4

pledoarie pentru un cuvânt

…zilele trecute, în timp ce stăteam de vorbă despre lume şi viaţă cu o doamnă foarte simpatică, mi-am dat seama de un lucru: românii nu folosesc cuvântul “păsător”. mai exact, varianta mult mai umană şi de bun simţ a mult uzitatului “nepăsător” lipseşte cu desăvârşire din vocabularul nostru curent.

iniţial, am crezut că nici măcar nu există un astfel de cuvânt şi că “nepăsător” s-a născut din neant. că a sărit peste etapa clasică de derivarea a unui cuvânt cu prefix cu semantică negativă, luând viaţă singur, pur şi simplu. că a izvorât doar din starea noastră permanentă de indiferenţă şi pasivitate faţă de toţi şi toate ş-atât.

dar, după ce am cercetat mai atent, am descoperită că “păsător” există. atâta doar că este trecut la capitolul “regionalism învechit”. n-am reuşit să aflu care-i regiunea aia păsătoare care l-a creat (poate mă ajută aici împăratul balcaniei – mie mi-ar plăcea să fie ardealul 😉 ), dar m-am bucurat sincer că există.

începusem să îmi fac griji că suntem un popor fără astfel de sentimente din moment ce păream să nu fi reuşit să ni le concretizăm într-un simplu cuvânt. dar câtă vreme cuvântul există, chit că e el uitat şi prăfuit, mai avem o speranţă. ar putea chiar să înceapă la un moment dat să ne pese.

ia apucaţi-vă voi şi folosiţi mai des cuvântul “păsător”! poate încep să se schimbe lucrurile în jurul vostru. la urma urmei, nu degeaba e scris că “la început a fost Cuvântul”, nu?

26

romantica din mine

…când vine vorba de romantism, sunt cea mai seacă femeie în viaţă pe care o cunosc. nu am nici cea mai mică urmă de aşa ceva în mine. lirism, sentimentalism, poezie – sunt cuvinte care nu mi-au spus niciodată nimic, dar absolut nimic. nu mă impresionează buchetele imense de flori primite seara pe fereastră, căciulile pline cu ghiocei trândite în poala-mi sau cântecele inventate special pentru mine.

nu simt nevoia să alerg de mână cu cineva prin ploaie, să admir milioanele de stele într-o noapte caldă de vară sau să privesc lung marea la apus, răsărit şi ce-o mai fi. nu-mi parfumez hârtia pe care scriu epistole de dragoste pentru că, de fapt, nu scriu şi nu am scris vreodată aşa ceva, nu păstrez jucăriile pe care le-am primit de-a lungul timpului şi nici nu presez în pagini de cărţi trandafirii primiţi de la unul sau altul.

sunt seacă. atât de seacă încât, acum o săptămână, când am primit un sms neaşteptat cu textul “mi-e dor de tine”, singurul lucru pe care l-am putut spune a fost: “oare de ce?”. acelaşi mesaj primit din nou astăzi l-am întâmpinat cu un răspuns la fel de “sensibil”: “ce-i cu tine? eşti băut?”. şi – culmea! – tipul ăsta care insistă cu dorul chiar îmi place. doar că lucrurile ăstea care au o doză oarecare de romantism nu mi-s la îndemână. ce-oi şti face? :)))

1

de jucat

…n-am mai jucat leapşa demult, da’ mi-a venit iarăşi rândul. vinovată-i cru care vrea să afle neşte chestii de la mine. cum e prima oară când mă cheamă la jocuri de-astea, n-o refuz şi-i răspund. deşi parcă nici leapşa nu mai e ce-a fost.

cel mai prost-mârlan-stupid-libidinos-retard om politic român: becali-băsescu-funar-vadim-vanghelie.

cel mai mişto blogger român: nu ştiu. prietenii mei cu blog sunt mişto. restu’ nu mă prea interesează.

cea mai “naşpa” persoană publică promovată în acest an de media românească: mult prea mulţi.

dacă vor pot să se joace ralu şi bia. deşi cred că li-o fi lene. 😀

16

povestea mănăstirii rohia

…aceasta este o poveste reală pe care ar fi trebuit să v-o spună letiţia, de fapt. dar ea nu pare a avea timp să o facă, deşi am tot bătut-o la cap, aşa că o fac eu azi. ce mi-a venit acum, habar nu am. dar e o poveste care merită spusă şi citită şi chiar dacă o veţi trece la capitolul “cultură generală”, fără să vă impresioneze, eu mă voi declara mulţumită că aţi aflat de ea. să purcedem, deci.

