9

one blog year

…tocmai mi-am dat seama că a trecut un an de când scriu pe blog. s-a împlinit joi, în 27, mai exact, da’ nu mi-am amintit atunci. mă mir şi eu că m-a ţinut atât chestia asta, da’ e drept că nici nu am scris zilnic. de-aia nici nu mă consider blogger, ci doar o persoană care are un jurnal “la vedere”. oricum, evenimentul merită consemnat şi, ca urmare, fac o concesie şi pun o poză aniversară, micşorată de scripi în photoshop. 🙂

                                                                      birthdaycake-2.jpg

8

aventurile mele comerciale (1)

…săptămâna asta am avut o febrilă activitate în domeniul comercial. mai exact, am achiziţionat şi am încercat să achiziţionez unele produse, cu multă bătaie de cap, aventuri, discuţii şi, în final, certuri. să le luăm pe rând.

part I

bătrânul meu laptop compaq presario e pe moarte. ca urmare, am decis să-mi iau unul nou, dar care ar trebui să aibă următoarele caracteristici: să fie mic, uşor, subţire şi colorat. nu mi se par pretenţii prea mari, ci chiar de bun simţ. aşa că am început să mă dau pe net căutând laptopul ideal. evident, achiziţionarea urma să se facă în state, pentru că e ştiut că acolo astfel de chestii sunt mai ieftine. după o perioadă scurtă de gândire, am eliminat de pe listă celebrul mac dintr-un motiv simplu: e alb. m-am orientat spre cel de-al doilea brand de vis, sony vaio. şi mi-am găsit jumătatea: o frumuseţe de vgn-cr, culoarea sangria red. la doar 1.369,99 de dolari.

odată stabilit modelul, am început să dau telefoane pe la minunaţii mei prieteni calculatorişti să îmi spună cu ce anume trebuie să fie dotat ca să îl pot folosi în condiţii optime. aşa am aflat că nu e necesar să aibă windows vista (nici nu-mi place cum sună), că e ok şi fără adaptor (că găsesc aici dacă chiar îmi trebuie), dar că ar fi bine să am garanţie extinsă că de se strică (cum să se strice un sony vaio!?!? asta-i blasfemie!) să-l pot repara. buuun. odată stabilite aceste detalii nesemnificative, am început să trimit mailuri prietenilor din state.

primul pe listă, ionuţ. asta pentru că e tânăr, simpatic, cred că se mai ştie la chestii de-astea şi, student fiind, are timp să caute. ionuţ a fost de acord să mi-l cumpere, doar că nu putea să mi-l ia în rate (că am uitat să spun că asta era umila mea dorinţă: să-l pot plăti în rate). şi nici nu avea cum să mi-l trimită foarte repede în ţară. aşa că, ionuţ a fost şters de pe listă.

a venit rândul lui fumi şi, totodată, a unei intense corespondenţe virtuale. după ce, uitând că sunt femeie, a încercat iniţial să mă convingă că e o afacere proastă (“o să foloseşti doar 10% din capacitatea lui, la ce bun să dai atâţia bani?” – ce argument e ăsta??), fumi a fost de acord să se agite pentru mine. în plus, avea şi posibilitatea să mi-l trimită prin cineva, în decembrie, fără să trebuiască să plătesc nimic la vamă. doar că după două zile de calcule de genul “cu mouse şi cu taxe ajunge la 1.512 dolari”, fumi s-a retras de pe listă cu un motiv extrem de bine întemeiat. ceva legat de credit history-ul lui şi APR de 22%.

fără resentimente, evident, am trecut la ana. care – să vezi noroc! – tocmai vine sâmbătă în ţară să participe la propria-i nuntă la care mă duc şi eu. descurcăreaţă ca un broker ce este, ana mi-a găsit un site unde frumuseţea mea de laptop costa, cu tot cu taxa de urgenţă de livrare, 1.438,17 dolari (era nevoie de taxa asta pentru că discuţia avea loc miercuri, iar ana pleacă azi din state). între timp, mi-am dat seama că nu e nevoie să îl plătesc în rate şi nici să iau credit pentru el deoarece am într-un sertar ceva bani care numai bine ar putea acoperi trei sferturi din preţ. iar sfertul celălalt îl iau împrumut de la ceva prieteni. so, toate amănuntele ăstea plictisitoare fiind stabilite, i-am dat binecuvântarea anei. în plus, i-am spus şi că o las să îl folosească pe avion, dacă doreşte.

