…astăzi am luat parte la o serbare cu pom de iarnă şi moş crăciun. mă rog, “serbare” e mult spus, dar nu găsesc alt cuvânt. a fost un fel de chef de sfârşit de an al agenţiei la care au fost prezenţi şi copiii angajaţilor şi la care s-a adus un moş şi s-au împărţit daruri. banal, ce-i drept, doar că nu am mai fost la astfel de evenimente de pe vremea când eram educatoare şi făceam serbări cu copiii din grupa mea.

am urmărit totul cu mare atenţie, copleşită de sentimente contradictorii. pe de o parte eram impresionată de puştii care, indiferent că aveau 2 sau 10 ani, se emoţionau peste poate şi se fâstâceau în faţa “bătrânului” cu barbă de vată albă. pe de altă parte, eram revoltată că îi prostim în halul ăsta pe bieţii copii care nu mai ştiu cu exactitate câţi moş crăciun sunt pe lumea asta dat fiind că se întâlnesc cu ei şi la şcoală, şi acasă, şi la serviciul părinţilor.

mi-am adus aminte, inevitabil, de cei 33 de copii ai mei pe care i-am “educat”, timp de doi ani, în vremurile de demult. minunaţi copii am avut. de poveste chiar. şi deştepţi, şi frumoşi, şi năzdrăvani. mă distram foarte bine cu ei în fiecare zi pentru că erau imprevizibili şi amuzanţi. niciodată nu ştiam la ce să mă aştept.

ţin minte că, într-un an, după primele repetiţii pentru serbarea de iarnă, natan, unul dintre băieţei, a trimis-o pe maică-sa la mine cu textul: “spune-i la d-ra educatoare că nu există moş crăciun, că nu cred că ştie treaba asta şi ne tot spune că o să vină la serbare. şi nu ştiu ce o să facă atunci când o să vadă că nu vine niciun moş”. 😀

cel mai simpatic era însă andrei sfîrlea, un bruneţel grăsuţ şi cuminte care credea toate poveştile pe care le spuneam. preferata lui era povestea fetiţei Roua, prin care eu încercam să-i familiarizez cu circuitul apei în natură. povestea era despre o fetiţă pe care nu o lăsau părinţii să iasă la soare ca să nu moară, respectiv să se evapore. dar ea, neascultătoare, a ieşit şi…. eh, vă las să vă închipuiţi singuri urmarea. cert e că, la sfârşit, fetiţa ajunge sub formă de rouă pe frunze şi se poate întâlni din nou cu părinţii ei.

ei bine, andrei a fost atât de impresionat de poveste încât s-a dus acasă şi a început să adune şi să bage în frigider toate frunzele umede din faţa blocului. scopul lui declarat era să o găsească pe fetiţa Roua şi să o salveze de la moarte. cu greu l-am convins eu şi mama lui că fetiţa Roua stă în altă ţară şi degeaba umple el, zilnic, frigiderul cu frunze ude. de fapt, cred că nici nu l-am convins pe deplin, ci doar s-a prefăcut că ne crede.

cam ăştia erau copiii mei. şi mi s-a făcut foarte dor de ei în după-amiaza asta frumoasă de iarnă.

…lavinia s-a agitat săptămâna asta să împodobească bradul de la firma la care jobuleşte. a tot căutat pe net să vadă care este trendul în materie de împodobit bradul de Crăciun şi a aflat că se poartă, ca şi anul trecut, brazii în alb şi negru. în plus, este la mare căutare stilul upside down.

niciuna din aceste două variante nu mă încântă. prima, cu toate că pare o chestie elegantă, mă deprimă cumplit şi nici nu se potriveşte interiorului casei mele. a doua mi se pare caraghioasă, deşi parcă văd că revistele de modă o vor numi non-conformistă, originală, “altfel” şi câte şi mai câte.

aşa că, la aflarea acestor veşti deosebit de importante pentru omenire, am avut o problemă: cum naiba să-mi împodobesc anul ăsta bradul? acum doi ani l-am garnisit doar cu globuri roşii. anul trecut am optat pentru nuanţele de cărămiziu şi auriu. dar anul ăsta….?

ei, după o îndelungă perioadă de gândire care a durat circa 5 minute, am hotărât: anul acesta voi avea un brad vintage! nu va fi la modă, nu va avea o anume culoare, dar va avea personalitate şi carismă. va fi plin de globuri vechi, antice şi de demult, cum nu se mai găsesc astăzi în magazine. globuri simpatice, cu “poveste” şi savoare, migălite la facere şi păstrate cu sfinţenie de-a lungul anilor.

