40

cum ar fi fost daca…

…al saptelea barbat s-a insurat, iar al optulea barbat a devenit tata. sunt vestile saptamanii si firesc ar fi fost sa-mi starneasca oaresece sentimente. o parere de rau sau o unda de invidie muiereasca sau un dor dupa ce n-a fost. doar ca niciunul din sentimentele astea nu m-a asaltat. as putea spune ca stirea cu turista ucisa de urs m-a impresionat mai tare. (evident, i-am luat partea ursului :))) ). pentru ca, totusi, nu sunt chiar atat de insensibila, am stat si m-am gandit un pic cum ar fi fost daca m-as fi oprit la unul dintre cei noua barbati. pai, sa vedem.

daca as fi ramas cu primul barbat, astazi as fi avut unul sau chiar doi copii obezi, obsedati de hamburgerii mcdonald’s si dandu-se in vant dupa jucariile alea pe care le primesti cand comanzi nu stiu ce meniu fantastic si deloc indicat. degeaba m-as fi agitat eu sa le explic ca e cea mai nesanatoasa mancare posibila. n-as fi avut cui, cata vreme tatal lor ar fi fost ceea ce este acum – ceva manager la multinationala in cauza. cum sa reziste, bietii copii, tentatiei? unde mai pui ca ar fi trebuit sa imi vizitez soacra in fiecare duminica si sa ii cer parerea in tot ce fac, pentru ca altfel s-ar fi simtit neglijata si data la o parte. (e genu’ asta). ar fi trebuit sa renunt o vreme la meseria mea ca sa fiu “femeie de casa”, nu m-as mai fi putut duce la intalnire cu fetele si nu as mai fi avut niciun barbat prieten apropiat, pentru ca sotul meu, gelos pana la dumnezeu si-napoi, nu ar fi admis asta. dar probabil ca as fi avut si o casa la tzara (- asta ar fi fost partea buna), unde am fi invitat doar prietenii lui si am fi ascultat, spre aducere-aminte, phoenix, ac/dc si metallica.

daca as fi ramas cu al doilea barbat, astazi as fi fost in san francisco bay area, intr-o casa plina cu ultimele gadget-uri din lume. m-as fi chinuit sa imi placa stilul american de viata, as fi incercat sa fac cariera, sa cresc copii si sa mai fac si sport, toate in acelasi timp, tanjind 11 luni din an dupa cele 18 zile de vacanta in europa. as fi avut insa un sot destept (cu diplome de la lausanne si berkeley), aristocratic si amuzant, dar atat de frumos incat ar fi fost curtat 365 de zile din an de colege, prietene, vecine, studente, vanzatoare etc. cu timpul ne-am fi instrainat unul de altul, dar am fi incercat, o vreme, sa salvam situatia urmand sfaturile unui consilier marital. cel mai sigur ca nu am fi reusit si, ca urmare, am fi divortat. eu as fi primit cei trei copii in grija, plus pensie alimentara. evident, as fi suferit in momentul in care as fi aflat ca se recasatoreste foarte repede cu una mai tanara, mai frumoasa si mai desteapta, dar dupa o perioada de declin emotional m-as fi redresat si m-as fi casatorit cu barbatul din vecini, divortat si el si cu alti trei copii la purtator. la scurt timp, mi-as fi pus pe hartie “experienta mea americana” si as fi devenit milionara, cred.

daca as fi ramas cu al treilea barbat, astazi as fi facut parte din cercurile cu fitze ale clujului si as fi fost inconjurata numai de oameni cu bani. as fi invatat sa joc tenis si sa schiez, mi-as fi facut sfarsiturile de saptamana ba la tarnita, ba la balea, ba la marisel, iar vacantele prin tot felul de locuri exotice si speciale. as fi mers la cumparaturi prin cele strainataturi impreuna cu nevestele prietenilor nostri. copilul meu ar fi studiat la balcescu, ca taica-so, ar fi avut mereu ultimul racnet de telefon mobil si, la 18 ani, ar fi condus o masina pe masura. sotul meu ar fi stat la cabinet de la 9 dimineata la 10 seara si, mai mult ca sigur, ar fi flirtat cu toate femeile frumoase care i s-a fi asezat in scaunul stomatologic. as fi avut, insa, o atmosfera extrem de vesela acasa, daca nu mi-ar fi pasat prea mult ca el ar fi avut, la un moment dat, o amanta. cu timpul, mi-as fi gasit si eu un amant, probabil unul dintre prietenii nostri buni, si desi toata lumea din jur ar fi stiut, nimeni nu ar fi zis nimic pentru ca si ei ar fi facut la fel.