doar că ieri mi-a picat cerul în cap. ana m-a anunţat că e im-po-si-bil să îmi cumpere laptopul. NU există pe stoc! şi ar dura vreo 8 zile să îl livreze. ana, drăguţă cum e, a venit cu ideea să îmi iau varianta roz cosmopolitan care era mai ieftină decât cel roşu (pentru că o parte din bani mergeau la o fundaţie anti cancer). în plus, primeam husă şi mouse gratuit, tot roz. doar că roz nu e deloc culoarea mea. am refuzat categoric oferta şi m-am retras să-mi plâng de milă. dar nu renunţ aşa de uşor. anul ăsta tot fac rost de el. 🙂

part II – în curând (asta e partea cu scandalul)

[update] discuţie de azi:

ana: am fost ieri la toate magazinele de p-aici din centru
ana: asta rosu cica e the hottest one
ana: nu-l are nimeni in stock
licurici: ma gandeam!
ana: ala roz era la reducere- $999!!!!
licurici: dar tot il iau pana la urma
licurici: nu ne trebuie roz 🙁
ana: io ti-l pot lua dupa ce ma intorc si asteptam pina vine cineva in tara
licurici: k

[update2] între timp, lucrurile au luat o turnură interesantă. după discuţii susţinute cu ana, tudor de la hm&f, dragul de dacian, bogdan şi leti, am ajuns la concluzia ca e bine să-mi iau şi varianta roz. bianca, însă, a fost total împotrivă.

bianca: iti iei laptop roz
bianca: ??? nu te prosti
bianca: io nu ma mai duc nicari cu tine
licurici: :))
licurici: ce proasta esti!!
licurici: no, asta e noul laptop
bianca: io nu glumesc
bianca: cauta-ti o pretena secsi sa te duci sa stai pe mess in zorki c mie mi-e jena
bianca: 😀
licurici: ti-i ciuda!!!! :)))

după care a intervenit alexandra cu replica cea mai tare:

alexandra: da il scoti din casa mult ?
licurici: :)))))
licurici: cre ca da
alexandra: ca ce are inautru e un laptop foarte foarte bun
alexandra: si la 1000 de dolari ar trebui sa fi crazy sa zic nu

aşa că, în acest moment mai am o juma’ de oră de gândit pt că ana pleacă spre românia.

să iau roz? să nu iau roz? iau.

[last update] final apoteotic:

ana: UNFUCKINGBELIEVABLE
ana: LE-O VANDUT PE TOATE ALEA ROZ IERI

no, ce să mai ştiu zice? nu e să fie :))))))))))

5

mccarthyism

…am citit azi interviul cu dăianu semnat de dan tăpălagă, am văzut emisiunea cu dăianu semnată robert turcescu şi m-a izbit o chestie: în anii ’50, cei doi domni ziarişti cu T ar fi fost nişte joseph mccarthy perfecţi. niciodată nu mi-au plăcut oamenii care pozează în justiţiari făr’ de pată, iar ei fac parte din această categorie. sunt curioasă ce rol vor adopta după ce se va fi terminat această vânătoare de securişti, comunişti, corupţi etc. poate vor deveni politicieni, cine ştie…

dar, în definitiv, cine sunt eu să-mi dau cu părerea? treaba lor. sau, mai bine zis, good night, and good luck. 😉

42

un fel de doctor

…nu-mi place doctorul lucan. nu mi-a plăcut niciodată atitudinea lui de vedetă şi nici faptul că anunţă presa ori de câte ori operează. mi se par de prost gust astfel de gesturi. dar separat de dorinţele lui de mediatizare, cel mai mult mă deranjează atitudinea lui faţă de bolnavi şi de rudele acestora. iar aici nu mă refer la bolnavii gen cheeky girls pentru care lucan şi-a întrerupt vacanţa din dubai (de bună seamă ştia că ziarele vor marca evenimentul). şi nici la pacienţii care îi dau lui ocazia, datorită bolilor pe care le au, să pozeze în chirurgul-salvator. mă refer la pacienţii de rând care au boli “banale” şi comune, ca să zic aşa, gen cancer la colul uterin.

lucan îşi tratează acest gen de pacienţi cu o crasă indiferenţă (să nu spun altfel) şi fără nici cea mai mică empatie. spre exemplu, mama prietenei mele eta, s-a internat la clinica chirurgului-vedetă pentru a se opera de tumoră la colul uterin. a stat în spital aproape o lună până când i-a venit rândul la operaţia care a avut loc zilele trecute. în mod normal, prietena mea l-a aşteptat pe lucan la ieşirea din operaţie şi l-a abordat civilizat: “sunt fiica doamnei X”. “nu o cunosc”, a fost replica lui lucan, după care s-a întors cu spatele să plece. “pai, tocmai aţi operat-o. vroiam să ştiu cum e”, a continuat prietena mea. cu spatele către ea, urcând nişte scări, lucan a zis scurt: “am deschis-o şi am închis-o la loc. are metastază în toată burta”. şi s-a cărat.

cred că dacă eram acolo îl băgam în pizda mă-sii. pentru că nu e prima oară când aud astfel de poveşti despre el. şi pe lângă că se comportă grosolan din punctul meu de vedere, nici nu cred că e cine ştie ce mare doctor. dacă ar sta cineva să verifice câţi dintre pacienţii pe care i-a operat în faţa camerelor de luat vederi trăiesc, nu cred că numărul ar fi atât de mare încât să-i justifice vedetismul. unde mai pui, că acu’ vreo doi ani, în clinica lui pacienţii se îmbolnăveau pe capete de hepatită C. s-a scris, evident despre asta, deşi investigaţiile direcţiei de sănătate s-au făcut discret, să nu-i strice imaginea doctorului.

şi ca să fiu cinstită până la capăt, m-am bucurat atunci când numele lui lucan a apărut în presa suedeză şi românească legat de o posibilă reţea de traficanţi de organe din romania. i-a mai tăiat un pic din nas că prea i s-a urcat la cap.

21

“miracolul” naşterii

…nu-mi plac femeile gravide, ideea de a naşte şi, de fapt, starea de graviditate în sine. nu văd nimic înălţător, extraordinar, fascinant etc. în asta şi nici nu consider naşterea unui copil un miracol mai mare decât cel al naşterii unui pui de delfin, urs sau căţel, de exemplu. a-ţi creşte ceva în burtă şi a ieşi mai apoi din tine plin de sânge şi durându-te, mi se pare o chestie dizgraţioasă şi primitivă, desprinsă parcă dintr-un film cu alieni. ar fi vremea să se inventeze altceva.

nu mă impresionează nici poveştile cu “frumuseţea femeilor gravide” şi nu invidiez nicio femeie care a născut, indiferent cât de genial, frumos şi simpatic copil a reuşit să aducă pe lume. cred că, pentru mare parte dintre femei, 7 din cele 9 luni de graviditate sunt mai mult un chin decât o plăcere şi îi admir pe bărbaţii care au răbdare să le facă gravidelor toate poftele. eu m-aş enerva. de altfel, de multe ori le suspectez pe viitoarele mame că profită de mitul cu poftele ca să vadă cât pot întinde coarda. iar dacă nu e aşa şi într-adevăr tânjesc după te miri ce delicateţuri sau murături, cu atât mai mult îmi displace ideea de a fi gravidă. e obositor.

recunosc, îmi plac copiii şi mi-ar plăcea să am unul sau chiar mai mulţi, dar prefer să-i înfiez. cred că pot fi o mamă la fel de bună, atentă şi iubitoare ca orice altă femeie care a născut şi nu cred că legăturile de sânge sunt determinante în relaţia mamă-copil. dacă ar fi aşa, nu şi-ar arunca atâtea femei nou-născuţii la gunoi, spre exemplu. şi nici nu s-ar hotărî cu atâta uşurinţă să avorteze atunci când li s-ar întâmpla “minunea” conceperii.

am avut o singură dată în viaţă dorinţa de a avea un copil cu un bărbat, da’ s-a dovedit a fi doar la nivel declarativ şi impulsiv. în momentul în care s-a pus problema cu adevărat, mi-am dat seama că, de fapt, nu îmi doresc să am parte de 9 luni de sarcină. am răsuflat uşurată, în sinea mea, că acest lucru nu s-a întâmplat. evident că nu aş fi avortat pentru că nu pot accepta ideea de a omorî pe cineva, fie el cât o boabă de fasole, dar ar fi fost cu siguranţă cele mai groaznice 9 luni din viaţa mea. 

