Toate minciunile se plătesc

Alcazar, Toledo (sursa: travelpod.com)

Alcazar, Toledo (sursa: travelpod.com)

Azi-noapte am visat Spania. Nu orice Spanie, aşa la grămadă şi nedefinită, ci exact locurile prin care m-am preumblat în urmă cu vreo şapte ani, într-un decembrie care semăna mai degrabă a toamnă caldă şi târzie şi nu a iarnă friguroasă şi crispată.

Am bântuit iar pe străduţele înguste din jurul mănăstirii Escorial, de-a lungul şi de-a latul Toledoului şi prin grădinile Madridului, în suflet cu aceeaşi senzaţie de atunci: că străzile, casele, parcurile ălea pe care le vedeam pentru prima oară le ştiam, de fapt, de când lumea.

Experienţa mea spaniolă, care mi-a tihnit cum nu mi-a tihnit nicio altă vacanţă, a fost obţinută minţind cu nonşalanţă şi cu zâmbetul pe buze şi s-a terminat cu adevărat de-abia peste trei ani. Culmea e că nu îmi pare rău nici azi pentru acele minciuni. Şi acum dacă aş da timpul înapoi şi aş fi pusă în aceeaşi situaţie, aş proceda la fel: aş minţi fără să clipesc. Urât, nu? Da, urât, dar dacă vă povestesc situaţia poate îmi veţi da un pic dreptate.

Pe vremea aia aveam o prietenă foarte bună. Să-i zicem Z. Ne ştiam de vreo 12 ani şi chiar dacă mai avusesem pauzele şi răutăţile noastre, eram acolo, aproape, când trebuia să fim. Iar în 2003 am fost mai prezente ca niciodată una în viaţa celeilalteia, pentru că 2003 s-a dovedit a fi anul cel mai rău de până atunci pentru Z.

Înşelată şi părăsită, prietena mea se târâia cu greu de pe o zi la alta, fără ca eu să o pot prea mult ajuta să iasă din starea aia. Încercasem de pomană tot felul de stratageme. Epuizasem cuvintele, stările, sentimentele, situaţiile ipotetice şi pe cele reale – totul fără folos. Tristeţea neagră şi cumplită era cuvântul de ordine al zilelor şi nopţilor. Şi nu era deloc bine cum era.

Aşa se face că atunci când fostul ei iubit (simţindu-se cu musca pe căciulă pentru ţărănia de care dăduse dovadă) m-a sunat şi mi-a propus să ne plătească ambelor o vacanţă în Spania pentru a o scoate pe Z. din starea în care se afla, nu am ezitat în a spune “da”. Singura lui condiţie era ca ea să nu afle de unde vine surpriza asta, condiţie pe care, după o vreme de rumegat, am acceptat-o. Ştiam că altfel Z. nu ar fi venit.

De ce am fost de acord? Din trei motive, care au cântărit egal în ochii mei şi care şi astăzi mi se par la fel de valabile:

– Pentru că speram ca o ieşire din ţară şi o schimbare de decor să o scoată măcar un pic pe prietena mea din apatia şi suferinţa prin care trecea.

– Pentru că eram convinsă că fostul ei iubit trebuie să-şi plătească într-un fel sau altul greşelile şi modul ăsta de plată mi se părea la fel de bun ca oricare altul. Oricum altul nu obţineam.

– Pentru că, da, îmi doream al naibii de tare să merg în Spania.

Nu mă puneţi să spun care motiv a tras mai tare în cântar. Ştiu că mulţi, inclusiv Z., cred şi astăzi că cel din urmă. Eu nu pot face o ierarhie între ele. Şi atunci ca şi acum le gândesc şi le simt “la pachet”. Aşa că am inventat o poveste prin care eu ieşeam destul de prost din punct de vedere profesional, dar pe care Z., culmea!, a crezut-o. I-am spus o chestie pe care niciodată nu aş face-o şi nu am făcut-o niciodată: cum că un anumit personaj dintr-un articol de-al meu mi-a făcut cadou o excursie pentru că i-a plăcut ce am scris despre el.