a fost odată ca niciodată, un preot ortodox pe nume nicolae gherman. era paroh în satul rohia, maramureş, şi avea zece copii. îşi iubea toţi pruncii la fel de mult, dar parcă mica Anuţa îi era mai aproape de suflet. de altfel, o şi botezase după numele mamei lui. ori de câte ori mergea la târg şi venea acasă, preotul îi aducea anuţei ori un fruct, ori ceva dulce, fără ca ceilalţi copii să se supere din cauza asta.

când a ajuns la vârsta de zece ani, Anuţa s-a îmbolnăvit de dizenterie şi a murit. era prin noiembrie 1922. durerea părintelui gherman a fost nesfârşită şi părea că nimic nu-i va mai putea aduce zâmbetul pe faţă. într-o noapte, însă, preotul a visat-o pe copilă spunându-i că nu-şi va găsi liniştea până el nu va face “o casă Maicii Domnului”. i-a indicat şi locul: în pădurea de pe dealul viei.

preotul nu a spus despre visul ăsta decât soţiei care nu l-a prea încurajat în acest sens. nu erau oameni cu stare şi nu aveau bani pentru ridicat biserici sau mănăstiri, aşa că e de înţeles reţinerea femeii. după o vreme, însă, visul s-a repetat. şi, în acelaşi timp, s-a întâmplat ceva ciudat.

exista în rohia o femeie bătrână care, la un moment dat, a murit pentru trei zile. s-a trezit înainte de fi îngropată, fusese în moarte clinică, evident, dar pentru sătenii din acele vremuri acest fapt era un miracol. unde mai pui că după această experienţă, femeia mergea uneori pe la oameni şi le spunea tot felul de chestii pe care numai ei şi Dumnezeu le putea ştii.

aşa se face că, într-una din zile, femeia a venit acasă la preotul gherman, s-a uitat la el şi i-a zis: “să faci, părinte, ce te-a rugat Anuţa în vis”. au fost un şoc pentru preot cuvintele astea pentru că, după cum am zis, doar el şi soţia lui ştiau visul în cauză. şi atunci s-a hotărât să construiască mănăstirea.

s-a dus preotul cu nişte ţărani şi au bătut o cruce într-o platou din vârful dealului viei, semn că acolo se va ridica mănăstirea. a doua zi, însă, au găsit crucea mult mai jos, pe un colţ de stâncă. au bănuit că a căzut şi au dus-o la loc pe platou. peste noapte a nins. a doua zi când s-au dus să verifice crucea, minune! crucea era din nou pe stâncă, iar zăpada era necălcată.

nu şi-au explicat niciodată cum a ajuns crucea acolo, dar nu au mai încercat să o mute. aşa s-a ridicat mănăstirea rohia pe locul în care e şi azi. s-a terminat de construit cu ajutorul enoriaşilor în 1925 şi a fost sfinţită un an mai târziu. în ’79 s-a mutat acolo pentru totdeauna nicolae steinhardt. era născut în acelaşi an cu micuţa Anuţa: 1912.

de ce am spus că letiţia ar fi fost îndreptăţită să spună povestea asta? pentru că preotul nicolae gherman este străbunicul ei din partea mamei. iar toate acestea letiţia le ştie de la un unchi de-al ei, singurul dintre copiii preotului gherman care mai trăieşte astăzi. şi mi le-a povestit şi mie, într-o iarnă. sper să nu se supere că le-am scris aici, dar e o poveste muuuult prea frumoasă şi impresionată ca fie uitată.

[Update] – acum am aflat că fetiţa părintelui gherman a murit într-o zi de 15 noiembrie. mâine se împlinesc 85 de ani de atunci. şi eu mă întrebam ce mi-a venit să scriu azi despre rohia. ce ciudat…

[Update] – şi ca să fie şi mai strange totul… ieri, o tipă pe nume cami, mi-a lăsat un comentariu la un alt post de-al meu. mă întreba de nişte doctori. i-am răspuns, după care a citit ce scrisesem între timp de rohia şi a făcut nişte adăugiri aici. asta că să vedeţi că nimic nu-i întâmplător.