daca as fi ramas cu al patrulea barbat, astazi nu as mai fi facut jurnalism, ci as fi avut un job in firma de succes a cumnatului meu. as fi devenit dependenta de munca si as fi adus mai multi bani decat sotul meu pentru ca m-as fi descurcat mai bine. l-as fi tinut si pe el in spate, incercand sa ameliorez conflictele de familie si sperand ca frate-so sa nu-l dea afara. mi-as fi lasat copiii pe mana maica-mii pentru ca soacra-mea ar fi fost putintel dusa si as fi evitat pe cat posibil intalnirea cu ea. dupa o vreme, m-as fi saturat sa duc casa in spate de una singura si as fi divortat. dar asta dupa ce as fi trecut printr-o perioada de certuri, plansete si lamentari (nu din partea mea), perioada care m-ar fi secatuit si m-ar fi scarbit de toti si de toate.

daca as fi ramas cu al cincilea barbat, astazi as fi stiut tot felul de chestii despre justitie si as fi cunoscut tot felul de avocati, mai mult sau mai putini verosi. intr-o prima faza, as fi locuit intr-un apartament de patru camere din grigorescu, dupa care mi-as fi facut o casa, undeva la marginea orasului. as fi avut o fata pe care ar fi chemat-o anna si un baiat pe nume radu si ar fi fost niste copii mai mult decat frumosi. nu de alta, dar l-ar fi mostenit pe el. barbat frumos si avocat de succes, sotul meu ar fi calcat pe din laturi uneori, dar cat se poate de discret si in niciun caz nu ar fi renuntat la mine si copii pentru altcineva. de altfel, copiii ar fi fost mult mai atasati de el decat de mine, desi pe mine m-ar fi putut fraieri si induiosa mai usor decat pe el. vacantele ni le-am fi facut, de multe ori, la cumnata mea din grecia, iar intrunirile de familie ar fi fost unele dintre cele mai placute momente. nu as fi avut insa niciodata ultimul cuvant de spus si, de multe ori, as fi ales calea tacerii decat sa starnesc furtuni.

daca as fi ramas cu al saselea barbat, astazi as fi fost in noua zeelanda, cu mandarini in curte si orhidee in casa. nu mi-as fi batut capul cu cariera, as fi facut mai mult voluntariat si m-as fi implicat intr-o multime de activitati ecologice. as fi colindat insula dintr-un cap in altul, dupa care as fi luat la rand imprejurimile. i-am fi invitat la noi pe toti prietenii din cluj dornici de vacante la celalalt capat de lume si ne-am fi petrecut dupa-amiezele facand gratare in curte si band bere din sticle in pungi. as fi avut un caine, o pisica si o broasca testoasa, un copil natural si vreo doi adoptati. cu timpul, m-as fi ingrasat si moda ar fi devenit un domeniu absolut inutil pentru mine. nu as mai fi venit in romania curand si probabil ca as fi dus-o pe maica-mea acolo.

daca as fi ramas cu al saptelea barbat, astazi as fi fost ziarista in maramures. banii ar fi fost mereu o problema pentru noi, iar sotul meu, ziarist si el, ar fi rezolvat situatia gasind mereu un prieten de la care sa se imprumute. m-as fi luptat din greu sa-l conving sa nu mai stea nopti intregi la calculator, pe chat sau pe travian, si as fi fost repede satula de noptile in care ar fi venit usor afumat. as fi fost fericita insa in zilele in care am fi povestit despre tot ce se intampla in lume si in care mi-ar fi explicat cate in luna si in stele despre istorie si civilizatie. de asemenea, as fi fost o prietena buna pentru baiatul lui din prima casatorie si as mai fi facut, probabil, si eu un copil. m-ar fi deranjat relatia lui cu unii ziaristii si, din cauza asta, ne-am fi certat mai des decat mi-as fi dorit. la un moment dat, as fi devenit satula de faptul ca nu s-a schimbat deloc si m-as fi intors la cluj cu tot cu copil.

