…”transhumanta este ilegala pentru ca incalca regulile de bunastare animala”. ma uit la randurile astea de azi-dimineata si ma tot minunez ce functionari guvernamentali stupizi si inconstienti avem. cum au ingropat ei, din incheietura mainii si cu 10 cuvinte, un mod de viata si o cultura care ne asigurau, cat de cat, o identitate nationala. pentru ca, ne place sau nu, transhumanta = miorita, iar miorita suntem noi astia din “spatiul danubiano-carpato-pontic”. oricat de mare il tinem pe stefan cel mare si oricat de genial pe eminescu, poporul asta nu se identifica pe deplin cu niciunul dintre ei, ci doar cu acel cioban patetic si absurd care are vreme sa-si compuna testamentul in loc sa gaseasca o solutie ca sa iasa din impas.

suntem stigmatizati mioritic, ne este inscris in codul genetic sa avem o atitudine de consolare fatalista in fatza oricarei situatii si pe buna dreptate nichita stanescu spunea ca “miorita este scoala tristetii nationale”. dar macar in al doispelea ceas ma gandeam ca ne-am putea trezi si am putea folosi toate astea in avantajul nostru. de ce n-ar fi putut guvernantii nostri sa se strofoace un pic mai mult si sa castige de la ue, in numele “diversitatii culturale”, dreptul de ne muta oile dintr-un loc in altul asa cum o facem de sute de ani? spania si-a castigat dreptul de a organiza coride si, sa fim seriosi, numai de “bunastare animala” nu au parte taurii in acest caz.

ai nostri alesi nu s-au chinuit sa se gandeasca, de exemplu, ca transhumanta ar putea asigura o forma de turism extrem. prin ’97, imi povestea prietenul pushu, venisera pe aici niste antropologi din spania care au pus pe ei shube ciobanesti si au plecat in transhumanta cu oierii din ardeal, pentru a consemna pentru eternitate acest ritual disparut din restul europei (*).  ei bine, daca antropologii spanioli au putut sa urce muntele odata cu oile, de ce n-ar putea si alti europeni sa o faca? pe bani seriosi, nu pe gratis. sa vina ei, frumos, in vacanta, cu rucsacul in spate si sa urce prin cheile dambovicioarei, de exemplu, alaturi de turmele din baragan. ar avea parte de o experienta pe cinste si poate ar invata si ei sa mulga o oaie si sa faca o mamaliga cu branza. ma gandesc ca nu le-ar cadea steaua daca n-ar avea parte de o cazare de cinci stele la o stana din varful muntelui si, mai mult ca sigur, un balmosh adevarat i-ar face sa uite de febra musculara.

dar probabil ca eu visez cu ochii deschisi. mor de ciuda insa ca avem niste guvernanti atat de obedienti si imi vine sa pun toti ciobanestii mioritici pe ei. daca tot le-au luat, c-un drum, si acestora ratiunea de a fi, macar sa simta pe pielea lor de ce ne-am strofocat atat sa omologam rasa asta.

——–

(*) – asta mi-a adus aminte ca tot europenii astia supercivilizati au dat recent bani, printr-un program sapard, taranilor din satele sibiului, brasovului si muresului uniti in asociatia ‘sit natura 2000’  pentru a-i determina sa-si conserve pashunile. motivul? pe pajistile noastre (pe care nu vor mai fi oi in curand, evident) mai exista flora salbatica (adica trifoi, lucerna si altele de acest fel) disparuta in mare parte din europa centrala, iar dragii de europeni ar vrea sa vina sa o studieze pe timpul verii. cica se mira si ei cum de mai exista astfel de flora spontana pe aici. pai, sa fie transhumanta de vina? nu stiu… zic si eu…

…in primele zile de la nasterea acestui blog, prietenul andi ma tot batea la cap sa scriu un post despre placerile mele ascunse. era convins ca, la fel ca oricine, am si eu cateva chestii dupa care ma dau in vant, dar pe care mi-e rusine sa le recunosc ca apartinandu-mi pentru ca “nu dau bine”. nu m-am prea inghesuit sa fac asta (cred ca-i evident de ce), dar azi le-a venit vremea. so:

1. acum cativa ani, ma binedispuneam si imi venea sa dansez ori de cate ori auzeam celebra manea “oh, viata mea!”. probabil si acum as pati la fel daca as mai auzi-o pe undeva.