Trebuie să recunosc că m-am întristat un pic când mi-am dat seama că Z. nici măcar nu şi-a pus problema dacă e ok ca eu să accept un astfel de cadou. Văzuse că ziariştii clujeni plecau în tot felul de excursii din ăstea publicitare şi probabil i se părea firesc. Ei bine, nu era şi mie nu-mi plăceau chestiile ăstea, dar ea nu a stat să despice firul în patru. E adevărat că nici nu s-a repezit să accepte, dar după câteva zile de gândiri şi răzgândiri a zis “Ok. Mergem”.

Şi am ajuns în Spania. La Madrid, mai exact. Eram cazate la un hotel foarte aproape de Palatul Regal, aşa că zilele noastre începeau în grădinile palatului şi se terminau de cealaltă parte a oraşului, în Parque del Retiro. Ne-am scăldat ochii prin toate sălile Muzeului Prado, am străbătut la pas, în miezul zilei şi al nopţii, toate pieţele centrale ale Madridului, începând cu Puerta del Sol şi terminând cu de Cibeles şi del Emperador Carlos V, am tăcut copleşite de măreţia El Escorialului şi ne-am pierdut pe străduţele încărcate de ceaţă ale Toledoului, alături de prieteni noi şi frumoşi.

Iar după ce, pe Campo del Moro, ne-am certat cumplit, cum nu ne-am certat niciodată până atunci (n-am ştiut nici atunci, nici acum de ce; probabil se adunaseră prea multe), ne-am împăcat făcând shopping la Zara şi El Corte Ingles. Cele mai frumoase şi reale momente le-am petrecut însă povestind de-ale noastre, în timp ce mâncam tapas şi beam sangria în crâşme calde şi simple, precum La Taurina, birtul cu capete de tauri şi poze alb-negru cu Hemingway pe pereţi.

Ne-am întors acasă după vreo două săptămâni, purtând în nări mirosul noului parfum Amor Amor de la Cacharel, proaspăt lansat atunci şi care plutea peste tot pe unde te învârteai în Madrid. Cu timpul, lucrurile în mintea şi sufletul lui Z. au început să funcţioneze la parametrii apropiaţi de normal, deşi nu ştiu dacă experienţa spaniolă a tras la cântar.

Peste trei ani, într-o împrejurare oarecare, am găsit de cuviinţă să-i spun cine ne plătise excursia la Madrid. “Futu-ţi pizda mă-tii!”, a fost prima ei reacţie. S-a supărat, i-a trecut, dar câteva luni mai târziu, dintr-un nimic, ne-am certat şi am încheiat orice relaţie. Astăzi nici măcar nu ne mai salutăm. Cum nu ştiu dacă vacanţa spaniolă a ajutat-o la ceva în procesul ei spre vindecare, aşa nu ştiu dacă ŞI din cauza mersului la Madrid nu mai suntem noi prietene. Bănuiesc că da.

Cert e că eu îmi primisem oricum pedeapsa pentru minciuna spusă: TOATE, dar absolut TOATE pozele minunate făcute în Spania, adică peste 200 la număr, le-am pierdut la descărcarea de pe aparat!! Culmea e că i le-am dat unui prieten numit Jesus (!!) să mi le dea jos. Dacă ăsta nu a fost semn divin că nu e bine să mint, nu ştiu care mai e atunci. 😀

16 thoughts on “Toate minciunile se plătesc

  1. Nu pot sa-mi dau seama daca te-as fi omorat sau nu in locul ei.
    Dar cand povestesti despre Madrid, Toeldo, Escorial, stiu cum m-am simtit eu acolo in urma cu 10 ani. Cea mai frumoasa plimbare (nu-i pot zice vacanta, ca n-a fost vacanta).

    Que vuelvas a Madrid para reemplazar tus fotos!

  2. ana: na, bine că-mi spui. ţie nu o să-ţi fac asta 🙂

    lady Io: şi gândeşte-te că eu când am luat decisia nu ştiam ce găsesc în Spania. 😀 şi am să mă reîntorc, da. 🙂

    mirabela: adevărul e că mi-a păsat de ea şi mi s-a părut o soluţie bună. şi acum aş face la fel.

