pana seara ca „viata-i nedreapta”, dar si ca „exista un sistem, si functioneaza” ca urmare, la sfarsit, fiecare va da „sama” de faptele lui. acolo am invatat ca ne deosebim doar prin trei lucruri: prin capacitatea de stocare si prelucrare a informatiilor, prin <cartile din valiza> si prin maturitate. lectia asta am primit-o de la fumi, redactorul nostru sef (alin fumurescu pentru necunscatori), care in momentele in care nu punea tzara la cale, nu se isteriza prin redactie sau nu dormea la mansarda, iti spunea atotcunoscator ca meseria de ziarist e „fututa si curva”. parca il aud: „cu ea poti face orice. poti ajunge alcoolic, om de afaceri, politician, om de cultura sau ratat”. nu pot sa nu-i dau dreptate „batranului” fumurescu, evident.

parerea lui dragos stanca (care era sef al departamentului politic) nu statea departe de a lui fumi, chit ca stanca era junior pe atunci, ca sa zic asa. tin minte ca in ceva articol aniversar, dragos scrisese: „meseria asta e la fel de nobila ca a unui medic, la fel de degradanta ca a unei prostituate, la fel de imorala ca a unui ucigas platit si la fel de inaltatoare ca a unui calugar”. era pe drumul bun stanca si le dadea bine din condei, ce-i drept. pacat ca acum nu mai scrie si face doar bani si proiecte. 🙂

in schimb, mihnea nost’, adica mihnea marutza, cel care ne pastorea ca redactor sef adjunct, era mai rezervat in cuvinte. statea aproape tot timpul in „acvariu” (numele dat biroului sefilor din cauza ca avea un perete din caramida de sticla) si cu toate astea stia absolut tot ce se intampla in redactie sau in urbe (nu stiu nici azi cum de ii izbutea chestia asta). mihnea era cel care pigulea un articol pana la ultima virgula, gasea cele mai bune titluri, ii tempera pe recalcitranti si incerca sa treaca neobservat in viata publica. nu-i reusea. (si acum incearca acelasi lucru, dar nici acum nu-i reuseste. nu inteleg de ce nu invata odata lectia asta si nu iese in fatza ca lumea 🙂 ).

langa mihnea in acvariu, la numarul de interior 123, era dan parcalab, pe atunci sef al departamentului social-economic. bineinteles, dan era mai mult decat „sefu’ de la social”. intre el, mihnea si fumi era o legatura cum n-am mai vazut pana atunci intre barbati si nu cred ca am sa mai vad. se completau in toate cele, aveau aceleasi principii, credeau in aceleasi valori, mergeau impreuna pe drumul catre mantuire si traiau in acelasi spirit ortodox. imi aduceau aminte de cavalerii mesei rotunde, dar niciodata nu am stiut sa spun care dintre ei era regele arthur. probabil toti trei la un loc.

lor li s-a alaturat pentru o vreme cezar care le semana in mare masura, doar ca era ceva mai tolerant si mai putin ortodox. cezar venise de la bucuresti sa puna umarul la formarea ‘ziarului’ impreuna cu dieter mittler (managerul de proiect, cel care mi-a dat prima data pe mana o pagina, cea de „utile”). a fost un umar sanatos, daca tinem cont ca domnul cezar semna celebra rubrica „mancaciosul de serviciu”. 🙂 si atunci ca si acum articolele lui cezar erau savuroase si ne faceau foalele sa planga, iar ploile sa se dezlantuie in gurile noastre. ce vremuri….

as putea scrie la infinit despre Oamenii de la ‘ziaru’ si tot nu m-as satura sa-mi amintesc. si stiu precis acum ca dan de atunci este exact dan din scrisorile pe care le trimite azi de pe strada traian 27. sentimental, credincios, protector si intelept. l-am recunoscut in cele mai mici amanunte atunci cand l-am citit. doar l-am iubit si am impartit, o vreme, aceeasi garsoniera albastra. iar asta nu se uita cu una, cu doua.