2. imi place sa ma uit uneori la filme softcore si imi plac mai ales scenele de “menages a trois”. cu conditia sa fie doua tipe si un tip, nu altfel.

3. imi place sa mananc seminte (de floarea soarelui, mai ales) ori de cate ori beau, vara, bere. nu sunt chiar o doamna, cum ar veni… :))))

cam astea-s la o prima strigare.

ma gandesc ca n-ar strica sa se destainuie si fana, cezar, lina, jen si alex mihaileanu (daca ultimii doi mai intra cumva pe aici). pe jinxx i-l las fanei 🙂

…e musai sa mentionez doua mici chestii care mi-au facut ziua de azi si mai frumoasa de cum era.

1. a aparut primul numar in limba romana al revistei “rahan” (pour le connaisseuri 1 rahan = 2 pif-uri la schimb) 🙂

si

2. am vazut ca de maine incepe pe tvr 1 serialul “regii blestemati” pe care il astept de prin clasa a 6-a, adica de vreo… , ma rog, de nenumarati ani. :)))

well, sunt doua stiri absolut banale si neimportante pentru masele largi, populare, dar mie mi-au adus aminte de copilarie si m-au foarte binedispus. cred ca ar trebui sa multumesc frumos Dumnezeului lucrurilor marunte. 🙂

foarte multumesc!

[Update] – apoi, mare dezamagire “regii blestemati”. 🙁 un prim episod tern, static, cumva neasezat in matca. un robert d’artois caraghios, o mahaut prea putin artzagoasa si un filip cel frumos neimpunator. totul jucat ca si cum francezii nu-si simteau istoria. sa fie din cauza ca s-a filmat in romania? nu stiu. drept ii ca nu mi s-au parut din cale afara de izbutite nici “modigliani” sau “cold mountain”, filmate tot pe aici. poate am eu un pitic cu asta… 🙂

…blogosfera pare sa aiba nevoie de un lider. altfel nu-mi explic de ce, unde ma intorc, dau de-un top al blogurilor. toata lumea face topuri, toti isi dau cu parerea care e “cel mai bun blog” al lunii, al anului, la veacului, al lumii. toti vor sa afle care e “nr. 1” pentru a-i aduce, mai apoi, felicitarile sau injuraturile de rigoare, pentru a-l lua ca model, pentru a se mandri ca il cunosc si ca “suntem prieteni”, pentru a-l urca pe ceahlau si a-l uita acolo sau pentru a-l barfi pe la coltzuri, a-l sapa si a-l scuipa in gura ori de cate ori prind ocazia.

stau si ma intreb de unde aceasta nevoie patologica de clasamente? si la ce bun? de ce trebuie sa existe topurile astea? care e relevantza lor? cui ajuta? motiveaza pe cineva? scrie cineva mai bine, mai frumos, mai mult dupa ce ia premiul de rigoare? eu cred ca scrie tot asa cum stia el de la bun inceput sa o faca. ba uneori chiar se lasa pe tanjeala dupa ce castiga. dar poate e o miscare cu bataie lunga in speranta ca, pe viitor, cei de pe primele locuri vor fi asaltati de publicitate si se vor umple de bani. o fi si asta un motiv, dar nu e un calcul oarecum meschin, daca ar fi asa? si in cazul asta, de ce sa-i votezi? 🙂

la urma urmei, blogul e doar un jurnal on line pe care fiecare il foloseste cum crede de cuviinta. unii si-l doresc ziar sau forum, altii un mod de a castiga ceva bani, o parte il vor “loc de pus piticii”, ceilalti si-l fac album cu poze, iar altii cos de gunoi. unii scriu bine, altii prost, unii posteaza de cinci ori pe zi, iar altii sporadic. se scrie in functie de talent, de chef, de timp, de vreme. ca urmare, e aproape imposibil sa faci o ierarhizare dupa criterii solide si pertinente, singurul fel in care poti alege intre zecile de bloguri fiind criteriul personal. adica, “asta imi place, asta nu-mi place”. pur si simplu. fara nici o alta explicatie. or acest mod de “sortare” are o relevantza destul de subtire in fatza celorlalti cand vine vorba de valoare. bineinteles, aici nu discut categoria “critici de bloguri” care ar fi relevanta , dar care oricum lipseste cu desavarsire intr-o forma profesionista.

si, in fond, de ce sa se stabileasca clasamente si sa li se atraga unora atentia, printr-o anumita ierarhizare, ca nu sunt buni nici ca scriitori, nici ca ziaristi, nici ca fotografi, nici ca si comentatori si, ca urmare, nu-si prea au rostul in blogosfera sau, daca si-l au, sunt asa, undeva pe la periferie? de ce sa il faci pe om sa se simta neapreciat intr-un teritoriu in care a intrat de bunavoie si animat doar de ideea de a se simti liber? nu e suficient ca viata de dincolo de taste e o competitie continua? de ce trebuie sa ne concuram si aici? sau de ce trebuie sa ne cautam conducatorul? chiar avem nevoie de un lider si in blogosfera? nu ne ajung cei “de afara”? mie, una, mi-s pana peste cap.

…nu stiu de ce, dar barbatilor din viata mea le place sa imi dea papuci. la propriu. nearticulat. nu va inchipuiti ca sunt atat de originali incat sa vina cu o pereche de papuci la mine, sa mi-i arunce in fatza si sa urle: “tzine si dispari din viata mea!!!!”. :))) ar fi o chestie cel putin amuzanta si mi-ar placea, sincera sa fiu, sa gasesc unul cu un simt al umorului atat de dezvoltat incat sa incheie o relatie in felul asta. dar nici vorba. barbatii din viata mea imi fac cadou pantofi, cizme sau papuci de casa cu toata dragostea de care sunt ei capabili, in momentele in care lucrurile intre noi merg extraordinar de bine si nu exista nici cel mai mic nor negru la orizont.

asa se face ca, de-a lungul vremii, pe langa pantofii cumparati de mine, am adunat un raft intreg cu incaltaminte primita cadou de la reprezentantii sexului masculin care mi-au trecut pragul sufletului. din respect fatza de ei si fatza de mine nu am aruncat pana acum nici o pereche, desi multi dintre acei papuci sunt batrani, storshi de viatza si demodatzi. si ori de cate ori ma uit la ei, imi dau seama ca fiecare in parte caracterizeaza paradoxal de bine atat personajul cu pricina, cat si relatia avuta cu acesta. sa ii luam pe rand.

prima pereche primita cadou nu a fost, de fapt, de pantofi, ci de slapi, si mi-a fost pusa in picioare de al doilea Barbat, pe plaja de la costinesti. erau (ma rog, inca mai sunt) de culoare verde crud, minimalisti si fini si m-am indragostit de ei la prima vedere. la fel de repede ma indragostisem si de al doilea Barbat, aceasta ramanand pana azi singura relatie din viatza mea care poate sta sub semnul acelui frantuzesc “coup de foudre”. asemeni slapilor, nici pasiunea respectiva nu a durat mai mult de o vara (ca sa fiu precisa, un an), dar a meritat fiecare fir de nisip dintre degetele de la picioare si fiecare secunda pierduta.

al patrulea Barbat mi-a facut cadou o pereche de tenisi BIT. tin minte si acum ca ii admirasem intr-o vitrina de langa magazinul central si a doua zi m-am trezit cu ei acasa. asta era definitoriu pentru al patrulea Barbat: nu exista dorinta a mea de care sa nu tina cont si sa nu caute sa mi-o indeplineasca. unde mai pui ca al patrulea Barbat era genul sportiv si spera ca tenisii aia sa ma motiveze. fara de succes, insa. dar chiar daca nu i-am incercat pe stadion sau in ceva sala de sport, tenisii albastrii cu rosu sunt si astazi perechea cea mai la indemana si mai iubita atunci cand vine vorba de excursii, tarnita, somesul rece sau altele de felul asta.

perechile urmatoare de pe raft sunt papuci de casa primiti de la al saselea Barbat. una dintre perechi este gri cu alb, genul acela pufos, cu un animalutz in fatza, iar cea de-a doua ceva mai sobra, maro cu verde si cu un ursuletz brodat. de la al saselea Barbat, iubitor de animale, de plante, de pescuit si de lenevit acasa in fatza televizorului, nici nu puteam primi altceva. nu ma plang insa, pentru ca, de departe, a fost cea mai relaxanta, linistita si calma relatie din cate am avut si mi-a foarte tihnit. chiar si acum, chit ca e la mii de kilometri distanta, al saselea Barbat este cel mai drag prieten al meu si cel mai “de-al casei”.

a venit apoi randul celui de-al optulea Barbat sa-si aduca obolul. stabil financiar si cosmopolit, al optulea Barbat s-a dovedit si cel mai darnic. asa m-am imbogatit cu alte patru perechi de papuci, de toate felurile. mai exact, o pereche de cizmulitze negre cu toc, simple si delicate; o pereche de pantofi parizieni, cu curelusa si varful patrat, tot negri; o pereche de cizme gri cu negru, cu un aer practic si in acelasi timp rafinat, si o pereche de mocasini de vara, portocaliu cu bej si cu multe pietricele brodate. evident, a fost o relatie plina si solida ca o portocala mecanica, dar in acelasi timp, previzibila si mult prea precisa, motiv pentru care s-a si incheiat.

papucii primiti de la al noualea Barbat sunt cei pe care ii remarca si ii admira toata lumea ori de cate ori ii incaltz. niciodata nu am inteles de ce, pentru ca desi sunt extrem de comozi, mie nu mi se par chiar cei mai frumosi papuci pe care ii am. sunt ecco, rosu cu negru, modelul acela “rechin” si au un aer nedefinit – nici sport, nici casual. nu stii in ce categorie sa-i asezi. in plus, au si o istorie agitata si stresanta asemeni relatiei cu al noualea Barbat: mi-au fost daruiti de Pasti, i-am aruncat inapoi respectivului personaj dupa vreo luna si i-am reprimit de Craciun. intre timp, au stat pe un dulap prafuit si se zice ca erau sa fie vanduti pe oser, pusi pe foc sau facuti cadou unei alte femei. bietii de ei…

ce-mi veni sa-mi amintesc de raftul cu pantofi? pai, tocmai am primit o pereche superba de cizme lungi, moi, negre cu un pic de maro si bej, cu un toc inalt si dreptunghiular, un bot rotund si o curelusa discreta la baza gleznei. si, dupa cum spuneam, nu exista nici un nor negru la orizont… :))))

ginger_deena s-a gandit ieri ca n-ar strica sa scriu si eu cinci lucruri pe care altii nu le prea stiu despre mine. ma conformez chit ca, de cand cu blogul asta, am povestit aproape tot ce se putea povesti.

so:

1. am refuzat un job la bucuresti, la revista target, nu din cauza salariului cum am motivat atunci, ci pentru ca am realizat ca sunt o provinciala in cuget si simtiri si ca nu as putea trai intr-o metropola. da’ mi-a fost oarecum rusine sa le spun asta. dupa cum spuneam, provinciala…

2. cand eram in liceu, am luat coltzul unei balustrade in plin san stang si, de atunci, multi ani la rand am fost convinsa ca am sa fac cancer si am sa mor. acum nu mai imi pasa de ce boala voi muri atata timp cat nu ma doare. nu de alta, dar mi-e frica de durere.

3. nu imi plac scriitorii rusi si am renuntat sa-i mai citesc de cativa ani, dupa ce mi-am facut din ei lecturile obligatorii si de bun simt. dar, paradoxal, imi plac filmele facute dupa acele carti rusesti care nu mi-au placut. :)) de asemenea, nu-mi place sa citesc poezie si mi-e indiferent eminescu.

4. in timpul studentiei, am facut doi ani de design vestimentar si am ramas cu nostalgia desenatului. asa ca, acum o vreme mi-am luat sevalet, pensule si culori ca sa mai mazgalesc una-alta. in plus, vara trecuta m-am apucat si sa invat sa cant la pian.

5. imi plac ferestrele si balcoanele caselor si cladirilor vechi si e primul lucru la care ma uit cand ajung intr-un oras in care nu am mai fost. de asemenea, imi plac foarte tare portzile din lemn si fier forjat si acoperisurile cu tigla facuta din argila arsa, ca pe vremuri. 

gata. e randul fanei, letitiei, biancai si al lui vasile.

