povestea mănăstirii rohia

…aceasta este o poveste reală pe care ar fi trebuit să v-o spună letiţia, de fapt. dar ea nu pare a avea timp să o facă, deşi am tot bătut-o la cap, aşa că o fac eu azi. ce mi-a venit acum, habar nu am. dar e o poveste care merită spusă şi citită şi chiar dacă o veţi trece la capitolul “cultură generală”, fără să vă impresioneze, eu mă voi declara mulţumită că aţi aflat de ea. să purcedem, deci.

a fost odată ca niciodată, un preot ortodox pe nume nicolae gherman. era paroh în satul rohia, maramureş, şi avea zece copii. îşi iubea toţi pruncii la fel de mult, dar parcă mica Anuţa îi era mai aproape de suflet. de altfel, o şi botezase după numele mamei lui. ori de câte ori mergea la târg şi venea acasă, preotul îi aducea anuţei ori un fruct, ori ceva dulce, fără ca ceilalţi copii să se supere din cauza asta.

când a ajuns la vârsta de zece ani, Anuţa s-a îmbolnăvit de dizenterie şi a murit. era prin noiembrie 1922. durerea părintelui gherman a fost nesfârşită şi părea că nimic nu-i va mai putea aduce zâmbetul pe faţă. într-o noapte, însă, preotul a visat-o pe copilă spunându-i că nu-şi va găsi liniştea până el nu va face “o casă Maicii Domnului”. i-a indicat şi locul: în pădurea de pe dealul viei.

preotul nu a spus despre visul ăsta decât soţiei care nu l-a prea încurajat în acest sens. nu erau oameni cu stare şi nu aveau bani pentru ridicat biserici sau mănăstiri, aşa că e de înţeles reţinerea femeii. după o vreme, însă, visul s-a repetat. şi, în acelaşi timp, s-a întâmplat ceva ciudat.

exista în rohia o femeie bătrână care, la un moment dat, a murit pentru trei zile. s-a trezit înainte de fi îngropată, fusese în moarte clinică, evident, dar pentru sătenii din acele vremuri acest fapt era un miracol. unde mai pui că după această experienţă, femeia mergea uneori pe la oameni şi le spunea tot felul de chestii pe care numai ei şi Dumnezeu le putea ştii.

aşa se face că, într-una din zile, femeia a venit acasă la preotul gherman, s-a uitat la el şi i-a zis: “să faci, părinte, ce te-a rugat Anuţa în vis”. au fost un şoc pentru preot cuvintele astea pentru că, după cum am zis, doar el şi soţia lui ştiau visul în cauză. şi atunci s-a hotărât să construiască mănăstirea.

s-a dus preotul cu nişte ţărani şi au bătut o cruce într-o platou din vârful dealului viei, semn că acolo se va ridica mănăstirea. a doua zi, însă, au găsit crucea mult mai jos, pe un colţ de stâncă. au bănuit că a căzut şi au dus-o la loc pe platou. peste noapte a nins. a doua zi când s-au dus să verifice crucea, minune! crucea era din nou pe stâncă, iar zăpada era necălcată.

nu şi-au explicat niciodată cum a ajuns crucea acolo, dar nu au mai încercat să o mute. aşa s-a ridicat mănăstirea rohia pe locul în care e şi azi. s-a terminat de construit cu ajutorul enoriaşilor în 1925 şi a fost sfinţită un an mai târziu. în ’79 s-a mutat acolo pentru totdeauna nicolae steinhardt. era născut în acelaşi an cu micuţa Anuţa: 1912.

de ce am spus că letiţia ar fi fost îndreptăţită să spună povestea asta? pentru că preotul nicolae gherman este străbunicul ei din partea mamei. iar toate acestea letiţia le ştie de la un unchi de-al ei, singurul dintre copiii preotului gherman care mai trăieşte astăzi. şi mi le-a povestit şi mie, într-o iarnă. sper să nu se supere că le-am scris aici, dar e o poveste muuuult prea frumoasă şi impresionată ca fie uitată.

[Update] – acum am aflat că fetiţa părintelui gherman a murit într-o zi de 15 noiembrie. mâine se împlinesc 85 de ani de atunci. şi eu mă întrebam ce mi-a venit să scriu azi despre rohia. ce ciudat…

[Update] – şi ca să fie şi mai strange totul… ieri, o tipă pe nume cami, mi-a lăsat un comentariu la un alt post de-al meu. mă întreba de nişte doctori. i-am răspuns, după care a citit ce scrisesem între timp de rohia şi a făcut nişte adăugiri aici. asta că să vedeţi că nimic nu-i întâmplător.

[Update] la cererea lui nicolae, fratele letiţiei, am pus majusculă la numele Anuţei, deşi nu obişnuiesc. dar cum el poartă numele preotului gherman, i-am făcut hatârul. sper să fie mulţumit şi să nu mai cârâie atât. :)))

16 thoughts on “povestea mănăstirii rohia

  1. :))) daaaa, chiar!!! da’ de fapt, nu i l-am furat că a scris şi ea în “clujeanul” de el, mai demult. dar tot nu l-a pus pe net deşi i-am zis. .şi am şi ameninţat-o că o să scriu eu până la urmă. noah, acum gata! i-am făcut-o! :))))

  2. Pingback: Rammstein… Links! at .marius rANTing away

  3. pe mine ma deranjeaza ca multe voci chiar din interiorul manastirii voiau sa dea drept legenda intamplarile alea pe care le stiam din surse directe de la bunicii si fratii lor, adica fiii preotului Gherman, strabunicu.

    Merci draga Licurici de post, nu stiam ca azi sunt 85 de ani de cand a murit Anuta.

    Nu cred ca e simpla coincidenta.

    Inca ceva:
    Nicu Steinhardt cunostea istoria manastirii si credea “povestea”… nu e element folcloric al zonei cum se tinde a-l perpetua.

  4. excelent!

    am citit povestea şi comentariul lui cami. dar acum sper că nu vei scoate un ziar nou, în genul “dracula”.

    din partea mea, poa’ să fie totul o reacţie în lanţ, sau să fie “obvios” că nu e întâmplător, dacă nu îmi intră bani în cont, o să las întâmplările să îşi rezolve singure problemele 😛

    morala poveştii: părintele gherman a fost pedepsit de cel de sus, pentru că îţi discrimina copiii. vezi:”ori de câte ori mergea la târg şi venea acasă, preotul îi aducea anuţei ori un fruct, ori ceva dulce, fără ca ceilalţi copii să se supere din cauza asta”. pe lângă că ia luat copila, dumnezeu la pus şă ridice şi o mănăstire în vârf de deal.

  5. Povestea manastirii mi-a lasat un “Je sais pas” pe “spate” e adevata.. sunt elemente diferite de cea ce suntem noi obisnuiti, in viata de zi cu zi… elemente pe care uni le vad, alti nu… dat totusi sunt…

    superb

Leave a Reply

Your email address will not be published.