sursa: media.photobucket.com
sursa: media.photobucket.com

Eu am trăit şi trăiesc cu convingerea că unele fotografii nu trebuie făcute. Sunt acel tip de om care crede sincer că nu se face să fotografiezi anumite momente. Şi aici mă refer mai ales la  clipa morţii. Mi se pare indecent şi amoral să fotografiezi un om murind. Nu apreciez fotografii de genul acesta sau acesta, şi nu cred că acei fotojurnalişti au vreun merit că le-au realizat.

Pur şi simplu nu pot să înţeleg cum astfel de oameni reuşesc să privească un seamăn de-al lor care stă să moară şi tot ce fac atunci e să dea click pentru a imortaliza clipa. Cred că fiecare om are dreptul să moară demn şi nu cred că e bine să faci din moartea cuiva un spectacol. Chiar dacă omul acela e ucis de alţii, tot trebuie să-şi trăiasca tragedia singur şi fără să îi afişezi mai apoi deznădejdea şi spaima pe pereţii simezelor sau în ziare.

Am auzit numeroase argumente contra părerii mele. „Astfel de fotografii schimbă lumea”, sau „Lumea trebuie să afle că se întâmplă şi astfel de lucruri”. Eu însă nu cred că astfel de fotografii schimbă lumea. Sau, mă rog, nu o schimbă în sensul bun, aşa cum se suţine. Astfel de imagini nu fac decât să ne obişnuiască sufletul cu moartea, ne fac să devenim încet, dar sigur, imuni la suferinţa oamenilor. Cu cât vedem şi auzim mai multe atrocităţi, cu atât suntem mai insensibili la durere.

În urmă cu câteva zile a existat o discuţie pe tema asta la Mihnea pe blog, când el a prezentat premiile World Press Photo of the Year. Lumea a fost împotriva părerii mele. Am discutat mai apoi subiectul şi cu alţii şi singurii oameni care au dovedit că rezonează cu ce simt eu au fost Bianca şi Lorand, un coleg fotoreporter. Acesta mi-a spus chiar că el, unul, nu ar putea fotografia astfel de momente.

Şi mi-a dat exemplu o situaţie în care fost pus când a mers la Borşa, la spitalul-cămin de boli nervoase. Acolo a surprins, într-o cameră, patru nebuni care plângeau pe marginea patului unui al cincilea nebun, aflat pe moarte. Ar fi fost probabil o fotografie perfectă, doar că Lori nu a putut să o facă. Nu l-a lăsat inima. A fost om înainte de a fi fotograf.

Lori mai spunea, de asemenea, că astăzi e extrem de simplu să devii un fotograf celebru: tot ce trebuie să faci e să pleci într-o zonă de conflict şi să fotografiezi tot ce prinzi. Are dreptate. Moartea vinde azi mai bine ca sexul. Doar că eu nu mă împac defel cu chestia asta şi mi-ar plăcea ca lucrurile să se schimbe. Să văd din ce în ce mai multe fotografii inteligente, gândite, luminoase şi mai puţină moarte, mizerie şi suferinţă scoasă pe tarabe.

Poate că nu mă fac înţeleasă şi pare stupid ce zic, dat fiind lumea în care trăim. Dar e suficient să vedeţi Triage, filmul lansat anul trecut (pe care eu l-am văzut de-abia azi) şi în care joacă Colin Farrell (un tip care, odată cu In Bruges, a dovedit că e actor chiar de chiar), ca să înţelegeţi un pic la ce mă refer.

Este vorba despre doi prieteni fotojurnaliştii de război. David (interpretat de Jamie Sives) caută întotdeauna să surprindă, chiar şi în zonele de război, partea frumoasă a lucrurilor. Mark (jucat de Farrell) realizează fotografii de război perfecte, dar pe care nu le poţi pune acasă, pe perete. E partea întunecată a războiului. Dr. Jekyll şi Mr. Hide.

David este sătul de orori şi suferinţă şi vrea să renunţe, evitând să fotografieze clipa morţii. Mark pare că trăieşte de-a dreptul pentru acel moment. Nu este afectat de tot ce se derulează sub ochii lui pentru că, aşa după cum singur zice, aparatul funcţionează ca un filtru. „Looking to the camera it’s easy to forget that things that are happening in front of you are actually real”. Este însă preocupat de morţii lui. De ce se întâmplă cu ei după. El spune că din superstiţie. Lucrurile stau însă un pic altfel, chiar dacă nu o recunoaşte.

Există la un moment dat un dialog scurt, dar edificator, între el şi un fost fotograf de război care acum are un studio foto în oraşul în care trăiesc cei doi fotojurnalişti. Acesta îi sugerează lui Mark că ar fi vremea, după 12 ani, să renunţe la a mai merge în zonele de război. „De ce? Nu sunt afectat de ce văd acolo. Aici şi acolo sunt două lumi diferite”, răspunde Mark. „Ăsta e cel mai trist lucru pe care l-am auzit”, vine replica fostului fotograf.

Well, nu ştiu să fac critică de film şi nici nu asta e ideea. Nu mai insist în a vă povesti Triage. Trebuie să-l vedeţi şi să-l simţiţi. Şi poate atunci, unii dintre voi veţi ajunge să credeţi ca şi mine, că unele fotografii pur şi simplu nu trebuie făcute.

3 Replies to “Fotojurnalism. Dr. Jekyll and Mr. Hyde”

  1. Ai zis bine, ca moartea se vinde mai bine decat sexul. Pana la urma cred ca despre asta este vorba, nu despre un act artistic, ci despre acel act care iti aduce pretul pe care tu il ceri – in cazul de fata nu numai bani, ci si notorietate.

  2. Pingback: Proiectul Laura -

Dă-i un răspuns lui Lady Io Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *