Blogul Licuricei

Atunci când am pus postul cu Let’s hear some bluuues! am uitat să precizez în text că mi se făcuse poftă de blues după ce am văzut filmul Cadillac Records. Ieri, după ce am văzut un altul,  The Princess and The Frog , mi s-a făcut dor să ascult cântece din clasicele desene animate Disney. Aşa că m-am gândit ca, de acum, să am un fel de rubrică permanentă – Let’s hear some… – în funcţie de ce muzici ascult din cauza filmelor.

Încep cu desenul ăsta animat nou, de care ziceam mai sus, şi care este o bijuterie. Un 2D în dulcele stil clasic Disney care mie, una, mi-a mers la suflet mult mai tare decât Up, cu care a concurat la Globurile de Aur de anul acesta.

E drept, e în trendul politic al vremii, cu negrii, dar producătorii au speculat faptul că acţiunea se petrece în New Orleans, în plin rasism, aşa că prinţul nu e rasă albă, ci e creol. Şi nici prinţesa nu e prinţesă de la bun început, după cum scriu cronicile, dar astea sunt chestii de amănunt, le aflaţi voi.

Până atunci, ascultaţi una dintre piesele de rezistenţă ale desenului: Ma belle Evageline. Personajul e Ray, licuriciul Cajun – un simpatic caraghios, care vede mereu doar partea bună a vieţii. O să vă placă de el, cu siguranţă. Vocea i-a fost împrumutată de Jim Cummings, pe care l-aţi mai auzit cântând în „Anastasia” (era Rasputin), în „Alice în Ţara Minunilor” (Chester The Cat) sau în „Cartea Junglei 2” (Colonelul Hathi).

De fapt, asta e meseria lui – pune voci, şi a făcut asta în multe producţii animate Disney. Iar acum e îndrăgostitul Ray. (Îmi pare rău că nu am găsit pe youtube un clip cu o imagine mai bună, din păcate, dar sună bine).

Iar acum continuăm cu Snow White and the Seven Darfs, care e la fel de proaspăt ca în 1937, când a apărut. Nu degeaba, în 2008, American Film Institute l-a numit „The greatest american animated film of all time”. A şi costat o groază de bani pentru acele vremuri, aproape 1,5 milioane de dolari, deşi Disney estimase producţia pe la 250.000 de dolari.  A ajuns să-şi ipotecheze casa pentru a duce filmul la bun sfârşit, dar a izbutit.

So, din acest minunat desen animat am ales partea în care Snow White (a cărei voce e împrumutată de la Adriana Caselotti) cântă Some day my prince will come. A fost scris special pentru acest film şi am oscilat între el şi acel vesel Heigh-Ho, cântat de pitici. Apropo de ei. Ştiaţi că numele celor şapte pitici au fost alese, prin eliminare, din 50 de propuneri prealabile? Printre acestea erau, spre exemplu, Baldy, Stuffy, Sniffy, Lazy sau Puffy. Nu-mi pot defel imagina cum arăta un pitic cu numele Puffy. 🙂

Acum să trecem la Cinderella. Pe afişul din 1950 scria „Greatest since Snow White” şi e drept. De altfel, dintre toate poveştile lumii, Cenuşăreasa e preferata mea. Nu ştiu ce-ar zice psihologii de acest lucru, dar ştiu că îmi place orice film, desen sau emisiune pe această temă, care presupune transformarea dintr-un om mai puţin dăruit de soartă într-unul special. So, din Cinderella ascultăm The Work Song. Ăsta îmi place cel mai mult şi mă trezesc uneori că îl fredonez din senin.