şi aici nu e vorba de teribilism, dorinţa de a-mi păstra silueta sau mai ştiu eu ce se poate spune în acest caz. sunt prea bătrână ca să fiu teribilistă şi nu mi-a păsat niciodată prea mult de silueta mea. am un metabolism foarte bun, aşa că nu îmi bat capul cu asta. pur şi simplu nu îmi place graviditatea.

PS: în acest moment, o seamă de prietene în jurul meu sunt gravide. mai exact, vreo trei. îmi cer scuze dacă declaraţia mea le jigneşte, dar n-am încotro. asta simt şi nu are nicio legătură cu ele. cât despre bărbaţii tradiţionalişti ortodocşi (sau catolici) care probabil îmi vor face morală, mă vor psihanaliza sau le va fi milă de mine… sincer, părerea lor e ultimul lucru de care îmi pasă când vine vorba despre acest subiect. 🙂

4

fiica risipitoare

…”nu îţi construi viaţa astfel încât să fii singură în mijlocul ei”, obişnuia maică-mea să îmi spună până acum câţiva ani. problema ei nu era legată de faptul că nu aveam idei de măritiş, ci de lipsa mea de comunicare cu ea, taică-meu şi rudele noastre, în general. adevărul e că mi-e greu să-mi povestesc viaţa alor mei, să le cer sfaturi şi să despic firul în patru cu ei. vorbesc atât de mult în timpul zilei cu tot felul de lume, încât atunci când ajung seara acasă prefer să tac. plus că diferenţa de vârstă atât de mare dintre noi (40 de ani) se simte aproape în orice aspect al discuţiilor noastre şi ori de câte ori ajungem să discutăm, mai mult ne ciondănim.

cât despre rude, mi-s dragi ele că există şi mă mândresc cu faptul că m-am născut în transilvania saxonă, într-un neam respectat, vorba aia, dar nu le simt lipsa. mi se mai face vara, uneori, dor de mersul la târnavă sau de dat cu bicicleta până prin daneş şi saschiz, dar e dorul după vacanţele copilăriei pe care îl are aproape toată lumea şi nimic mai mult. ştiu foarte puţine lucruri despre ce se întâmplă cu mătuşile, unchii şi verii mei, şi dacă nu ar fi maică-mea să mă mai anunţe din când în când despre vreo nuntă, botez sau vreo înmormantare în familie, probabil că aş uita cu totul de ele.

singurul om de care m-am simţit aproape, pe care mi-l amintesc extrem de des şi pe care l-aş vrea încă în viaţă e tata-tân, bunicul din partea mamei. era un personaj de poveste bunicul meu. nu cred că am întâlnit om mai drept, mai înţelept şi mai curajos decât el. poate doar maică-mea îi seamănă în dârzenie şi înţelepciune. doar că tata-tân s-a dus de câţiva ani buni şi au rămas doar poveştile despre el. şi o haină groasă şi grea din lână ţesută la război, pe care o purta iarna şi pe care o păstrez încă în dulap şi nu vreau să o arunc.

în rest, pentru mine rudele-s ca şi când nu-s. aşa că, din punctul ăsta de vedere, temeriile maică-mii s-au adeverit. mă întreb însă, dacă viaţa mea nu ar fi mai plină, mai colorată şi mai adevărată dacă aş avea relaţii mai strânse cu cei 13 veri şi 21 de nepoţi pe care îi am. cu atât mai mult cu cât chiar sunt oameni de treabă şi sufletişti, dacă stau să mă gândesc bine. ca să nu mai spun că zona în care locuiesc ei este considerată de botaniştii europeni cea mai frumoasă parte a europei, datorită biodiversităţii. mda. am să reflectez la acest aspect. ba poate că, într-o zi, am să mă mut acolo cu totul.