daca as fi ramas cu al optulea barbat, astazi as fi fost in leuven si m-as fi ocupat de decoratiuni interioare. as fi avut extrem de putini prieteni printre localnici si nu as fi putut chema toata ziua-buna ziua prietenii din romania la mine, dar mi-as fi petrecut mare parte din weekenduri in olanda, la mama sotului meu sau in franta, la tatal sotului meu. as fi avut o casa fara pic de praf si cu o camera speciala pentru trenuri in miniatura si diorame. viata mi-ar fi fost plictistor de ordonata si m-as fi ciondanit tot timpul cu sotul meu asupra modului in care se spala corect vasele. mi-as fi crescut cei doi copii in spiritul corectitudinii politice si cu libertati masurate. vacantele ni le-am fi petrecut mai mult in rusia, preferata lui, dar uneori eu mi-as fi luat singura o saptamana de libertate ca sa scap din incorsetarea si ritmul precis de viata in care as fi fost ancorata. nu stiu cat as fi rezistat.

daca as fi ramas cu al noualea barbat, astazi as fi fost mai mult singura. partenerul meu ar fi avut o viata complet diferita de a mea si ne-am fi interferat doar intamplator. nu m-as fi putut lasa in grija lui, dar din cand in cand as fi avut parte de cele mai rafinate festinuri gastronomice. mi-ar fi fost foarte bine alaturi de el in somn, dar nu as fi riscat sa ne facem acelasi program pentru ca m-as fi trezit ca e in spania in momentul in care noi ar fi trebuit sa ne intalnim la masa la lehel, de exemplu. copii am fi avut destul de tarziu, dat fiind ca ar fi trebuit sa se maturizeze mai intai el. banii lui ar fi fost ai lui si o parte din banii mei tot ai lui, pentru ca el ar fi fost mai zgarcit decat mine. as fi fost inselata aproape la tot pasul cu fel de fel de femei, mai izbutite sau mai putin izbutite decat mine, dar pana la urma m-as fi obisnuit cu acest mod de viata si nu mi-ar mai fi pasat. as fi avut insa parte de vacante extrem de colorate si interesante, desi la un moment dat as fi riscat sa raman singura in locul respectiv. mai devreme sau mai tarziu, am fi divortat.

deci? care viata ar fi trebuit sa o aleg? ūüôā

3

hey, I’m walkin’ here!

…acum cateva zile am (re)vazut un film care s-a nascut in acelasi an cu mine. “midnight cowboy”. regia john schlesinger. singurul film de pana acum care a luat oscarul desi e X-rated. adica, porno. evident, pt. acele vremuri, un film in care se vedeau 3 minute niste sani si ceva fese, precum se vad in “midnight cowboy”, era deja porno. chit ca povestea se invarte in jurul unui tanar texan plecat in new york cu dorinta clara de a deveni gigolo si care mai are si experiente gay, filmul nu e porno defel. e doar o extraordinara poveste despre vise, naivitate, prietenie, mizerie, deziluzii si moarte, excelent jucat de jon voight si dustin hoffman.

de fapt, mi-e greu sa ma hotarasc daca e filmul lui hoffman sau al lui voight pentru ca amandoi sunt absolut senzationali. cred insa ca lumea leaga filmul mai mult pe hoffman dat fiind ca aici are acea celebra replica “hey, I’m walkin’ here! I’m walkin’ here!”, strigata unui sofer de taxi care era sa dea peste el in timp ce traversa strada. e o replica de-aia care ajunge sa faca istorie si care apare apoi in alte filme ca un fel de trimitere la un “clasic in viata”. circulau tot felul de povesti cum ca a fost o replica spontana, hoffman neasteptandu-se sa dea taxiul peste el. dar nici vorba. taxiul a fost inchiriat, iar scena a fost repetata de atatea ori pana a parut spontana. that’s art!