Trecem la The Little Mermaid, un alt Disney legendar, deşi e numai de 20 de ani pe piaţă. Odată cu desenul ăsta s-a marcat aşa-numita „Disney Renaissance”, perioadă în care compania s-a întors la realizarea filmelor care au la bază poveşti. Ultima poveste înainte de The Little Mermaid fusese Sleeping Beauty, în 1959. Era asta, Renaissance, a durat 10 ani şi atunci au apărut Pocahontas, Lion King, Tarzan, Beauty and the Beast şi altele la fel de frumoase. Bună perioadă, nu? Deci, din acest desen am ales două piese minunate: Under The Sea şi Kiss the Girl, cântate de Sebastian crabul dirijor. Prima dintre ele a luat Oscarul. So, Ariel, listen to me, the human world it’s a mess…

Şi dacă tot am pomenit de Sleeping Beauty e vremea unui cântec din acest desen animat, pe care compania l-a realizat în acelaşi timp în care se construia Disneyland-ul. Aşa că, pentru a promova filmul, castelul Disney (ridicat în mijlocul Disneyland-ului şi inspirat după modelul castelului bavarez Neuschwanstein) a fost numit Sleeping Beauty Castle. Revenind la cântec, cel mai pe placul meu din tot filmul este Once Upon a Dream. Enjoy!

Mai urmează câteva şi aţi scăpat. 🙂 E vorba, într-o primă fază, despre un cântecel din Beauty and the Beast, scris tot de cei care au compus muzica pentru The Little Mermaid. De precizat că Beauty and the Beast este singurul desen animat de lung metraj care a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun film”, la Oscar, şi primul desen animat care a câştigat Globul de Aur pentru „Cel mai bun film musical sau comedie”. Aşa că, ascultaţi-l pe Lumiere şi pe Mrs. Potts (Angela Lansbury) cum cântă Be Our Guest.

Cântecul următor este din Pinocchio, desenul animat care anul acesta împlineşte 70 de ani. Nu ştiu de ce nu mi-a mers niciodată la inimă povestea asta, mereu m-a deranjat ceva în ea (probabil prostia lui Pinocchio), dar Jiminy Cricket este cea mai perfectă conştiinţă ever. Mi-ar plăcea să-l am undeva prin casă şi, din când în când, să apară şi să-mi şoptească una-alta. Aşa că, merită ascultat atunci când interpretează When You Wish upon a Star (ăştia de la Disney au ce au cu cântatul la stele 🙂 )

Iar acum The AristoCats! Asta e o delicatesă, trebuie să recunoaşteţi, deşi nu înţeleg de ce are o notă mică pe imdb. Din păcate, este ultimul scenariu de desen animant pe care Walt Disney şi-a dat acceptul, înainte de moartea sa în 1966. Filmul a apărut patru ani mai târziu şi, din câte auzisem, compania planificase o continuare prin 2005, dar la care s-a renunţat. Mare păcat. 🙁 So, din AristoCats nu pun Ev’rybody Wants to Be a Cat, pe care o cunoaşte toată lumea, ci alte două care mă distrează pe mine de numa’. Mai exact, Thomas O’Malley Cat şi Scales and Arpeggios.

And last, but not least este cel mai simpatic, vesel şi râzăcios cântec Disney, din punctul meu de vedere, pe care l-am dansat la nu ştiu câte chefuri de-a lungul timpului. Mă refer la The Bare Necessites din Jungle Book, care, surprinzător, iniţial a fost considerat de Disney „prea întunecat”. În fapt, Disney îl rugase pe Terry Gilkyson să scrie toate melodiile pentru film, dar când le-a ascultat nu i-au plăcut. Aşa că, a apelat la fraţii Sherman, care au trebuit să rescrie piesele, dar fără să citească romanul lui Kipling. Ceea ce au şi făcut, dar au păstrat, din tot ce a scris Gilkyson, The Bare Necessites. Ca norocu’. 😀

Ăstea fuseră. Nu e un top, sunt doar cele care îmi plac foarte mult şi le-am pus cum mi le-am amintit. Am şi lăsat câteva foarte ok afară, dar dacă le-aş fi scris pe toate nu mai terminam până mâine. Şi acum, gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că desenele animate Disney, cele clasice, mă refer, sunt pentru mine cele mai frumoase filme ever. Am zis! 🙂

PS: Am un singur reproş să le fac ăstora de la Disney: nu fac site-uri ca lumea, separate, la toate desenele ăstea animate. Oare de ce?