3

fără titlu

“se plâng îngerii de mine…”, îi trecu repede prin minte în timp ce îşi căuta în grabă cheile de la poartă în imensa geantă din piele verde-uscat, pe care o cumpărase dintr-un magazin mic, madrilian. obişnuia să-şi zică asta ori de câte ori primii stropi de ploaie de vară îi gâdilau faţa, dar niciodată nu stătea să se gândească prea mult la ce vor să însemne aceste cuvinte. le auzise de atîtea ori spuse de bunica ei încât îi sunau în urechi doar ca un vechi descântec ce trebuie “recitat” cu anumite ocazii şi nimic mai mult. mai avea astfel de expresii pe care le folosea involuntar – de exemplu, de câte ori vedea un animal mort îşi prindea o şuviţă de păr între degete şi repeta de trei ori, în şoaptă: “ptiu, ptiu, părul meu să crească şi al tău să putrezească!” – dar niciodată nu le analizase şi nu se întrebase la ce ajută.

acum însă, în timp ce îşi arunca aiurea sandalele prin casă şi se trântea obosită în şezlongul de lângă geam, începu să îşi pună deodată întrebări. oare de ce s-ar plânge îngerii de ea? ce făcuse chiar aşa de rău încât atât de înţelegătorii îngeri nu au putut trece cu vederea şi s-au dus s-o pârască? şi cum de, dintre toate zilele care există într-un an, au ales fix ziua de azi, ziua ei de naştere, să se plângă? “îngeri pârâcioşi şi răi ce sunteţi!”, spuse cu năduf în timp ce îşi lăsă capul pe spate şi închise alene ochii.

– pârâcios? mă faci pe mine pârâcios?!?, răsună un glas subţire şi nervos de băieţel.

– rea? ai zis cumva că sunt reeaaa? nu-mi vine să cred!!!, veni în completare vocea supărată a unei fetiţe.

îşi ridică privirea şi se uită cu uimire de jur împrejur. undeva în colţul drept al camerei, aşezat turceşte pe perna imensă, vişinie şi cu ciucuri grei, aurii, trona un băieţel blond, cârlionţat, cu obrajii bucălaţi şi ochii mari, negri. pantalonii scurţi de catifea raiată, verde-închis, erau agăţaţi doar într-o bretea pe umărul stâng, iar cămaşa în pătrăţele roz nu stătea nicicum la locul ei. “ce caută copilul ăsta pe perna lui amadeus?”, îşi zise şi se uită rapid prin cameră să vadă unde stă ascuns bătrânul motan persan.

nu dădu cu ochii de el, în schimb, în cealaltă parte a încăperii, identifică rapid o mogâldeaţă cu două cozi groase, roşcate, şi o grămadă de pistrui aruncaţi în pripă pe faţă. stătea bine-mersi cu fundul pe comoda veche de fix 176 de ani şi îşi bâţâia picioarele pe care se scurgeau la vale nişte şosete în dungi multicolore. ochii verzi se uitau supăraţi în direcţia ei, în timp ce degetele micuţe învârteau de zor o imensa acadea de zahăr ars. ” dacă se mai leagănă mult, îmi zgârâie bunătate de mobilă şi m-am chinuit atâta să o scot la lumină”, gândi ea şi dădu să-i atragă copilei atenţia.

– dacă chiar vrei să ştii, amadeus nu e acasă pentru că se plimbă prin vecini de ieri seară. şi, oricum, m-ar fi lăsat să stau pe perna lui!

– şi nu-ţi fă probleme. pantofii mei nu zgârâie mobila. sunt speciali pentru îngeri, veniră rapid răspunsurile la întrebările ei nepuse.

“…nici n-am apucat să-i întreb”, îşi zise, după care mintea îi reveni rapid la un singur cuvânt: îngeri. auzise bine? “cum adică pentru îngeri”?, se auzi rostind cu voce tare în timp ce se uita uimită la cele două mici fiinţe care îi invadaseră teritoriu. odată ultimul cuvânt rostit….

…chestia asta neterminată am găsit-o ieri, prin nişte fişiere ascunse, în timp ce îmi făceam ordine pe calculator. nu mai ţin minte cu câţi ani în urmă am început să o scriu, dar ştiu că a pornit de la un joc de-al letiţiei care venise cu ideea să scriem amândouă câte un text începând de la aceeaşi propoziţie. nu-mi mai amintesc nici de ce nu l-am terminat şi nici nu mai ştiu ce a scris leti. dar dacă tot l-am găsit am zis să îl pun aici, la păstrare. chit că e cam siropos şi infantil… 😉

şi, apropo, sunteţi liberi să o terminaţi voi, dacă aveţi cumva chef.