15 Replies to “blogul lui dan”

  1. Mda… eu nu pot sa uit zilele de sambata, cand nu mergeam la redactie, n-aveam bani nici de tigari nici de mancare, drept pentru care… dormeam. Nici cand Dan facea (habar n-am de unde) rost de bani de-o paine si de parizer si-mi oprea si mie, cand ajungeam mai tarziu la redactie ma astepta cu „pachetelul”. Noptile de la pizzeria Ritm, a lui Liviu, cu toate discutiile, cand patronul ne lasa cheile sa incuiem si caietul sa scriem ce-am consumat (deh, se pare ca inca de pe-atunci Dan il „santajase” sa aiba incredere sa-i lase lui „gestiunea” pe mana).

    Si nu pot sa uit nici vorba lui Dan: „NE VOM INTOARCE-NTRO ZI!”. Intr-o zi, ne vom intoarce

  2. touchè!!!

    …..

    dar de ce sa nu va intoarceti pe bune?

    hai ca nu sunteti asa bosorogi sa nu mai puteti!!!

    refaceti gashka cumva!!!!! e nevoie inca de gentlemen. N-ati vazut campania lui Licurici – care e portavocea galeriei de idealiste in cautarea barbatilor de onoare – de resuscitare a spiritului cavaleresc?

    tre sa ne insiram si sa va fluturam naframele cusute cu fir de aur?

    🙂

  3. fana, cel putin in preajma noastra nu stiu sa fi fost 🙂

    mi-a placut de letitia cum ne-a pozitionat in spatiu si timp. ce-i drept, mie imi mai scartie din cand in cand cate un umar, da’ nu ma plang. :)))))

    ce zici, cezare? sa fluture fetele naframile si sa pornim la batalie sub o alta forma? eventual virtuala…. 😉

  4. Ne trezim zilnic sa ne batem cu ceva, nu? (Cum azi sunt intr-o mizerabila dispozitie liricoida (?!?), imi vin in minte niste versuri: „O lupta-i viata, deci te lupta cu dragoste de ea, cu dor…” (citat aproximativ dintr-un autor care mi-e necunoscut, din pacate)

  5. uita-te la reclama de la mihnea si te mai binedispui. daca nu hai mai pe seara, pe aici. o sa posteze si ana din chicago niste amintiri de pe atunci, mai amuzante decat ale mele :))))

  6. Asa cum ti-am zis pe messenger, m-ai facut sa-mi dea lacrimile (poate pt ca sunt gravida si, ca atare, mai sensibila). Adevarul e ca a fost cea mai tare slujba/loc de munca de pana acuma, cu cea mai misto echipa, pe departe. Ma consider EXTREM de norocoasa ca am fost atunci acolo si ca am avut de la cine sa invatz. A fost o scoala de presa si o scoala de viatza, pe bune. Cuvintele astea pot parea pompoase, dar chiar asa a fost.

    Mi-amintesc de prima lectie de scriere, de la Fumi; Peco urma sa scumpeasca benzina si el vroia s-o puna pe prima, iar io nu scrisesem decat vreo 700 de semne; mi-a zis sa il fac de vreo 1800!!! I-am zis ca n-am ce sa scriu mai mult. Dupa ce s-a enervat (ca de obicei) s-a asezat la calculatorul meu, m-a pus sa-mi trag un scaun aproape si mi-a aratat ca se putea face de 1800 de semne si chiar sa sune profii 🙂

    A urmat apoi lectia a doua; fusese un incediu, undeva pe Napoca, insa in afara de niste mobila arsa si o batrana speriata, mare lucru nu se intamplase. Fumi vroia totusi „carne si sange” (tot ca de obicei). Si atunci am stat si m-am scremut vreo 2-3 ore sa-i arat ca pot sa-l scriu mai „lacrimogen”, pe stilul „elena” 🙂
    (precizez ca pe atunci „carne si sange” nu insemna „stirile pro tv de la ora 5” de azi…daca mai exista…)