[Update] la cererea lui nicolae, fratele letiţiei, am pus majusculă la numele Anuţei, deşi nu obişnuiesc. dar cum el poartă numele preotului gherman, i-am făcut hatârul. sper să fie mulţumit şi să nu mai cârâie atât. :)))

5

conexiuni neuronale

…în timp ce răsfoiam blogurile în seara asta, aruncam un ochi şi la ceva emisiune de pe hbo despre filme noi. şi numai ce văd în cadru umerii incredibili de drepţi ai lui ben affleck pe care atârnă, ca pe umeraş, un tricou oarecum ponosit, albastru şters. brusc îmi dau seama că mai cunosc un singur tip cu umeri atât de liniari şi pe care tricourile atârnă exact în acelaşi stil. şi la fel de brusc îmi dau seama că azi e ziua lui.

so, chit că nu mi-eşti tu foarte simpatic la ora asta, dacă tot mi-am amintit de tine şi de umerii tăi drepţi, îţi doresc la mulţi ani oriunde ai fi. 😀

12

oraşul viselor mele rele

…mi se pare absolut fascinant felul în care mintea noastră fabrică vise atunci când dormi. nu înţeleg cum le colorează, cum alcătuieşte o poveste întreagă care în somn pare perfect logică, cum te determină să ai tot felul de stări emoţionale şi, mai ales, cum reuşeşte să reia aceleaşi vise de mai multe ori, fără să schimbe nici măcar un amănunt din ele.

ctp-ul spunea mai demult, în ceva emisiune, că pentru el visele sunt “dejecţiile creierului”. pentru mine însă sunt adevărate minuni cerebrale. în timp, mi-am dat seama că, printre multe altele, am două vise bune care mi se repetă sub aceeaşi formă, de fiecare dată. nimic, dar absolut nimic, din ele nu se schimbă atunci când le vine rândul la visat. o să vi le povestesc odată. sunt delicioase.

visele mele rele, în schimb, iau mai multe “înfăţişări”, dar în mod ciudat, în jurul a două subiecte. într-unul din visele rele subiectul este un anumit personaj care există în viaţa reală, dar care nu face parte din viaţa mea acum. orice vis care se ţese avându-l pe acesta la mijloc, îmi creează o stare cumplită de disconfort care stăruie câteva ore bune şi după trezire.

celălalt vis rău se construieşte de fiecare dată în jurul unui singur oraş: bucureştiul. ori de câte ori visez oraşul ăsta am o stare puternică de teamă, panică, nelinişte şi chiar claustrofobie. nu mă simt deloc bine în bucureşti în vis şi nu m-am simţit bine acolo nici în real life.

am vizitat oraşul viselor mele rele de câteva ori în decursul anilor. când eram mică, am stat o vacanţă de vară pe acolo, la ceva prieteni de familie. deşi n-a fost rău, nu am vrut să mai merg în vacanţa următoare. după ce am crescut, am mai fost prin bucureşti cu diferite ocazii. ba la prieteni, ba cu jobul, ba la concerte, ba aiurea.

aşa se face că am stat în cartierele lui comuniste, cu bătător de covoare la intrarea în bloc şi geamuri sparte la uşile de la intrare; am stat şi la periferia capitalistă, cu case mari, colorate aproape identic, ridicate de puţină vreme; am stat şi în buricul târgului interbelic, pe splai, într-un bloc art deco, bătrân şi prăfuit, aşezat aproape de un restaurant cu nume de deşert. degeaba. cu toate încercările făcute, oraşul nu mi-a tihnit defel.

luna aceasta îl voi vizita din nou. de data asta, însă, voi sta la hotel. şi poate – cine ştie? – îmi va plăcea mai mult. yeah, right! :))))

9

cum era să fiu nevastă

…una din tristeţile mamei mele (ţinută ascunsă şi scoasă la iveală doar arareori, draga de ea) este faptul că nu sunt “la casa mea”. problema ei nu e legată de “ce zice lumea” (asta nu ne-a interesat niciodată prea mult), ci de faptul că după ce ea o să treacă în nefiinţă, eu o să rămân “singură şi a nimănui”.