dar sa revin. de ce m-am apucat sa scriu despre asta? pt ca mi se intampla ceva ciudat de cand am revazut filmul. alaltaieri, spre exemplu, pe cand mergeam inspre outwear, un tip – frumusel, pot spune – era sa fie lovit de o masina in timp ce traversa strada regulamentar. si ce striga tipu’ revoltat? evident, “hey, I’m walkin’ here!”. pana acum nu am auzit pe nimeni sa spuna replica asta live, de-aia m-am mirat. apoi, azi-dimineata cand am deschis fereastra, pe partea cealalta era un alt tip, nu la fel de frumusel, cu un tricou verde pe care scria acelasi lucru – “hey, I’m walkin’ here!”.

de trei ori intr-o saptamana! or fi semne? daca da, maxim ce vor sa-mi transmita? ca sunt si altii pe pamantu’ asta pe care nu-i bag in seama la cat sunt de increzuta? sau poate doar mintea mea e mai treaza la replica asta decat altadata, tocmai pt ca auzit recent intr-un film. ca atunci cand stii ca cineva care te intereseaza are range rover sa spunem, si ajungi sa vezi marca respectiva la fiecare stop. cine stie… oricum, daca astea sunt semne, la un moment va veni si dezlegarea enigmei. va voi spune. daca nu, inca un post scris asa, de dragul scrisului. ūüôā

5

campionat de gatit

…trebuie sa recunosc ca cele mai amuzante si placute chefuri pentru mine au fost cele in care prietenii nostri, barbati, se apucau de gatit. erau, de fapt, intalniri special organizate in acest sens si care aveau si un nume pe masura. le ziceam “gatelnitze”. :))))) cel care le-a botezat asa, daca bine tin minte, a fost stefanescu, printre altele un pasionat al gatitului. si nu singurul din tagma asta. de fapt, cred ca am cel putin 7, daca nu mai multi, prieteni care stiu sa gateasca muuult mai bine decat mine sau iubitele lor. spre exemplu, cezar, andrei, lehel, robi, mihai, eddie, pushu, cipriani, erno – ca sa-i spun doar pe primii care-mi vin in minte. neste artisti, acesti domni. ma inclin cu respect in fata dumnealor.

in ultimul an, insa, din diferite motive n-am prea avut parte de gatelnitze. dar azi m-a apucat dorul de ele. nu asa, pe nepusa masa, ci pentru ca am gustat in insomnia, rasol de vita facut la ceaun, in sos de vin rosu. un deliciu. maestrul bucatar: kiss budai tibor, vicepresedinte ACEEA (asociatia culturala euro est alternativ). poate parea ciudat sa mananci astfel de minunatii intr-o cafenea, dar raspunsul e simplu. asociatia in cauza pune la cale un Campionat International de Gatit in Aer Liber, iar rasolul de vita a fost parte din conferinta de presa la care au anuntat acest lucru. original, nu? :)))

cat despre campionat… pe scurt: va avea loc intre 14-16 septembrie, in parcul castelului gilau, judetul cluj. va avea doua clase: mancaruri gatite in aer liber (pe plita, la gratar sau la ceaun) si expozitie de arta culinara. se poate inscrie, gratuit, oricine se pricepe cu adevarat la gatit. este loc chiar si de echipe. jurizarea va fi internationala, iar premiul cel mare 1.000 de euro. publicul va putea gusta din toate preparatele si isi va putea alege propriul castigator. in timpul celor trei zile nu va fi doar concurs, ci si concerte, teatru ambulant, demonstratii de gatit, expozitii de ustensile si accesorii de bucatarie etc. detalii despre cum se poate lumea inscrie in cateva zile pe www.aceea.ro.

poate va tenteaza si pe voi. pentru mine, una, suna cel putin savuros. ūüėČ

8

ce as vrea sa fiu

…cand eram copil, n-am stiut niciodata sa dau un raspuns intrebarii adultilor “ce vrei sa te faci cand cresti mare?”. si asta pentru ca nu mi-am dorit nicio meserie. nu am visat sa salvez lumea, nu mi-am dorit sa vindec boli incurabile si nici sa-i educ pe altii. erau departe de mine astfel de ganduri. mi-era bine copilarind si negandindu-ma defel la ziua de maine. (si asa am ramas pana azi. nici acum nu sunt genul de om care isi planifica zilele si anii si nici acum nu imi fac socoteli legate de cariera, familie sau casa. iau decizii impulsive, manate de instinct si de dorinta, si in niciun caz de calcule financiare sau de alta natura. cu toate astea, sunt mai degraba o fire rationala si nu romantica. din contradictiile astea cred ca mi se trag toate problemele :)))) ).

de altfel, nici intrarea in presa nu a fost o chestie vanata, ci o intamplare in cel mai adevarat sens al cuvantului. intr-o toamna, m-am saturat pur si simplu sa ma duc la inspectorat ca sa stau la rand la repartizarea orelor de chimie-fizica (da, “la baza” sunt profa de chimie-fizica. nici meseria asta nu mi-am ales-o eu. asa s-a nimerit…), ca urmare am luat “piata de la a la z” si m-am uitat dupa un job. orice job. mi-au picat ochii pe un anunt in care se cauta secretara. nu scria numele firmei, dar chiar nu ma interesa acest aspect. eram satula sa fac frumos in fata inspectorului scolar general, asa ca nu conta unde voi lucra. puteam renunta oricand, in definitiv. m-am dus la interviu unde am avut surpriza sa constat ca era vorba de redactia unui viitor ziar. mai exact, primul cotidian local deschis de ringier in afara capitalei. ziarul de cluj. asta era prin ’98. (da, sunt “batrana”, am uitat sa mentionez asta de-a lungul acestui blog :))) ).

n-a fost un interviu dificil si am ajuns secretara. era amuzant jobul asta si nu mi-am planificat defel sa trec pe partea editoriala. dar s-a intamplat ca dupa cateva luni, nadia crisan, sefa departamentului monden (ma rog, era un singur om pe depart asta, adica ea), sa se imbolnaveasca taman cand era ceva festival de moda, “napoca fashion”. asa se face ca mihnea, care era redactor sef adjunct, vine si-mi zice: “tu mai ai habar de chestiile astea. du-te, te rog, la festival si, cand vine nadia, ii povestesti si scrieti textul impreuna”. doar ca a doua zi nadia era si mai bolnava si nu a venit. m-am vazut nevoita sa scriu singura un text de 2.500 de semne. aveam eu in spate ceva olimpiade de romana castigate, dar tot mi-a luat infinit de mult sa-l scriu. pt ca nu eram convinsa ca era ce trebuie pentru un ziar, am rugat-o pe ruxandra cesereanu sa dea un ochi peste text. s-a uitat, dar nu a schimbat mai nimic. i l-am trimis lui mihnea si am asteptat. stresata.

dar i-a placut. ba chiar mi-a zis ca scriu bine. a fost una din cele 4 dati din viata mea cand nu m-am dat pe o lume. la scurt timp dupa, nadia a plecat in state si “sefii” mi-au propus mie sa-i iau locul. asa am ajuns ziarista. cum spuneam, cu totul intamplator. de atunci au trecut 9 ani si am scris pe aproape toate domeniile pe care se putea – monden, social, politic, cultura, economic, si deloc pe investigatii. cel mai bine m-am simtit scriind pe economic, si cel mai nelalocul meu pe politic.

am avut zile si nopti in care iubeam cu toti rarunchii meseria asta, cand ma enervam pe neputinta mea de a schimba ceva “in sistem”, cand mi se parea ca pot rasturna muntii, cand ma entuziasmam pana la extaz pentru te miri ce subiect, cand ma simteam coplesita de tot si de toate si cand aveam atata blazare si indiferenta in mine incat nu ma puteai motiva nici macar cu un salariu de nabab. daca stilul meu s-a cizelat si definit in timp sau daca, mai degraba, s-a erodat, uniformizat si si-a pierdut savoarea, nu pot spune.