    A mai fost apoi lectia „Macaraua”, cand am vrut io sa scriu despre cum e sa lucrezi ziua intreaga sus, pe o macara. Si m-am dus in pauza de masa a unui macaragiu si l-am intrebat tot felul. Intoarsa la redactie, Fumi ma intreaba daca m-am suit in cabina omului. Ma gandeam ca-i nebun. Macaraua aia era cat blocul cu 10 etaje. Mi-a zis ca, daca nu ma sui a doua pe zi pe macara, ma da afara. „Cum poti tu sa scrii cum e munca lui, daca nu te urci acolo?”. Toata noaptea n-am dormit. A doua zi, m-am suit pe macara…. si am rescris articolul 🙂

    Si cate n-ar mai fi de povestit….

    Culmea e ca azi dimineata, venind spre serviciu, mi-am amintit de o faza super tare, de la ziar (precum ziceai, coincidenta/telepatie); faza cand Doru Pop s-a apucat sa stranga lista de semnaturi, sa nu se mai fumeze in redactie si a venit tzantzosh sa i-o arate lui Fumi. Si acuma il vad cum a iesit fumegand de la el din birou si se uita la numele de pe lista. Si izbucneste: „Cine zice sa nu mai fumez IO in redactie? Alexandra??? (era tipa care scria materiale de Sport, de la Dej). Alexandra din DEEEEJJJ?. Ati innebunit????” Am inceput sa rad singura pe strada. Poate ca cine n-o stie pe Alexandra din Dej nu poate sa savureze chestia asta pe deplin…. 🙂

    A fost super fain si cred ca multi dintre noi o sa ramanem cu „piticul” asta pentru totdeauna.

    Imi pare rau ca Dan e acolo unde e, desi n-am habar ce anume a facut sau n-a facut pe la Gazeta. Imi pare rau ca Mihnea nu scrie odata cartile alea care tre’ scrise, dar imi pare bine ca, macar o data pe an, mai pot sa beau o bere si sa stau la povesti fata in fata, cu Fumi (cand vine la conferinte la Chicago).

  7. ce bere, ce bere? :))))

    btw, eu m-a trezit deunazi ca imi calculez verile dupa fumi :):) povesteam cu cineva despre o chestie care nu avea nimic in comun cu ‘ziaru’ sau cu fumurescu si ma apuc si-i zic: „nu a fost in vara in care a venit fumi si am stat cu el pe terasa la saga, ci in cea dinainte, cand a venit si cu ancutza”. ca sa vezi sistem de referinta 🙂

    revenind. noi inca facem parte din generatia jurnalistilor carora le pasa pe ce isi pun semnatura si care se uita peste un text de 10 ori inainte de a-i da drumu’ in pagina. asa am fost crescuti. tin minte cum stateam peste umaru’ lui mihnea ori de cate ori prindeam ocazia, sa vad cum editeaza un articol, ce cuvinte schimba intr-o fraza, de ce o face, de ce i se pare un paragraf mai important decat altul… ma deranja daca imi scotea o propozitie din text pt ca lui nu-i parea importanta sau pt ca erau prea multe semne si ma bateam pentru fiecare cuvant de parca era copilul meu.

    imi amintesc cum elena, eu, cora sau nistor ne „certam” (de data asta la ‘clujeanul’) cu dragos sau cu mihnea pe anumite subiecte pe care daca le scriam puteau face rau unora si bine altora, iar daca nu le scriam le pierdeam si nu ne-am fi putut numi ziaristi. asa a fost, spre exemplu, situatia cu maria, fetita operata in germania de spina bifida, subiect care ne-a dat mare bataie de cap. intial, nu am vrut sa fac subiectul pentru ca m-am pus in papucii parintilor si am considerat ca e o problema mult prea delicata ca sa si-o afiseze public. dar, dupa lungi discutii in redactie si dupa argumentele solide ale lui dragos si mihnea, am „cedat” si l-am facut.