…cele mai amuzante seri cu prietenii mei sunt cele in care se lanseaza tot felul de teorii pseudo-filosofico-academice la care fiecare persoana prezenta vine cu un argument, un exemplu sau o exceptie, mai mult sau mai putin edificatoare. iubesc serile astea pentru ca, pe langa faptul ca ajungi sa vezi cam ce conexiuni face persoana de langa tine (ceea ce e de-a dreptul fascinant), se creeaza si o atmosfera electrizanta, clocotitoare, plina de un schimb continuu de informatie, de veselie si de drag de viatza.

o astfel de teorie a rasarit zilele trecute pe cand leneveam in insomnia cu lavinia, calin si grindean. ideea a pus-o pe tapet calinutz (dupa ce o discutase in prealabil cu un alt prieten, din cate am inteles), iar noi ne-am aruncat incantati in procesul de verificare si argumentare. teoria e la fel de simpla precum “ana are mere”. se numeste “procesul de initiere <alba-ca-zapada>” si suna in felul urmator: “pana a ajunge sa il gaseasca pe fat-frumos, orice femeie trebuie mai intai sa depaseasca etapa celor sapte pitici”. 🙂 trebuie precizat ca teoria este elaborata pe seama caracterelor din celebrul film de desene animate ale lui disney si nu pe povestea fratilor grimm, deoarece in aceasta din urma piticii nu sunt definiti separat, ci luati ca un intreg.

asta inseamna ca o femeie trebuie sa treaca prin experienta unui partener in varsta (piticul pe nume doc), a unuia morocanos (grumpy), a unuia bolnavicios (sneezy – se admite si varianta ‘ipohondru’), a unuia amuzant (happy), a unuia timid (bashful), a unuia tot timpul obosit (sleepy) si a unuia mai prostutz si mai mutulica de felul lui (dopey). se poate ca, intr-un singur partener, sa se adune toate aceste trasaturi, asa cum se poate ca aceeasi trasatura sa defineasca mai multi parteneri. important e ca femeia, odata ce a avut parte de o astfel de creatura, sa poata trece mai departe cu lectia invatata. sa-si rezolve piticii, cum ar veni. 🙂 evident ca eu cu lavinia am sarit repede sa verificam teoria raportand-o la minunatele noastre experiente si am ajuns la concluzia ca lavi a avut parte de toate caracterele in mai putin de 7 parteneri, iar eu mai trebuie sa depasesc varianta ‘morocanos’. nu ca mi-ar surade :)))))

————–

discutia din insomnia m-a dus mai apoi cu gandul la o alta discutie mai veche pe care am avut-o cu prietenul fumi. de data asta cuvintele se invarteau in jurul temei “de ce barbatii destepti se indragostesc de femei proaste?”. in acest caz s-au separat trei “teorii” care pot suferi imbunatatiri, evident, daca cineva gaseste de cuviintza sa o faca. le expun mai jos pentru ca nu strica sa ramana pentru posteritate. 😉

1. sindromul “pesterii lui platon” – in acest caz, barbatii destepti sunt asemeni filosofilor care ies la lumina soarelui din pestera intunecata descrisa de platon in volumul republica. problema e ca, odata iesit in exterior, barbatul destept se obisnuieste cu lumina soarelui, iar la revenirea in pestera nu mai distinge nimic si se loveste de toti peretii si de toata lumea care ii iese in cale. iar, cum de obicei, proastele sunt cele care iti ies cel mai repede in cale si se ofera cel mai usor, filosoful bietu’ cade in capcana. (aici se mai poate adauga ca, de regula, astfel de barbati sunt mai frustrati din punct de vedere sexual decat altii si si asta trage in cantar – zice fumi 🙂 )

2. sindromul “pygmalion” – se manifesta in cazul intelectualilor ambitiosi care isi inchipuie ca pot lua o femeie proasta si o pot modela si transforma intr-una desteapta. dar astfel de experimente nu prea au succes pentru ca “de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”. cum ar veni, daca aluatul nu e bun, tot ce poti face maxim cu un astfel de exemplar este sa-l stilezi pe ici, pe colo, si nimic mai mult. ba uneori risti sa cazi si in penibil cand modelul ajunge sa se creada mai mult decat e si sa deschida gura in public.

3. sindromul “james joyce” – se aplica in cazul barbatilor destepti care sunt satuli de inteligenta lor si a prietenilor lor si isi doresc ca, acasa, sa aiba parte de altceva. ceva mai simplu, mai linistit, mai banal. nu au chef de despicat firul in patru in bucatarie si nici de discutii intelectuale in pat, ca urmare isi aleg femei cu un IQ modest, dar care sunt bune la suflet, calde si materne. in acest caz, barbatilor nu le pasa de ce spune societatea cu atat mai mult cu cat “societatea recunoaste mai greu prostia”, ca sa il citez tot pe fumi. acest gen de barbat destept cred eu ca o nimereste cel mai bine dintre toti. si probabil, din acest gen de “proasta de treaba” o femeie desteapta ar avea de invatzat. daca vrea. 🙂

PS: in afara acestor teorii, mai exista una, pe care am dezvoltat-o eu pe seama propriilor relatii cu barbatii. e scurta si la obiect: barbatii fac dragoste asa cum conduc masina. o sa intru la un moment dat in detalii. pana atunci, rumegati-o. 🙂

…in sfarsit, am vazut Cats. “acel” Cats. am tanjit destul de mult dupa el si am fost curioasa ani intregi sa vad de ce este cel mai popular musical din toate timpurile. asa ca, in acest weekend mi-am invins teama de a zbura cu avionul si am plecat la new york pentru a onora invitatia prietenei mele simone care cumparase, cu vreo sase luni inainte, bilete pentru prima reprezentatie Cats din acest an, de pe broadway. STOP. ultima fraza se citeste asa: “asa ca, in acest weekend, m-am dus la hollywood music&film si am inchiriat dvd-ul cu musicalul lui andrew lloyd webber”.

m-am imbracat elegant si minimalist (a se citi “in trening”), m-am instalat confortabil in fotoliul rosu din loja 8 rang 1 (adica pe canapeaua mea caramizie) si am asteptat, plina de emotii, ridicarea cortinei (banala telecomanda urma sa-si faca, din nou, datoria). eram intr-o companie selecta si rafinata (pisica mea birmaneza se intindea gratios la picioarele mele), iar narile imi erau invadate de cele mai fine si mai noi arome de pe piata parfumeriei de lux (aprinsesem un betisor de lavanda ca sa ma relaxez pe deplin). spectacolul putea incepe.

(…)

ei bine, am fost usor dezamagita. nu mi-a mers la suflet. 🙁 nu pot sa spun ca nu e un musical bun, dar nu mi-a placut atat de mult precum “the phantom of the opera“, tot al lui webber. muzica acestuia din urma (spre exemplu, masquerade sau all I ask of you) as asculta-o iar si iar, dar de la Cats, in afara de celebrul “memory“, nu m-a impresionat nici o alta parte muzicala. in plus, scenariul (inspirat din versurile lui t.s. eliot) e destul de plat si cu o intriga superficiala. musicalul are o multime de personaje a caror prezentare ocupa mai mult de trei sferturi din spectacol. e, in fapt, o insirurire de caractere, multe dintre ele interpretate foarte bine, e adevarat, dar eu as fi preferat mai putini “eroi” si mai multa intamplare, ca sa zic asa.

intalnim in Cats povestitorul care are grija ca informatia sa fie transmisa intregii lumi pisicesti, don juanul superficial si increzut care da peste cap toate femeile, vedeta batrana, decrepita si evitata de toti care, in final, are un ultim moment de stralucire (personaj jucat minunat de elaine page), bogatasul gras si respectat de toti pentru banii lui, smecherii si obraznicii hotzi de buzunare, liderul-mentor care este o adevarata legenda a comunitatii, super-eroul care apare intotdeauna la momentul potrivit, batranul actor bolnav de parkinson care este convins ca “the theater is certainly not what it was”, criminalul care scapa intotdeauna de politie si magicianul excentric care rezolva problemele intr-un mod de-a dreptul mistic, as putea spune. si astia nu-s toti… muuuult prea multi, zau.

DAR am fost impresionata de coregrafia absolut impecabil gandita de gillian lynne, costumele minunate create de john napier si machiajul minutios si detaliat care transforma fiecare actor intr-o pisica adevarata. din acest motiv nu-i contest succesul si celebritatea. pana la urma, nu degeaba a fost el tradus in peste 20 de limbi si jucat de 6.138 de ori numai pe broadway. e drept ca eu am asteptat mai mult de la muzica si scenariu, dar vorba aia, la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. 🙂

…am primit de la mihnea un link la o reclama extrem de amuzanta. [ca sa vezi cum se potrivesc lucrurile, ar spune fana. 🙂 ]

dupa care am mai primit un link. de data asta la un filmulet de stand-up comedy, marca romaneasca. un an vesel, dupa cum va ziceam…. 🙂 enjoy!

…in seara asta mi-am adus aminte de ‘ziarul de cluj’ si de frumosii lui nebuni. si asta pentru ca andrei, din surse numai de el stiute, a aflat de blogul lui dan si ne-a dat linkul. a fost suficient sa citesc prima scrisoare a lui parcalab ca sa simt in nari mirosul redactiei de pe amurg 15. sa tot fie de atunci vreo 8 ani, dar pentru mine, una, parca a fost ieri. a fost cel mai frumos an din toate cate le-am petrecut pana acum in presa. si asta nu pentru ca era primul an al meu ca jurnalist.

‘ziarul’ e locul in care se auzea de dimineata pana seara ca “viata-i nedreapta”, dar si ca “exista un sistem, si functioneaza” ca urmare, la sfarsit, fiecare va da “sama” de faptele lui. acolo am invatat ca ne deosebim doar prin trei lucruri: prin capacitatea de stocare si prelucrare a informatiilor, prin <cartile din valiza> si prin maturitate. lectia asta am primit-o de la fumi, redactorul nostru sef (alin fumurescu pentru necunscatori), care in momentele in care nu punea tzara la cale, nu se isteriza prin redactie sau nu dormea la mansarda, iti spunea atotcunoscator ca meseria de ziarist e “fututa si curva”. parca il aud: “cu ea poti face orice. poti ajunge alcoolic, om de afaceri, politician, om de cultura sau ratat”. nu pot sa nu-i dau dreptate “batranului” fumurescu, evident.

parerea lui dragos stanca (care era sef al departamentului politic) nu statea departe de a lui fumi, chit ca stanca era junior pe atunci, ca sa zic asa. tin minte ca in ceva articol aniversar, dragos scrisese: “meseria asta e la fel de nobila ca a unui medic, la fel de degradanta ca a unei prostituate, la fel de imorala ca a unui ucigas platit si la fel de inaltatoare ca a unui calugar”. era pe drumul bun stanca si le dadea bine din condei, ce-i drept. pacat ca acum nu mai scrie si face doar bani si proiecte. 🙂

in schimb, mihnea nost’, adica mihnea marutza, cel care ne pastorea ca redactor sef adjunct, era mai rezervat in cuvinte. statea aproape tot timpul in “acvariu” (numele dat biroului sefilor din cauza ca avea un perete din caramida de sticla) si cu toate astea stia absolut tot ce se intampla in redactie sau in urbe (nu stiu nici azi cum de ii izbutea chestia asta). mihnea era cel care pigulea un articol pana la ultima virgula, gasea cele mai bune titluri, ii tempera pe recalcitranti si incerca sa treaca neobservat in viata publica. nu-i reusea. (si acum incearca acelasi lucru, dar nici acum nu-i reuseste. nu inteleg de ce nu invata odata lectia asta si nu iese in fatza ca lumea 🙂 ).

langa mihnea in acvariu, la numarul de interior 123, era dan parcalab, pe atunci sef al departamentului social-economic. bineinteles, dan era mai mult decat “sefu’ de la social”. intre el, mihnea si fumi era o legatura cum n-am mai vazut pana atunci intre barbati si nu cred ca am sa mai vad. se completau in toate cele, aveau aceleasi principii, credeau in aceleasi valori, mergeau impreuna pe drumul catre mantuire si traiau in acelasi spirit ortodox. imi aduceau aminte de cavalerii mesei rotunde, dar niciodata nu am stiut sa spun care dintre ei era regele arthur. probabil toti trei la un loc.

lor li s-a alaturat pentru o vreme cezar care le semana in mare masura, doar ca era ceva mai tolerant si mai putin ortodox. cezar venise de la bucuresti sa puna umarul la formarea ‘ziarului’ impreuna cu dieter mittler (managerul de proiect, cel care mi-a dat prima data pe mana o pagina, cea de “utile”). a fost un umar sanatos, daca tinem cont ca domnul cezar semna celebra rubrica “mancaciosul de serviciu”. 🙂 si atunci ca si acum articolele lui cezar erau savuroase si ne faceau foalele sa planga, iar ploile sa se dezlantuie in gurile noastre. ce vremuri….

as putea scrie la infinit despre Oamenii de la ‘ziaru’ si tot nu m-as satura sa-mi amintesc. si stiu precis acum ca dan de atunci este exact dan din scrisorile pe care le trimite azi de pe strada traian 27. sentimental, credincios, protector si intelept. l-am recunoscut in cele mai mici amanunte atunci cand l-am citit. doar l-am iubit si am impartit, o vreme, aceeasi garsoniera albastra. iar asta nu se uita cu una, cu doua.