Blogul Licuricei

…cele mai amuzante seri cu prietenii mei sunt cele in care se lanseaza tot felul de teorii pseudo-filosofico-academice la care fiecare persoana prezenta vine cu un argument, un exemplu sau o exceptie, mai mult sau mai putin edificatoare. iubesc serile astea pentru ca, pe langa faptul ca ajungi sa vezi cam ce conexiuni face persoana de langa tine (ceea ce e de-a dreptul fascinant), se creeaza si o atmosfera electrizanta, clocotitoare, plina de un schimb continuu de informatie, de veselie si de drag de viatza.

o astfel de teorie a rasarit zilele trecute pe cand leneveam in insomnia cu lavinia, calin si grindean. ideea a pus-o pe tapet calinutz (dupa ce o discutase in prealabil cu un alt prieten, din cate am inteles), iar noi ne-am aruncat incantati in procesul de verificare si argumentare. teoria e la fel de simpla precum „ana are mere”. se numeste „procesul de initiere <alba-ca-zapada>” si suna in felul urmator: „pana a ajunge sa il gaseasca pe fat-frumos, orice femeie trebuie mai intai sa depaseasca etapa celor sapte pitici”. 🙂 trebuie precizat ca teoria este elaborata pe seama caracterelor din celebrul film de desene animate ale lui disney si nu pe povestea fratilor grimm, deoarece in aceasta din urma piticii nu sunt definiti separat, ci luati ca un intreg.

asta inseamna ca o femeie trebuie sa treaca prin experienta unui partener in varsta (piticul pe nume doc), a unuia morocanos (grumpy), a unuia bolnavicios (sneezy – se admite si varianta ‘ipohondru’), a unuia amuzant (happy), a unuia timid (bashful), a unuia tot timpul obosit (sleepy) si a unuia mai prostutz si mai mutulica de felul lui (dopey). se poate ca, intr-un singur partener, sa se adune toate aceste trasaturi, asa cum se poate ca aceeasi trasatura sa defineasca mai multi parteneri. important e ca femeia, odata ce a avut parte de o astfel de creatura, sa poata trece mai departe cu lectia invatata. sa-si rezolve piticii, cum ar veni. 🙂 evident ca eu cu lavinia am sarit repede sa verificam teoria raportand-o la minunatele noastre experiente si am ajuns la concluzia ca lavi a avut parte de toate caracterele in mai putin de 7 parteneri, iar eu mai trebuie sa depasesc varianta ‘morocanos’. nu ca mi-ar surade :)))))

–––––

discutia din insomnia m-a dus mai apoi cu gandul la o alta discutie mai veche pe care am avut-o cu prietenul fumi. de data asta cuvintele se invarteau in jurul temei „de ce barbatii destepti se indragostesc de femei proaste?”. in acest caz s-au separat trei „teorii” care pot suferi imbunatatiri, evident, daca cineva gaseste de cuviintza sa o faca. le expun mai jos pentru ca nu strica sa ramana pentru posteritate. 😉

1. sindromul „pesterii lui platon” – in acest caz, barbatii destepti sunt asemeni filosofilor care ies la lumina soarelui din pestera intunecata descrisa de platon in volumul republica. problema e ca, odata iesit in exterior, barbatul destept se obisnuieste cu lumina soarelui, iar la revenirea in pestera nu mai distinge nimic si se loveste de toti peretii si de toata lumea care ii iese in cale. iar, cum de obicei, proastele sunt cele care iti ies cel mai repede in cale si se ofera cel mai usor, filosoful bietu’ cade in capcana. (aici se mai poate adauga ca, de regula, astfel de barbati sunt mai frustrati din punct de vedere sexual decat altii si si asta trage in cantar – zice fumi 🙂 )

2. sindromul „pygmalion” – se manifesta in cazul intelectualilor ambitiosi care isi inchipuie ca pot lua o femeie proasta si o pot modela si transforma intr-una desteapta. dar astfel de experimente nu prea au succes pentru ca „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”. cum ar veni, daca aluatul nu e bun, tot ce poti face maxim cu un astfel de exemplar este sa-l stilezi pe ici, pe colo, si nimic mai mult. ba uneori risti sa cazi si in penibil cand modelul ajunge sa se creada mai mult decat e si sa deschida gura in public.

3. sindromul „james joyce” – se aplica in cazul barbatilor destepti care sunt satuli de inteligenta lor si a prietenilor lor si isi doresc ca, acasa, sa aiba parte de altceva. ceva mai simplu, mai linistit, mai banal. nu au chef de despicat firul in patru in bucatarie si nici de discutii intelectuale in pat, ca urmare isi aleg femei cu un IQ modest, dar care sunt bune la suflet, calde si materne. in acest caz, barbatilor nu le pasa de ce spune societatea cu atat mai mult cu cat „societatea recunoaste mai greu prostia”, ca sa il citez tot pe fumi. acest gen de barbat destept cred eu ca o nimereste cel mai bine dintre toti. si probabil, din acest gen de „proasta de treaba” o femeie desteapta ar avea de invatzat. daca vrea. 🙂

PS: in afara acestor teorii, mai exista una, pe care am dezvoltat-o eu pe seama propriilor relatii cu barbatii. e scurta si la obiect: barbatii fac dragoste asa cum conduc masina. o sa intru la un moment dat in detalii. pana atunci, rumegati-o. 🙂