nu am cum să-i dovedesc contrariul căci habar nu am ce mi se va întâmpla de acum încolo, dar ca să o mai liniştesc i-am explicat în seara asta de ce nu s-au finalizat cele 4 cereri în căsătorie de care am avut parte. măcar aşa nu mai crede că am pierdut “băieţi buni”, cum îi place ei să spună. şi pentru că tot mi-am adus aminte de chestiile astea, iaca le povestesc şi aici.

prima cerere a venit de la primul bărbat. se gândea el că, dacă tot fusese primul, ne vom şi căsători. ei, ghinion. n-a fost să fie. şi asta pentru că dânsul s-a dovedit mult prea violent pentru gustul meu. l-am scos din inimă şi din casă într-o zi oarecare de vară, după ce mi-a ars o palmă în timpul unei certe. motivul altercaţiei: de ce m-am oprit să stau de vorbă cu un fost coleg de clasă cu care nu mă mai văzusem demult, în loc să mă duc direct la el la unitate. era o întâlnire banală şi absolut întâmplătoare, dar cui să explici?

trebuie menţionat aici că, din dorinţa de a scăpa de învăţatul pentru facultate, primul bărbat s-a cerut în armată, chit că îl rugasem în mod expres, de nenumărate ori, să nu o facă. nu m-a băgat în seamă, dar după nici două luni plângea că vrea acasă. noroc că taică-so avea suficiente pile cât să-l aducă în cluj şi să mai aibă şi învoiri la discreţie. în plus, îl vizitam aproape zilnic ca nu cumva să moară de dor. nimic nu-l mulţumea însă pe omul ăsta. nu cred că s-a schimbat prea mult de-atunci, deci nu-l regret.

a doua cerere mi-a fost făcută de al patrulea bărbat. nu eram prea îndrăgostită, sinceră să fiu, dar în jurul meu se întâmplau lucruri şi mă gândeam pe-atunci că ăsta e rostul vieţii. la mai puţin de o lună după ce acceptasem minunata cerere, mi-am dat seama că nu sunt foarte sigură că asta îmi doresc. am cerut o pauză de gândire. mi-a fost acordată.

vreo două săptămâni, chit că aveam cheia de la camera de cămin în care locuia singur, nu ne-am vizitat. dar, în a doua duminică de gândire, mi-am zis că n-ar strica să mă duc după el să-l aduc la noi, la masă. mi se făcuse dor şi nu-mi era extrem de limpede ce vreau de la viaţa asta. nu mi-a luat mult să aflu ce doresc, însă. când am intrat în cameră discret, ca să nu-l trezesc, am constatat că dormea într-adevăr. doar că nu singur. :))) evident, am zis pas. partea bună pentru el e că, mai apoi, s-a căsătorit cu respectiva. să trăiască, la mulţi ani! fără de regrete şi ăsta.

a treia cerere a venit de la al şaptelea bărbat. locuisem cam un an împreună, dacă bine îmi aduc aminte, dar nu reuşeam nicicum să ne sincronizăm existenţa. aveam bioritmuri total diferite. el era pasăre de noapte, jucându-se mii de ore în faţa calculatorului (deşi nu mai era la vârsta “aia”). eu preferam să dorm noaptea şi uram să mă trezesc să fac conversaţie în fiecare dimineaţă la 3 sau la 4, când ajungea el acasă.

cererea de a fi nevastă a venit de crăciun, după ce ne-am despărţit. a fost făcută într-un moment oarecum de disperare, din câte mi-am dat seama, şi dintr-o nostalgie a timpurilor trecute. chiar dacă mi-era greu să rănesc personajul că mi-era drag cât de cât, am declinat oferta pe loc. de vreo două ori consecutiv, parcă. am ştiut foarte clar în acel moment că nu aveam niciun viitor împreună. nici de data asta nu am regrete.

a patra cerere s-a dovedit a fi a celui de-al optulea bărbat. a fost făcută cu tot dichisul: acasă la mine, aşezat într-un genunchi, ţinut de mână, privit în ochi, cerere clasică etc etc. am zis “da”. acum dacă stau să mă gândesc, cred că am răspuns afirmativ pentru că aşa trebuia să răspunzi la modelul ăsta. doar nu era să îi întorc omului universul pe dos de la prima întrebare?

dar cum amândoi eram din aceeaşi zodie păcătoasă, de oameni care se răzgândesc repede, la câteva luni de la romanticul eveniment am început să ne îndoim reciproc de alegerea noastră. eu nu eram foarte fericită să mă mut în olanda-belgia, el… habar nu am de ce nu era mulţumit, dar nu era. aşa că, de comun acord, am decis că avem alte chestii mai bune de făcut fiecare. tot fără regrete.