    l-am convins cu greu pe tatal fetitzei sa ne povesteasca si sa ne dea poze, am scris articolul (urma sa fie deschidere de ziar), dupa care tipul s-a razgandit. apuca-te si convinge-l din nou (m-am dus cu mihnea la el pt asta) si explica-i, pe ultima suta de metri, ca e prea tarziu sa schimbam prima pagina si ca povestea i-ar putea ajuta pe alti parinti cu copii in aceeasi situatie.

    tolontan era pe atunci cu noi (el era managerul de proiect) si nici nu se gandea sa nu publice articolul. si avea dreptate, evident. era „subiect”. pana la urma articolul a intrat in ziar si noi am avut dreptate. dupa ce-a aparut, ne-au scris parinti a caror copii aveau aceeasi problema sa ne ceara ajutorul si sa ne multumeasca ca le-am dat o solutie. al naibii de bine te simti in astfel de situatii, sincera sa fiu 🙂

    …dupa care s-a dezvoltat internetul si au aparut ziaristii „copy-paste” :))) nu ma plang, totusi, pt ca eu am noroc. sunt intr-o redactie „old school”, ca sa zic asa, iar fetele cu care lucrez, chiar daca sunt tinere sperante, prelucreaza bine informatia si au si „carti in valiza”.

    no, hai ca am fost nostalgica destul :))))

  8. … dar scuza-ma, cine angajeaza jurnalisti copy-paste?
    Nu tocmai oameni cu carti in valiza?

    deci, atata timp ca dicteaza interesul economic (si e just sa se intample asta in ziua de azi) in procesul de productie media si se neglijeaza calitatea (asta e injust), nu ne miram atunci ca redactiile-s pline de fast-journalists.

    Dar as vrea sa mai aud povesti de pe vremea aia. Imi place tare. Ce stiam eu, eram pitica pe atunci, ma dadeam cu rolele la clopot si concurenta voastra (careva de la Transilvania jurnal) o venit sa-mi ia interviu:)) si am aparut cu poza-n pagina de sport, eu facand grind la treptele de la Memorandisti. Aratam ca un baiat, ca eram rasa in cap si cu caciula.

    Consider insa ca am avut si eu parte de-o mica epoca de aur la Clujeanul – cu echipa de seniori – dar si la ZC (perioada MM) si am incercat sa caut si inteleg ingredientele secrete ale acestui fel de jurnalism in „protoistorie”, citind arhiva Ziarului acum 2 ani, cand mi-o imprumutat-o Mihnea. Erau chestii faine, multe texte vii!!!!!!! aproape o placere sa citesti.

    deci mai bagati amintiri…

  9. 🙂 chiaaar. catalina era o frumusete de fata. 🙂 am inteles ca e undeva prin america de sud acum.

    letu, draga mea, stii si tu cum se intampla intr-o redactie. vin cativa studenti in practica si pe parcurs ii cerni. de venit vin tot mai putini (nu inteleg de ce) si de ramas raman unu sau maxim doi. si pana ai certitudinea ca, o parte din ei, sunt de-aia „copy-paste” trec cateva numere de ziar. doar ai vazut 🙂

    cat despre amintiri… chiar ieri isi amintea pushu cum o parte dintre colegii nostri din presa clujeana cand au auzit ca se inchide ‘ziaru’ au iesit la baute, de bucurie. 😀

  10. Ziaristii copy-paste sunt, din pacate, tot mai numerosi in redactiile care, candva, nici nu se gandeau ca ar putea accepta asa ceva.
    Daca aveti un pic de timp sa analizati ziarele clujene si cele regionale pe o perioada de, sa zicem, o luna, va veti da seama foarte usor de asta. Try it! Merita. Chiar si numai ca sa iti dai seama unde a ajuns ideea de presa azi.
    Trist!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *