…cand eram copil, n-am stiut niciodata sa dau un raspuns intrebarii adultilor „ce vrei sa te faci cand cresti mare?”. si asta pentru ca nu mi-am dorit nicio meserie. nu am visat sa salvez lumea, nu mi-am dorit sa vindec boli incurabile si nici sa-i educ pe altii. erau departe de mine astfel de ganduri. mi-era bine copilarind si negandindu-ma defel la ziua de maine. (si asa am ramas pana azi. nici acum nu sunt genul de om care isi planifica zilele si anii si nici acum nu imi fac socoteli legate de cariera, familie sau casa. iau decizii impulsive, manate de instinct si de dorinta, si in niciun caz de calcule financiare sau de alta natura. cu toate astea, sunt mai degraba o fire rationala si nu romantica. din contradictiile astea cred ca mi se trag toate problemele :)))) ).
de altfel, nici intrarea in presa nu a fost o chestie vanata, ci o intamplare in cel mai adevarat sens al cuvantului. intr-o toamna, m-am saturat pur si simplu sa ma duc la inspectorat ca sa stau la rand la repartizarea orelor de chimie-fizica (da, „la baza” sunt profa de chimie-fizica. nici meseria asta nu mi-am ales-o eu. asa s-a nimerit…), ca urmare am luat „piata de la a la z” si m-am uitat dupa un job. orice job. mi-au picat ochii pe un anunt in care se cauta secretara. nu scria numele firmei, dar chiar nu ma interesa acest aspect. eram satula sa fac frumos in fata inspectorului scolar general, asa ca nu conta unde voi lucra. puteam renunta oricand, in definitiv. m-am dus la interviu unde am avut surpriza sa constat ca era vorba de redactia unui viitor ziar. mai exact, primul cotidian local deschis de ringier in afara capitalei. ziarul de cluj. asta era prin ’98. (da, sunt „batrana”, am uitat sa mentionez asta de-a lungul acestui blog :))) ).
n-a fost un interviu dificil si am ajuns secretara. era amuzant jobul asta si nu mi-am planificat defel sa trec pe partea editoriala. dar s-a intamplat ca dupa cateva luni, nadia crisan, sefa departamentului monden (ma rog, era un singur om pe depart asta, adica ea), sa se imbolnaveasca taman cand era ceva festival de moda, „napoca fashion”. asa se face ca mihnea, care era redactor sef adjunct, vine si-mi zice: „tu mai ai habar de chestiile astea. du-te, te rog, la festival si, cand vine nadia, ii povestesti si scrieti textul impreuna”. doar ca a doua zi nadia era si mai bolnava si nu a venit. m-am vazut nevoita sa scriu singura un text de 2.500 de semne. aveam eu in spate ceva olimpiade de romana castigate, dar tot mi-a luat infinit de mult sa-l scriu. pt ca nu eram convinsa ca era ce trebuie pentru un ziar, am rugat-o pe ruxandra cesereanu sa dea un ochi peste text. s-a uitat, dar nu a schimbat mai nimic. i l-am trimis lui mihnea si am asteptat. stresata.
dar i-a placut. ba chiar mi-a zis ca scriu bine. a fost una din cele 4 dati din viata mea cand nu m-am dat pe o lume. la scurt timp dupa, nadia a plecat in state si „sefii” mi-au propus mie sa-i iau locul. asa am ajuns ziarista. cum spuneam, cu totul intamplator. de atunci au trecut 9 ani si am scris pe aproape toate domeniile pe care se putea – monden, social, politic, cultura, economic, si deloc pe investigatii. cel mai bine m-am simtit scriind pe economic, si cel mai nelalocul meu pe politic.
am avut zile si nopti in care iubeam cu toti rarunchii meseria asta, cand ma enervam pe neputinta mea de a schimba ceva „in sistem”, cand mi se parea ca pot rasturna muntii, cand ma entuziasmam pana la extaz pentru te miri ce subiect, cand ma simteam coplesita de tot si de toate si cand aveam atata blazare si indiferenta in mine incat nu ma puteai motiva nici macar cu un salariu de nabab. daca stilul meu s-a cizelat si definit in timp sau daca, mai degraba, s-a erodat, uniformizat si si-a pierdut savoarea, nu pot spune.
dar pot spune ca nu mi-am ales eu meseria asta. daca nu ar suna a cliseu, as spune ca ea m-a ales pe mine. oricum, ideea de la care am plecat e alta. dupa cum spuneam, cand eram mica nu am stiut ce meserie vreau sa am. dar daca astazi cineva ar veni sa ma intrebe „ce vrei sa te faci cand cresti mare?”, as stii ce sa raspund:
– vreau sa ma fac arheolog. si ma gandesc serios la asta. pe bune.
…ei,hai,licurici,in subconstient vrei sa fi reporter de investigatii…
brutal update, cand imi dau seama ca muzica selenara din boxe nu se aude din mine, si mai ales ca oamenii cu initiale in ziare sunt reali, si unii, si altii
:)))) m-am gandit si eu, mirmen, ca se pot face astfel de conexiuni, da’ chiar nu mi-ar placea sa scriu pe investigatii. m-am ferit intotdeauna de domeniul asta ca dracu’ de tamaie. ciudat, nu?
unda, e de rau sau de bine ca sunt reali? 🙂
Ooooppppssss! Au mai vrut si altii sa fie un fel de „scurmatori”! Eu una ma visam, nici mai mult, nici mai putin decit GEOLOG! … Fata!… Pe vremea lui Ceausescu! Si mai si spuneam la toata lumea! Tata era ingrozit si s-a bucurat nespus cind mi-a trecut. Cu zilele si noptile in care … nu ma vedea … ca jurnalist, s-a obisnuit mai usor decit cu gindul haladuitului pe dealurile patriei.
Apropo’s! Am revenit! ( dar nu mi-am revenit, pe deplin ) Trimit poze cind le primesc si eu!
poate ne reprofilam, la un moment dat. eu, una, chiar imi doresc. si bine-ai revenit!!!! astept detalii si poze, evident! 😉
Licuriciule, revin tarziu: e de bine ca oamenii din ziare sunt reali, ma gandeam eu ca papitatiile alea din bucatile alea de hartie au o sursa vie, de fapt.
nu ca sa facem concurs de meserii ciudate dorite, dar… uite, eu stiam exact ce vreau: GUNOIER. fara gluma, imi placeau oamenii agatati de masini. orice argumente date de ai mei faceau meseria si mai pitoreasca.
cam asta fac si acum, doar ca le zice log-uri….
na!
:))))) ca sa vezi cum, intr-o forma sau alta, dorintele se indeplinesc.
apropo, cand eram la ziarul „clujeanul”, red sef a venit cu ideea sa facem un articol cu tema „o noapte alaturi de gunoieri”. nimeni nu s-a inghesuit sa mearga, asa ca s-a tras la sorti si a iesit una dintre tinerele sperante de pe atunci. daca erai pe acolo, aveai ocazia sa faci macar o noapte ce ti-ai dorit 🙂