cam asta ar fi povestea. or fi fost ei băieţi buni, dar pentru altele. 😉

ps: trebuie să menţionez totuşi că, odată, am cerut şi eu un bărbat de soţ. pe cel de-al cincilea, dar la mulţi ani după ce ne-am despărţit. (ca să fiu precisă, nu ne-am despărţit, ci l-am lăsat eu pentru că bănuiam că mă înşeală. s-a dovedit mai apoi că nu mă înşelase, dar tocmai era pe cale. intuisem bine şi acţionasem prevenit :)))) ).

să revin la poveste. deci, după câţiva ani de la despărţire, am auzit eu de la un prieten comun că al cincilea bărbat vorbeşte foarte frumos de mine şi mă declară “dragostea vieţii lui”. m-am emoţionat teribil şi, binedispusă fiind, m-am gândit că fusese o relaţie ok la urma urmei şi că, oricum, discutasem de multe ori de un ipotetic mariaj, pe vremuri. pe scurt, de ce nu?

şi cum mă găseam eu pe o terasă cu colega mea de la clujeanul, elena nicolae, l-am sunat şi l-am cerut de soţ. a fost amuzant răspunsul lui: “s-a întâmplat ceva, muţă?” (muţă era felul în care mă alinta). al cincilea bărbat crezuse că păţisem ceva rău şi că eram disperată. nu se întâmplase nimic rău, evident. doar că afară era o vreme minunată, iar eu eram fericită. şi mă întreb şi acum cum naiba aş mai fi dat înapoi dacă ar fi zis “da”. 😀

14

my love, my life

…acum vreo doi ani pe vremea asta, nu eram deloc fericită. mă simţeam mizerabil (şi asta ca să folosesc un cuvânt delicat). treceam prin cea mai nefastă perioadă a mea din punct de vedere sentimental. şi ca orice femeie care suferă ca proasta, mă îndopam cu ciocolată şi ascultam tot felul de piese mai mult sau mai puţin siropoase. nu ştiu cum se făcea însă, dar versurile de la fiecare dintre ele păreau a mi se potrivi perfect. parcă le-aş fi scris eu.

preferata mea era o piesă veche, veche, de la abba: “my love, my life”. îmi plăcea absolut totul la ea, dar apogeul era partea cu “but I know I don’t possess you / so go away, God bless you / you are still my love, my life / still my one and only”. Dumnezeule, ce sirooop!! da’ noah, aici tremura cămaşa pe mine de-atâta plâns şi aveam impresia că sunt de o nobleţe desăvârşită cum sufăr eu aşa, şi cum îl las pe el, în măreţia şi înţelepciunea mea, să plece spre alta.

(adevărul era că nu ne potriveam de nicio culoare şi făcusem amândoi un lucru înţelept despărţindu-ne, dar era mult mai interesant şi mai romantic să mă perpelesc de durere decât să îmi văd de treabă).

ei, bine, de la o vreme n-am mai simţit nevoia să ascult niciuna din piesele de inimă albastră, iar pe asta am uitat-o cu desăvârşire. până acum două zile când, în drum spre baia-mare, cineva a pus abba în maşină. surpriză! era tocmai albumul “arrival” cu piesa vieţii. mi-am amintit versurile, evident, dar nu mi se mai părea deloc că mi s-au potrivit vreodată.

şi mi-am dat seama de o chestie. pe lângă regula de aur a suferinţei (care spune că, în medie, durerea femeilor bolnave din iubire trece după circa un an jumătate, iar a bărbaţilor în zece luni), mai există una: nu mai suferi din dragoste atunci când nu te mai identifici cu versurile pieselor pe care le asculţi. iar asta, categoric, e o regulă mai bună decât prima. nu de alta, dar scurtează considerabil timpul suferinţei. folosiţi-o cu încredere. e testată :)))))))

ps: nu ştiu cum se face, dar mai există o piesă de la abba pe care am suferit, dar pentru un alt tânăr domn. era vorba de “andante, andante”, era iarnă şi el era al treilea bărbat. dar nu m-a ţinut prea mult nici durerea asta. ca norocu’. 😉