fără titlu

“se plâng îngerii de mine…”, îi trecu repede prin minte în timp ce îşi căuta în grabă cheile de la poartă în imensa geantă din piele verde-uscat, pe care o cumpărase dintr-un magazin mic, madrilian. obişnuia să-şi zică asta ori de câte ori primii stropi de ploaie de vară îi gâdilau faţa, dar niciodată nu stătea să se gândească prea mult la ce vor să însemne aceste cuvinte. le auzise de atîtea ori spuse de bunica ei încât îi sunau în urechi doar ca un vechi descântec ce trebuie “recitat” cu anumite ocazii şi nimic mai mult. mai avea astfel de expresii pe care le folosea involuntar – de exemplu, de câte ori vedea un animal mort îşi prindea o şuviţă de păr între degete şi repeta de trei ori, în şoaptă: “ptiu, ptiu, părul meu să crească şi al tău să putrezească!” – dar niciodată nu le analizase şi nu se întrebase la ce ajută.

acum însă, în timp ce îşi arunca aiurea sandalele prin casă şi se trântea obosită în şezlongul de lângă geam, începu să îşi pună deodată întrebări. oare de ce s-ar plânge îngerii de ea? ce făcuse chiar aşa de rău încât atât de înţelegătorii îngeri nu au putut trece cu vederea şi s-au dus s-o pârască? şi cum de, dintre toate zilele care există într-un an, au ales fix ziua de azi, ziua ei de naştere, să se plângă? “îngeri pârâcioşi şi răi ce sunteţi!”, spuse cu năduf în timp ce îşi lăsă capul pe spate şi închise alene ochii.

– pârâcios? mă faci pe mine pârâcios?!?, răsună un glas subţire şi nervos de băieţel.

– rea? ai zis cumva că sunt reeaaa? nu-mi vine să cred!!!, veni în completare vocea supărată a unei fetiţe.

îşi ridică privirea şi se uită cu uimire de jur împrejur. undeva în colţul drept al camerei, aşezat turceşte pe perna imensă, vişinie şi cu ciucuri grei, aurii, trona un băieţel blond, cârlionţat, cu obrajii bucălaţi şi ochii mari, negri. pantalonii scurţi de catifea raiată, verde-închis, erau agăţaţi doar într-o bretea pe umărul stâng, iar cămaşa în pătrăţele roz nu stătea nicicum la locul ei. “ce caută copilul ăsta pe perna lui amadeus?”, îşi zise şi se uită rapid prin cameră să vadă unde stă ascuns bătrânul motan persan.

nu dădu cu ochii de el, în schimb, în cealaltă parte a încăperii, identifică rapid o mogâldeaţă cu două cozi groase, roşcate, şi o grămadă de pistrui aruncaţi în pripă pe faţă. stătea bine-mersi cu fundul pe comoda veche de fix 176 de ani şi îşi bâţâia picioarele pe care se scurgeau la vale nişte şosete în dungi multicolore. ochii verzi se uitau supăraţi în direcţia ei, în timp ce degetele micuţe învârteau de zor o imensa acadea de zahăr ars. ” dacă se mai leagănă mult, îmi zgârâie bunătate de mobilă şi m-am chinuit atâta să o scot la lumină”, gândi ea şi dădu să-i atragă copilei atenţia.

– dacă chiar vrei să ştii, amadeus nu e acasă pentru că se plimbă prin vecini de ieri seară. şi, oricum, m-ar fi lăsat să stau pe perna lui!

– şi nu-ţi fă probleme. pantofii mei nu zgârâie mobila. sunt speciali pentru îngeri, veniră rapid răspunsurile la întrebările ei nepuse.

“…nici n-am apucat să-i întreb”, îşi zise, după care mintea îi reveni rapid la un singur cuvânt: îngeri. auzise bine? “cum adică pentru îngeri”?, se auzi rostind cu voce tare în timp ce se uita uimită la cele două mici fiinţe care îi invadaseră teritoriu. odată ultimul cuvânt rostit….

…chestia asta neterminată am găsit-o ieri, prin nişte fişiere ascunse, în timp ce îmi făceam ordine pe calculator. nu mai ţin minte cu câţi ani în urmă am început să o scriu, dar ştiu că a pornit de la un joc de-al letiţiei care venise cu ideea să scriem amândouă câte un text începând de la aceeaşi propoziţie. nu-mi mai amintesc nici de ce nu l-am terminat şi nici nu mai ştiu ce a scris leti. dar dacă tot l-am găsit am zis să îl pun aici, la păstrare. chit că e cam siropos şi infantil… 😉

şi, apropo, sunteţi liberi să o terminaţi voi, dacă aveţi cumva chef.

3 thoughts on “fără titlu

  1. Pingback: Mijto post!

Leave a Reply

Your email address will not be published.