cum era să fiu nevastă

…una din tristeţile mamei mele (ţinută ascunsă şi scoasă la iveală doar arareori, draga de ea) este faptul că nu sunt “la casa mea”. problema ei nu e legată de “ce zice lumea” (asta nu ne-a interesat niciodată prea mult), ci de faptul că după ce ea o să treacă în nefiinţă, eu o să rămân “singură şi a nimănui”.

nu am cum să-i dovedesc contrariul căci habar nu am ce mi se va întâmpla de acum încolo, dar ca să o mai liniştesc i-am explicat în seara asta de ce nu s-au finalizat cele 4 cereri în căsătorie de care am avut parte. măcar aşa nu mai crede că am pierdut “băieţi buni”, cum îi place ei să spună. şi pentru că tot mi-am adus aminte de chestiile astea, iaca le povestesc şi aici.

prima cerere a venit de la primul bărbat. se gândea el că, dacă tot fusese primul, ne vom şi căsători. ei, ghinion. n-a fost să fie. şi asta pentru că dânsul s-a dovedit mult prea violent pentru gustul meu. l-am scos din inimă şi din casă într-o zi oarecare de vară, după ce mi-a ars o palmă în timpul unei certe. motivul altercaţiei: de ce m-am oprit să stau de vorbă cu un fost coleg de clasă cu care nu mă mai văzusem demult, în loc să mă duc direct la el la unitate. era o întâlnire banală şi absolut întâmplătoare, dar cui să explici?

trebuie menţionat aici că, din dorinţa de a scăpa de învăţatul pentru facultate, primul bărbat s-a cerut în armată, chit că îl rugasem în mod expres, de nenumărate ori, să nu o facă. nu m-a băgat în seamă, dar după nici două luni plângea că vrea acasă. noroc că taică-so avea suficiente pile cât să-l aducă în cluj şi să mai aibă şi învoiri la discreţie. în plus, îl vizitam aproape zilnic ca nu cumva să moară de dor. nimic nu-l mulţumea însă pe omul ăsta. nu cred că s-a schimbat prea mult de-atunci, deci nu-l regret.

a doua cerere mi-a fost făcută de al patrulea bărbat. nu eram prea îndrăgostită, sinceră să fiu, dar în jurul meu se întâmplau lucruri şi mă gândeam pe-atunci că ăsta e rostul vieţii. la mai puţin de o lună după ce acceptasem minunata cerere, mi-am dat seama că nu sunt foarte sigură că asta îmi doresc. am cerut o pauză de gândire. mi-a fost acordată.

vreo două săptămâni, chit că aveam cheia de la camera de cămin în care locuia singur, nu ne-am vizitat. dar, în a doua duminică de gândire, mi-am zis că n-ar strica să mă duc după el să-l aduc la noi, la masă. mi se făcuse dor şi nu-mi era extrem de limpede ce vreau de la viaţa asta. nu mi-a luat mult să aflu ce doresc, însă. când am intrat în cameră discret, ca să nu-l trezesc, am constatat că dormea într-adevăr. doar că nu singur. :))) evident, am zis pas. partea bună pentru el e că, mai apoi, s-a căsătorit cu respectiva. să trăiască, la mulţi ani! fără de regrete şi ăsta.

a treia cerere a venit de la al şaptelea bărbat. locuisem cam un an împreună, dacă bine îmi aduc aminte, dar nu reuşeam nicicum să ne sincronizăm existenţa. aveam bioritmuri total diferite. el era pasăre de noapte, jucându-se mii de ore în faţa calculatorului (deşi nu mai era la vârsta “aia”). eu preferam să dorm noaptea şi uram să mă trezesc să fac conversaţie în fiecare dimineaţă la 3 sau la 4, când ajungea el acasă.

cererea de a fi nevastă a venit de crăciun, după ce ne-am despărţit. a fost făcută într-un moment oarecum de disperare, din câte mi-am dat seama, şi dintr-o nostalgie a timpurilor trecute. chiar dacă mi-era greu să rănesc personajul că mi-era drag cât de cât, am declinat oferta pe loc. de vreo două ori consecutiv, parcă. am ştiut foarte clar în acel moment că nu aveam niciun viitor împreună. nici de data asta nu am regrete.

a patra cerere s-a dovedit a fi a celui de-al optulea bărbat. a fost făcută cu tot dichisul: acasă la mine, aşezat într-un genunchi, ţinut de mână, privit în ochi, cerere clasică etc etc. am zis “da”. acum dacă stau să mă gândesc, cred că am răspuns afirmativ pentru că aşa trebuia să răspunzi la modelul ăsta. doar nu era să îi întorc omului universul pe dos de la prima întrebare?

dar cum amândoi eram din aceeaşi zodie păcătoasă, de oameni care se răzgândesc repede, la câteva luni de la romanticul eveniment am început să ne îndoim reciproc de alegerea noastră. eu nu eram foarte fericită să mă mut în olanda-belgia, el… habar nu am de ce nu era mulţumit, dar nu era. aşa că, de comun acord, am decis că avem alte chestii mai bune de făcut fiecare. tot fără regrete.

cam asta ar fi povestea. or fi fost ei băieţi buni, dar pentru altele. 😉

ps: trebuie să menţionez totuşi că, odată, am cerut şi eu un bărbat de soţ. pe cel de-al cincilea, dar la mulţi ani după ce ne-am despărţit. (ca să fiu precisă, nu ne-am despărţit, ci l-am lăsat eu pentru că bănuiam că mă înşeală. s-a dovedit mai apoi că nu mă înşelase, dar tocmai era pe cale. intuisem bine şi acţionasem prevenit :)))) ).

să revin la poveste. deci, după câţiva ani de la despărţire, am auzit eu de la un prieten comun că al cincilea bărbat vorbeşte foarte frumos de mine şi mă declară “dragostea vieţii lui”. m-am emoţionat teribil şi, binedispusă fiind, m-am gândit că fusese o relaţie ok la urma urmei şi că, oricum, discutasem de multe ori de un ipotetic mariaj, pe vremuri. pe scurt, de ce nu?

şi cum mă găseam eu pe o terasă cu colega mea de la clujeanul, elena nicolae, l-am sunat şi l-am cerut de soţ. a fost amuzant răspunsul lui: “s-a întâmplat ceva, muţă?” (muţă era felul în care mă alinta). al cincilea bărbat crezuse că păţisem ceva rău şi că eram disperată. nu se întâmplase nimic rău, evident. doar că afară era o vreme minunată, iar eu eram fericită. şi mă întreb şi acum cum naiba aş mai fi dat înapoi dacă ar fi zis “da”. 😀

9 thoughts on “cum era să fiu nevastă

  1. :)))) acum să nu exagerăm. chiar în carne vie nu a fost, din câte ai citit. sunt grijulie cu sentimentele altora, să ştii.
    iar inele am câteva chiar faine. 😀

  2. cam cu sufletul prea deschis totuşi..nu?
    mie aşa mi se pare. în plus, ce-i cu numerotatul, am mai văzut în posturile tale? îţi place să-i ţii în catastif?:))

  3. prodan, dragule, nu înţeleg care e problema ta. e blogul meu, scriu pe el cum şi ce vreau. e jurnalul meu personal, înţelegi asta? nu-ţi place, nu citeşti. simplu.

    ana, mamă prin definiţie. :))))) apoi, eu nu ţin morţiş să se întâmple. mi-e egal. vorba lui fumi, niciodată n-o fost să nu fie cumva. 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published.