ştiu şi de unde le voi lua. vă şi spun, că nu-i cine ştie ce secret. de prin magazinele de antichităţi, de la vecinele mele în vârstă, din cutia cu minunăţii dosită în pod şi din piaţa de vechituri. sunt globuri second-hand, dar fac toţi banii. deja am strâns patru bucăţi absolut minunate. 😉

…ieri seară am avut poftă să-i ascult pe pianiştii care au câştigat concursul de interpretare din cadrul festivalului mozart, aşa că m-am dus pe la 19 fără 5, la casa de cultură a studenţilor. mai erau câteva minute până începea premierea şi m-am aşezat pe un rând gol, cât mai departe de restul lumii. nu aveam chef de intruşi în perimetrul meu, ca urmare ori de câte ori scaunele din jur se umpleau, mă mutam tot mai sus. am ajuns într-un final în ultimul rând, pe scaunul din colţul sălii.

toată această “excursie” a durat o bucată bună de vreme, mai exact o oră, fără ca pianiştii să-şi înceapă recitalul. în timp ce mă tot mutam, analizam persoanele din sală. şi eram revoltată. o groază de tineri de 15-17 ani, îmbrăcaţi absolut execrabil, lipsiţi de cel mai elementar bun gust.

agresată vizual de tot ce mă înconjura, am sunat-o pe lavinia să-mi vărs oful. nu puteam înţelege cum tinerii artiştii (căci fiind festivalul mozart era evident că erau elevi ai liceului de muzică) pot fi talentaţi la muzică şi pot, în acelaşi timp, avea gusturi atât de proaste când vine vorba de modă. ceva nu puşca.

am întors problema pe toate feţele cu lavinia, după care am închis dezamăgită telefonul. “suntem o naţie de kitschoşi”, mi-am zis. şi m-am bucurat când s-a stins lumina şi s-a ridicat cortina pentru recital. măcar nu-i mai vedeam. dar, stupoare! pe scenă nu exista niciun pian, ci erau aşezate nişe pompoane alb-albastre. mai mult, în culise se zăreau nişte fete în fuste mini şi bluze mulate, sclipicioase, în aceeaşi combinaţie de culori.

“nu e festivalul mozart?”, l-am întrebat speriată pe un tip care stătea cu două rânduri în faţă. “ce festival?”, zice. “mozart”, zic. “nuuu. e concurs de salsa şi merengue”, îmi explică fericit şi se întoarce să vadă deschiderea. atunci mi-a picat fisa: încurcasem locurile!! festivalul era în seara aia la academia de muzică, NU la casa de cultură. în următoarea secundă m-am ridicat şi am tăiat-o. fericită totuşi că tinerii îmbrăcaţi naşpa nu erau elevi ai liceului de muzică. 😀

***

nu este însă prima oară când snobismul meu intelectual şi vizual şi-o ia elegant peste nas. spre exemplu, acum vreo trei ani m-am dus cu letiţia la operă. se cânta “don giovanni”, una din operele lui mozart pe care nu apucasem să o văd. ne-am aşezat frumos la ultimul etaj şi am început să savurăm tot ce se întâmpla pe scenă.

nu am cumpărat programul, dar ne-am prins repede de poveste. suntem femei deştepte şi culte, doar nu ne era greu să înţelegem libretul. pe scurt, don giovanni, mascat, îl omoară pe comandor sub ochii fiicei seduse în prealabil. ea jură răzbunare şi are ocazia să îl demaşte pe asasin la un bal. banal de simplu. :)))

după un spectacol minunat de circa o oră , se lasă cortina şi încep aplauzele. artiştii sunt chemaţi la rampă de vreo două ori, se fac plecăciunile de rigoare, se strigă “bravo!”, se ovaţionează. după ce se termină cu aplauzele, eu şi letiţia ne îmbrăcăm şi plecăm către casă fericite că am luat parte la un spectacol atât de izbutit.