6

about my rubber boots

…acum vreo doi ani mi-am cumpărat o pereche de cizme de cauciuc. ţin minte că au fost 80 de lei, sumă care i s-a părut de-a dreptul exagerată maică-mii. dar erau foarte simpatice, wrangler, în dungi verzi – albastre, şi nu m-am putut răbda să nu le iau. le-am purtat în tot felul de locuri şi situaţii ploioase, fără să aud comentarii negative sau ironice la adresa lor. ba din contră. la un moment dat mi s-au tăiat în talpă, ca urmare anul ăsta mi-am mai cumpărat o pereche de la tina r. de data asta cu doar 10 lei pentru că am prins reduceri. 🙂

noile mele cizme de cauciuc sunt roz cu flori mov şi verzi. foarte încântată de ele fiind, i-am luat şi biancăi o pereche, dar alt model, cu girafe galbene. între timp şi-a luat şi lavi o pereche, aşa că suntem un grup bine accesorizat pentru toamnă şi inundaţii. problema e că, anul acesta, reacţiile la cizmele mele au fost ciudate. pentru prima dată de când le port, doi tipi s-au luat de mine pe stradă comentând ceva de genul “nii la asta! parcă-i pe câmp!”. n-am ripostat că vorbeam la telefon, dar mi-a venit să le spun vreo două de noroc. în redacţie unii s-au mirat – “alte cizme?”, iar alţii m-au sfătuit să nu le mai port pentru că “mă răcesc la ovare”.

lavinia nu a fost nici ea scutită de comentarii. mergând azi cu cizmele la noul job, colegii s-au distrat copios văzând-o. n-am înţeles de ce. ce-i atât de amuzant în a purta cizme de cauciuc colorate atunci când plouă? e ceva anormal? nu mi se pare. dar cea mai de neînţeles atitudine pentru mine a fost cea a lui călinuţ, iubitul laviniei, care i-a explicat azi-dimineaţă că purtând cizmele de cauciuc îi “devalorizează” pe cei din jur. (?!?) no, aici m-a pierdut cu totul.

e ceva jignitor la adresa colegilor dacă vii la job cu cizme de cauciuc special create pentru vremurile ploioase din oraş? dacă ducele de wellington a putut să le poarte, făcând din ele încă de la începutul secolului XIX, un articol foarte la modă printre aristocraţii britanici, de ce să se simtă jigniţi simpli cetăţeni clujeni? cu atât mai mult cu cât sunt foarte vesele şi îţi colorează ziua ploioasă. ca să vezi ce probleme am şi eu… :))))

0

“you know… for kids”

…de regulă, văd cam două filme pe seară, indiferent la ce oră ajung acasă. se poate spune că e un fel de dependenţă, dar cum nu fumez şi nici nu beau cafea, trebuie să dezvolt şi eu oareşce apucături “rele”. aşa se face că ieri, înainte de a adormi, m-am uitat la fermecătorul film al unuia din fraţii coen – “the hudsucker proxy”. nu ştiu cum reuşesc fraţii ăştia să scoată bijuterii din orice film pe care pun mâna, dar probabil sunt dăruiţi şi nu au încotro.

la fel s-a întâmplat şi cu filmul ăsta care e mai vechiuţ el, de prin 1994, dar fooooarte fain. (mulţumesc prietenului andrei pe această cale pentru că mi-a pus la dispoziţie, spre disperarea lui scripi, minunata lui colecţie de filme pe perioada cât este plecat în concediu).

primul lucru cu care m-a încântat “the hudsucker proxy” a fost coloana sonoră care, iniţial, m-a dus cu gândul la “linia maritimă onedin”, unul din puţinele seriale pe care le aveam înainte de ’90. (asta e clar dependenţă pentru că, în mod normal, trebuia să-mi amintesc că e muzica din “spartacusul” lui khachaturian/haciaturian şi nu să mă gândesc la primul film în care am auzit-o. da’ mi-a picat fisa cu spartacus ceva mai târziu aşa că nu sunt chiar de condamnat).

după ce am trecut de plăcerea de a reasculta muzica din onedin, a început splendoarea. dar nu vi-l povestesc pentru că e musai să-l vedeţi fără să aveţi nici cea mai mică idee despre el, ca să îi savuraţi fiecare cadru şi fiecare replică. vă spun doar că e făcut în stilul filmelor anilor ’30 – ’40, adică pe linia “it happened one night” şi “mr. deeds goes to town” ale lui frank capra sau “holiday” al lui george cukor. e o delicatesă.

ps: titlul e o replică din film. veţi vedea voi, de fapt. 🙂