  3. În cosas del amor (sau ex amor, mie tot aia mi se pare că e, cel puţin un timp), e greu de spus care ar fi calea cea mai bună. Ca în Mr Nobody (excelent muvi de văzut), fiecare cale e calea cea bună 🙂 şi fiecare duce undeva.

  4. Ai ramas cu sufletul impacat. Un suflet care a vrut sa ajute alt suflet.

    Pozele erau doar un “mijloc” de-a rasucii cutitul in rana. Disparitia pozelor o poti numii ” Ingropaciunea securii ” 🙂

    aia cu ” p..a ma-tii ” e tare…
    pe fi-mea ( la 3 anisori ) daca o superi iti zice de mama direct 🙂

  5. of, nu vad deloc sa citesc scrisul alb pe fondul asta gri! 🙁
    …oricum, asta ar fi fost si decizia mea. iar daca ar fi sa ma pun in locul prietenei tale, ti-as fi multumit! 🙂

  6. Intelege-l, te rog, pe “tu” in cele ce urmeaza ca fiind rostit cu politete.

    Daca tu presupui, atunci ce crezi ca ramane cititorului de facut ? Presuspuneri (pardonabile) si mai vagi, zic eu, asa ca mai degraba as intreba doar…:

    Esti sigura ca Z a acceptat vacanta trecand la fel de usor peste o “hiba” morala sau poate si-o fi zis pur si simplu “las’ ca stie Laura (mea) ce face !. Daca pentru ea e ok, atunci sigur e ok”

    Apoi…. daca Z, in primul moment, poate si intr-o dispozitie mai relaxata te iarta (intr-un fel) printr-un “a ma-tii”, nu crezi ca ideea/gandul ca atunci cand ea era la pamant, tu te intalneai bine-merci cu el planuind (ah.. nu, nu, nu ! … planuindu-ti) o vacanta de vis, poate da nastere unui resentiment suficient de puternic care se va desparta intr-un final ? Ca banuiesc ca nu i-ai spus ca ai acceptat doar din compasiune (spune-i mai bine mila !) pentru ea ?…..

    …. urat, urat…. chiar nu-mi place deloc. Sigur nu scapi doar cu cele 200 de poze. La Judecata vei fi damnata sa te intorci vesnic la locul faptei… ca sa mai vezi si muzeul Thyssen-Bornemisza sau pe cel al Reginei Sofia… si Catedrala de la Almudena… si sa bei mai pe inserat’ un Torre Muga la o terasa acoperita de palmieri… unde de la o masa vecina se va indragosti instant de tine mogulul energiei termice a iadului… cu care dupa cateva saptamini de dragoste mai mistuitoare decat flacarile locatiei… tocmai cand veti fi pe punctul de a va uni intru eternitate eternitatile nefericite…. STOP-CADRU – tizul fotografului te va elibera din acest infern … amintindu-si ca totusi in cele din urma i-ai marturisit prietenei greseala (constienta ca ti-o incasezi) pentru ca prietenia voastra sa se reintoarca pe cat posibil spre sinceritate. Asa-i firesc !

    P.S. (devilish emoticon)… am inteles ca vacanta va priit totusi, tinand cont si de starea in care se afla Z.

  7. Edle: am schimbat. 🙂

    Counselor Palpatine: 😀 mi-a foarte plăcut partea cu mogulul energiei termice şi modul în care voi fi condamnată. mai că aş mai greşi de câteva ori aşa, dacă asta e răsplata 😀

    1. da, vacanţa ne-a priit. da’ parcă mai mult mie.

    2. de întâlnit nu m-am întâlnit cu respectivul tovarăş, ci vorbeam la telefon. şi i-am spus prietenei mele toate cele trei motive pt care am acceptat vacanţa. apropo, de ce mila ar fi un sentiment jignitor, la urma urmei? să faci ceva din milă pt cineva e dovada că îţi pasă de cel de respectiva persoană. nu e paradoxal ca cel pentru care faci lucru respectiv să se simtă jignit?

    3. nu i-am mărturisit ca să se întoarcă relaţia la sinceritate. i-am mărturisit pt că mă săturasem să o aud cum tot spunea că tipului respectiv nu i-a păsat deloc de ea după ce s-au despărţit. eu cred că excursia aia e tocmai dovada că i-a păsat şi trebuia să ştie şi ea asta.

    na, nici asta nu a fost mai frumos din partea mea, nu? 😀

    domnisoara T: Mr Nobody…. oare l-am văzut? parcă îmi sună cunoscut….

    mierea: era să îngrop eu securea aia în Jesus când mi-a zis că le-a pierdut 😀

  8. Aaa.. deci nu din sinceritate, ci pierderea cumpatului ?! Fara ca vreo parcurgere prealabila sa ma fie necesara… sigur nu-i in Indexul Sentimentelor Altruiste si Pozitive! Deci, inapoi in bratele mogulului ! Dar nu te bucura prematur… In viata, calcatul stramb, alte griji si ce-o mai fi… in povesti, adancile batrineti sau altceva …. tot te mantuiesc candva de dragostea fara sfarsit. Dincolo, unde limbile ceasului sunt intepenite, cred ca luna de miere trece ceva mai greu !

    Paradoxul milei? Pai, cred ca tocmai asta ne opreste sa devenim rasfatatii ei permanenti. Desi credeam ca Milosul zace deja impaiat undeva in sala specilor disparute spre mirarea inocenta a grupelor de prescolari iar eu crezusem nevinovat (si acoperit de “presupuneri pardonabile” – tricky Palpatine asta !) ca Z. si ZZ s-au despartit – ca marea majoritate – printr-o izbucnire de orgolii, sa trecem de prezumtii teoretice la un urmatorul exemplu… tot teoretic, insa cu aplicatii practice:

    O autoare se decide pentru publicarea carti. Nu-i beletristica, de parca majoritatea or fi ?! (personal chiar nu mi se pare un sacrilegiu la adresa scrisului…. dar n-are vreo importanta in cele ce urmeaza). Observ ca vanzarea nu merge promitator, nu datorita continutului, ci obtuzitatii publicului si ma hotaresc sa cumpar pe furis cat mai multe exemplare din trei motive: 1. de a o feri de o dezamagire inhibanta 2. prin urmare, de a o incuraja in ale scrisului. 3. de dragul de ai face o bucurie (cui nu i-ar face o carte receptionata de cititori ?). Ulterior, faptul iese la iveala si eu ma justific ca am vrut doar sa o ajut…. mai mult sau mai putin din MILA ! Crezi ca autoarea ar trebui sa-mi fie si imi va fi recunoscatoare ?

  9. Nu spream chiar atata clementa… Cam incepusem sa ma indoiesc ca securea a ramas de neclintit din fotograf 🙂

  10. Laura… eu sunt un cavaler. Intr-un alt fel lumea nici nu ma cunoaste. Deci n-ar ramane deloc surprinsa sa ma vada la echipament complet: armura, scut si coif, in acele zile in care obiectele contondente ti-ar fi la indemana…

  11. Parerea mea este ca…acea vacanta in Spania nu a avut nicio legatura cu cearta voastra finala.
    Nici tu nu esti de blamat pentru ca ai acceptat cadoul cu toate ca.. eu as fi simtit gestul acesta ca un act de tradare din partea ta (daca aflam de el atunci, recent; si oricum nu ti-as fi purtat pica, eventual o scurta furie..si aceea mai mult pe mine insami). Eu as fi avut senzatia ca i-am dat satisfactie fara sa vreau, sau ca i-am injumatatit “pedeapsa” mergand pe banii lui acolo.
    Chiar si asa…dupa atata timp nu mai conteaza, furia maxima sau reprosurile “ar fi trebuit” sa aiba repercursiuni grave la buna functionare a relatiei voastre de prietenie,atunci nu acum.
    Daca e o femeie…razbunatoare sau care nu uita…atunci probabil ca a “contat” confesiunea facuta.
    Eu nu inteleg cum poti termina o astfel de prietenie cu o femeie…singurul motiv ce-mi trece prin cap ar putea sa-l reprezinte “un barbat”, dar ai spus ca v-ati certat dintr-un “nimic”. Sau nimicul fu …. ? :))

Leave a Reply

Your email address will not be published.