dar pot spune ca nu mi-am ales eu meseria asta. daca nu ar suna a cliseu, as spune ca ea m-a ales pe mine. oricum, ideea de la care am plecat e alta. dupa cum spuneam, cand eram mica nu am stiut ce meserie vreau sa am. dar daca astazi cineva ar veni sa ma intrebe “ce vrei sa te faci cand cresti mare?”, as stii ce sa raspund:

– vreau sa ma fac arheolog. si ma gandesc serios la asta. pe bune.

9

filmul lui nae

…am vazut, in sfarsit, la tiff, un film romanesc care nu are nimic in comun cu ce se intampla in cinematografia romaneasca in ultimii 17 ani. nu e gri, nu e minimalist, nu e despre comunism, nu e de “dupa blocuri”, nu e despre mizerie, nu e cu politisti si nici cu americani. e cu totul si cu totul altfel. colorat, vesel, plin de viata, amuzant, spumos, mare. o superproductie ce se revendica de la vechile filme hollywoodiene in care sutele de figuranti erau oameni in carne si oase, si nu “desenati” pe calculator. o pelicula la care razi mai mult decat ai ras la toate filmele romanesti din ultimii 5 ani. un film facut din pura placerea de a face filme, iar asta se simte in fiecare cadru. vorbesc de “restul e tacere” al lui nae caranfil.

de ce mi-a placut? pentru ca imi era dor de o poveste-poveste, pentru ca vroiam sa vad ca stim sa facem si altfel de filme si m-am convins ca stim (sau, cel putin, caranfil stie), pentru ca tanjeam dupa un film viu, plin de culoare, si la care sa nu trebuiasca sa stau sa ma intreb “oare ce-a vrut sa spuna regizorul?”, pentru ca m-am simtit bine urmarind un film “de pe vremuri”, pentru ca vizante si niculescu sunt la fel de amuzanti in “real life” ca si pe ecran, pentru ca m-a impresionat nae caranfil care, de emotie, isi rodea unghiile, la propriu, in holul de la republica inainte de premiera, pentru ca dan nanoveanu (editorul filmului) povesteste ca nimeni altul si se vede ca iubeste filmul asta cu tot sufletul, pentru ca “restul e tacere” e pur si simplu altceva.

evident, a fost desfiintat de mare parte dintre ai nostri critici. de ce nu l-au placut? greu de zis. poate pentru ca, vorba lui caranfil, “se autosugestioneaza” sa le placa doar filmele minimaliste si premiate. sau poate pentru ca au uitat cum e sa savurezi un film de epoca. sau poate pentru ca s-au uitat cu ochi prea seriosi la gesturile ample, venite de la inceputurile cinematografiei, ale actorilor lui caranfil. sau poate pentru ca, la prima vedere, e un film care sa adreseaza maselor si nu elitei, si atunci “nu da bine” sa recunosti ca ti-a placut. sau poate ca e chiar prost si nu ma pricep eu la filme. habar nu am si nici nu-mi prea pasa de ce spun criticii. mi-e suficient sa stiu ca e un film pe care l-as mai vedea oriunde si oricand.

8

gradinar(i)u de la tiff

…anca gradinariu e o¬†tampita (da, “acea” anca gradinariu, critic de film), iar regizorii romani nu vor indrazni sa spuna oficial ceva¬†rau vizavi de filmul lui mungiu, chiar daca nu le place. aceasta sunt cele doua subiecte “de mare importanta pentru tara” pe care le voi aborda azi. poate ca nu par a avea vreo legatura intre ele, dar pe parcurs va veti prinde care e partea care le uneste. buuun. sa incepem cu prima parte a frazei de deschidere.

“anca gradinariu e o tampita”. sincera sa fiu, habar nu am cum e fata asta. am tot citit ce scrie, unele chestii mi-au placut, altele mai putin, dar de cunoscut personal nu o cunosc. pot sa banuiesc ca e desteapta si bine pozitionata pe¬†felia ei¬†literara si, in acelasi timp,¬†pot sa spun, pe blogul meu, ca¬†e o tampita. sau, daca vreau,¬†pot chiar sa o fac cap patrat¬†si tembela. motive as gasi. sa zicem ca nu imi place unul dintre articolele pe care l-a scris ea, de curand, in “aperitiff”, pe ultima pagina. spre exemplu, acela intitulat ‘margaritare pentru porci’. ce ma enerveaza la articolul ala? pai, in primul rand ca imi lasa in gura un gust de lingusire. tanara critic de film scrie ca si cum ar linge statuile de ceara a regizorilor nicolas roeg si cristian mungiu. intamplator sau nu, am fost la ambele filme de care¬†zice ea acolo (“puffball” al lui roeg si “432” al lui mungiu). si, tot¬†intamplator sau nu, imi place sa¬†ma uit la¬†un film pana se termina ultima linie de generic. generic pe care chiar il citesc sa vad cine ce a facut (asa am sesizat spre exemplu, ca pe genericul de la “432” apare trecut tatal gabitei, personaj care nu se vede de nicio culoare in film. am si avut o discutie scurta pe tema asta cu mungiu si, mai apoi, cu caranfil. le voi¬†povesti altadata).

ei, cu toate ca eu fac asta, nu ma deranjeaza absolut deloc ca unii spectatori se cara din sala imediat dupa ultimul cadru. si in niciun caz nu sunt revoltata ca¬†pleaca rapid dupa¬†un film care nu le spune mare lucru, mai exact NU LE PLACE, precum e cel al lui roeg. pt ca, din cate discutii am auzit printre cei care l-au vazut, “puffball”¬†NU a fost savurat la tiff, indiferent de cat de incredibil sau “legendar”, vorba ancai gradinariu, este regizorul britanic si indiferent daca era sau nu in sala, la premiera. in fapt, modul de a parasi sala atat de repede si de a nu fi¬†stat sa puna eventuale¬†intrebari,¬†e un fel elegant in care publicul¬†clujean si-a aratat dezaprobarea. ghinion, dar nu s-au simtit “privilegiati”.¬†puteau chiar sa-l fluiere pe roeg, daca erau niste tarani. asa ca, din acest prim¬†punct de vedere, pot spune aici, pe blogul meu,¬†ca datorita pretentiilor pe care le¬†are in articol, anca gradinariu¬†e tampita si tembela.

iar daca e sa continui si sa vorbesc despre filmul lui mungiu si despre cei doi jurnalisti despre care se plangea¬†ea in “aperitiff”, ei bine, doamnelor si domnilor, cunosc destule persoane care nu au fost pe spate dupa ce au vazut¬†filmul lui mungiu. e adevarat, majoritatea acestora sunt de acord cu faptul ca e bine facut, dar cu toate astea nu le-a mers atat se mult la suflet incat sa-l mai vada o data si nici nu l-ar trece pe lista “filmele mele preferate”. de ce nu? din eterna “chestie de gusturi” si NU pentru ca sunt romani si isi doresc sa moara si capra vecinului, dupa cum insinueaza subtil anca gradinariu.

ca urmare, de ce nu ar fi si ziaristi care sa nu fie incantati de film si sa o mai si spuna intr-un articol, chiar daca nu o fac in termeni de critica de film, ci¬†intr-un fel, hai sa-i zicem, lumesc? este obligatoriu ca tuturor sa ne placa filmul lui mungiu doar pt ca a luat cannes-ul? sau e obligatoriu ca doar persoanele care stiu ce inseamna “pan” si “dolly shot”¬†sa scrie despre un film? ma cam indoiesc sincer de asta, cu atat mai mult cu cat un ziar nu e o revista de cinema¬†sa fie facut doar de specialisti in domeniu. din acest al doilea punct de vedere, imi permit sa scriu din nou aici ca anca gradinariu e¬†cap patrat.

iar acum sa discutam putin de partea¬†a doua a¬†frazei de deschidere.¬†dat fiind “tampenia” unor critici de film precum anca gradinariu, regizorii romani de film isi vor tine gura inchisa si nu vor spune, oficial, nimic rau despre filmul lui mungiu. si asta chiar daca, spre exemplu,¬†unele scene s-ar putea sa nu le fi parut plauzibile. nu vor emite astfel de pareri¬†decat in cerc restrans¬†pentru a¬†nu fi priviti ca picati din alta lume si considerati¬†invidiosi sau mai stiu eu cum. iar acum nu ma intelegeti gresit.¬†NU vreau sa desfiintez filmul lui mungiu chiar daca nu il consider cel mai bun film romanesc din cate sunt. drept e ca nu l-as mai vedea, dar am o parere buna despre el ca si realizare cinematografica. asta nu ma face insa sa ii pun la zid pe cei carora nu le-a placut chiar deloc si au curajul sa spuna asta.

nota: cei care vor citi articolul ancai gradinariu din “aperitiff” vor intelege de ce mi-am permis sa folosesc aceste cuvinte nu tocmai frumoase despre tanara in cauza.¬†in fapt, nu am nicio parere definitiva¬†despre anca gradinariu pt ca, dupa cum spuneam, nu o cunosc. asa ca, luati acest text ca pe un “exercitiu dupa un model dat”.

5

4,3,2,1… tiff!

…dupa ’89 nu m-am mai putut uita la niciun film romanesc. am avut o tentativa de doua ori cu ‘filantropica’, o data la cinema, la tiff, evident, si a doua oara la tv. le-am ratat. am iesit din sala si am schimbat canalul. aveam o stare de disconfort fizic ori de cate ori ascultam vorbindu-se romaneste pe ecran sau vazand tot cenusiul vietii noastre trecute. era ca si cum m-am intors in timp, in vremuri pe care mi le scosesem dintr-un motiv sau altul din minte, imi ziceam. de fapt, nu inteleg nici acum pe deplin de ce nu ma puteam uita efectiv la noile filme romanesti, mai ales ca nu aveam nicio problema in a revedea ‘nemuritorii’ sau ‘balanta’ sau comediile cu toma caragiu, de exemplu.

ieri, insa, am hotarat sa stau pana la capat la filmul lui mungiu care a deschis tiff-ul. oricum, nu am lipsit de la nicio editie a tiff-ului de pana acum, chiar daca am sarit peste ‘zilele filmului romanesc’ de fiecare data (mai putin acum doi ani cand nu a existat aceasta categorie la tiff). asa ca, alaturi de mai bine de 1.500 de oameni am asudat in republica urmarind un film minimalist, cu cadre lungi si fara muzica, care a primit palma de aur la cannes. cum am reusit de data asta sa stau in sala pana la capat, nici eu nu stiu. cert e ca m-am foit de nenumarate ori pe scaun, mi-am acoperit ochii la unele scene, ba chiar m-am surprins gandindu-ma “oare nu se mai termina odata?”. la sfarsit am avut sentimente amestecate, neputand spune foarte bine daca mi-a placut or ba. de fapt, nici acum nu stiu asta.

cum e 432 pt. mine? veridic. onest. cu o nostalgie corect dozata, cat sa creeze atmosfera si nu sa te copleseasca. bine manuit, filmat si montat. intunecat precum penele de curent de atunci. cu replici care iti izbesc amintirile si stii precis ca le-ai auzit sau folosit si tu la un moment dat. pana aici numai de bine, nu? si atunci de ce nu l-as mai vedea inc-odata? sincer, nu stiu. poate pentru ca e prea coplesitor emotional si nu as mai face fatza, poate pentru ca nu stiu in ce masura am nevoie sa imi mai reamintesc de acele vremuri… habar nu am. inca sunt in cautarea unei explicatii. pana o gasesc insa, mananc filme pe paine zilele astea si savurez petrecerile tiff-ului care, intre noi fie vorba, nu m-au dezamagit niciodata. uneori ma gandesc ca festivalul asta e singurul lucru bun care i se intampla clujului in fiecare an.