în faţa teatrului ne oprim o secundă. nu de alta, dar ni se părea ciudat că eram singurele care părăseam teatrul. ne uităm în jur, pustiu. nici măcar în hol nu era nimeni. şi atunci ne cad ochii pe afişul spectacolului. ERA ÎN DOUĂ ACTE! noi plecasem după încheierea primului act. doar înţelesesem tot, nu? :))))

…v-am spus vreodată cât de mult îmi place mozart? nu? atunci vă spun acum: îl iubesc pe mozart ca pe niciun alt compozitor. este singurul a cărui muzică nu mă oboseşte indiferent cât de mult sau de tare o ascult. atâta îmi place dragul de mozart încât, acum doi ani, m-am apucat să învăţ să cânt la pian numai pentru el.

evident, filmul meu preferat din toate timpurile este “amadeus“-ul lui milos forman (şi nu doar pentru că e despre mozart). am avut şi un pisic birmanez pe care l-am botezat amadeus pentru că mi se părea mie că e mult mai atent la concertele tisului său decât la alte muzici. se poate să mă fi înşelat, oricum amadeus i-a rămas numele.

aşa se face că am fost cum nu se poate de fericită alaltăieri când am aflat că, la festivalul mozart care începe astăzi la cluj, se va cânta pe pianul care a apărut în “amadeus”. de fapt, e un fortepiano şi e adus de la praga special pentru concertul lui geoffrey govier, profesor la royal college în londra.

acestea fiind spuse, la întrebarea ta, draga mea denisa, îţi pot răspunde doar că nu ştiu care e cel mai fain cadou pe care l-am primit până acum, dar cu siguranţă cel mai minunat cadou pe care l-aş putea primi vreodată ar fi un pian împreună cu talentul de a cânta ca nimeni altcineva mozart. 🙂

ps: mozart a murit într-o zi de 5 decembrie, de moş nicolae. ca să vezi de ce ne amintim de el chiar acum.

…fana e curioasă să afle ce-mi doresc eu anul ăsta de la moş crăciun. nu mai ştiu ce mi-am dorit anul trecut şi mi-e lene să mă apuc să caut lista, dar anul ăsta cred că am alte interese. mai exact vreau:

– să tragă o fugă până la chicago şi să-mi aducă laptopu’

– să mă ajute să iert nişte oameni pe care, de câţiva ani buni, nu reuşesc să-i iert

– să umple străzile clujului cu tipi frumoşi, deştepţi şi stilaţi, că de bărbaţi urâţi, proşti şi fără gust s-au cam săturat toate femeile singure pe care le ştiu (evident că noi suntem frumoase, rafinate şi deştepte şi nu ne găsim pereche din cauză că nu avem de unde alege 😀 )

– şi, nu în ultimul rând, să îmi lase un dram de magie pe degete ca să pot scrie cartea aia pe care mă tot bate mihnea la cap să o scriu şi de care nu am curaj să mă apuc.

toate sunt dorinţe de foarte mult bun simţ, aşa că nu mă îndoiesc nici măcar un minut că nu mi le va îndeplini. în final, îi mulţumesc anticipat şi vreau să ştiu ce-şi doresc ana, dadatroll şi aujourd’hui.

ps: ca să nu creez niscaiva confuzii, trebuie să spun că bărbaţii stilaţi sunt aceia care, pe lângă multe altele, ştiu să poarte ca lumea chiar şi o pereche de jeanşi şi o cămaşă. adică aşa. (şi asta nu înseamnă nici pe departe că eu sunt superficială, da? 😀 ).

…în sfârşit, l-am cumpărat!!! este cel mai minunat, extraordinar, simpatic, deştept şi frumos laptop din lume. THE laptop. care nici nu a fost aşa scump până la urmă – 1040 de dolari cu tot cu husa ROŞIE si mouse ROŞU! am prins reducere de sărbători, evident. :)))

mai rămâne doar să găsesc pe cineva care să mi-l aducă din chicago. 🙁 pentru că, deocamdată, stă bine mersi la prietena mea, ana, cea care s-a şi agitat să mi-l cumpere, de altfel. foarte mulţumesc, tânără doamnă!

între timp l-am şi botezat. am avut la început mai multe variante care îmi plăceau – merlot, sangria sau cabernet, dar nu ştiu cum am ajuns să-i spun Merlin. e plin de vrajă, probabil de-aia.

şi ca să vă delectaţi şi voi, iacă-tă-l! (bineînţeles că am pus-o pe ana să-i facă poze! ce credeaţi?! :)) )

darius = jeg