Trăind la epiderma vieţii [Update]

Foto: Ciprian Muntele

Foto: Ciprian Muntele

Să zicem că mi-am trăit deja jumătate de viaţă (asta luând-o pe mama ca etalon – 81 de ani). Bineînţeles, e posibil să-mi fi trăit deja două treimi din ea, sau poate pe aproape toată, în caz că îmi descopăr peste noapte un cancer şi mă duc pe lumea cealaltă în mai puţin de şase luni. E posibil, nu? Dar să rămânem optimişti şi să spunem că mi-am trăit până acum jumătate de viaţă.

Întrebarea e CUM mi-am trăit-o? Practic, am avut o groază de timp la dispoziţie – ce am făcut cu el? O luăm pe rând? O luăm. Pentru început am crescut jucându-mă. Nu prea mult, nu prea des, nu prea inventiv, nu prea aventurier, nu prea nonconformist, dar totuşi jucându-mă. Asta mi-a luat vreo 12-13 ani. Da, mai mult ca altora şi totuşi nu m-am ales cu niciun avantaj. Poate doar cu o minte ceva mai puţin maturizată, dacă asta poate fi în avantajul meu.

Apoi am crescut învăţând. Nu prea mult, nu prea des, nu prea temeinic, ci doar la limita supravieţuirii. Nu mi-a plăcut niciodată să învăţ aşa cum trebuie să înveţi. Nu ştiu să fi stat măcar o oră într-o bibliotecă pentru a învăţa. Nu am răbdare pentru asta. M-am mulţumit să prind din zbor, să studiez ceva mai atent doar chestiile aparte, nu şi pe cele care trebuie ştiute, să las problemele de orice fel în aer odată ce le găseam rezolvarea mintală, să nu buchisesc nimic şi să trec prin şcoală cât mai repede şi mai puţin dureros.

După ce am crescut, am început să iubesc. Nu doar o dată sau de două ori, ci de zece ori. De fiecare dată altfel. Uneori nu prea mult, uneori nu prea profund, uneori nu prea amuzant, uneori nu prea temeinic. Nu am ars ca o lumânare până la capăt niciodată, nu am iubit să-mi pierd complet minţile, nu am fost Frida Kahlo sau Fermina Daza. Nu am fost nici măcar Carrie Bradshaw, ci o variantă provincială şi uşor patetică în manierismul ei.

În timp ce iubeam aşa stupid cum ştiam eu, am mai şi muncit. Nu foarte mult, nu foarte temeinic, nu foarte determinat, nu foarte carierist, ci doar cât să mă simt eu bine cu mine însămi. M-am ferit cât am putut de a trage la jug, am făcut cam ce mi-a plăcut, când mi-a plăcut şi nu m-am dorit departe. Când am simţit că nu mă mai simt bine muncind, am pus pixul jos şi am zis “Gata!”. Şi e, încă, Gata.

Ce-am mai făcut în această jumătate de viaţă trăită? Am râs – dar nu atât de mult cât aş fi vrut, am călătorit – dar nu atât de des cât mi-ar fi plăcut, m-am împrietenit – dar nu atât de permanent cât aş fi crezut, am petrecut – dar nu atât de nebunesc cât s-ar fi putut. Apoi am minţit, am urât, am bârfit, am crezut, am dispreţuit, am admirat, am blamat, am judecat, am învinovăţit, am ajutat, am compătimit, am înveselit, am visat.

Cu alte cuvinte, nu am făcut nimic extraordinar. Dacă aş muri mâine, de exemplu, nu ar rămâne mai nimic după mine. Poate doar nişte articole, dar la fel de bune sau de rele ca ale altor 5.000 de jurnalişti. Ştiind toate astea, fac ceva pentru cealaltă jumătate a vieţii mele? Răspunsul e simplu: NU.

De ce NU? Vă las pe voi să ghiciţi. Vă dau însă nişte variante. Bifaţi-o pe cea corectă:

  • Pentru că mi-e mult prea lene să fiu altfel.
  • Pentru că mi-e mai mult bine decât rău cu mine.
  • Pentru că nu văd la ce bun să schimb ceva.
  • Pentru că sunt un om comun, care nu-şi poate depăşi condiţia.
  • All the above.

PS: Şi, da, cu toate astea, aştept ca cineva să se îndrăgostească de mine şi să mă iubească o viaţă aşa cum sunt, fără ca eu să mişc un deget în a mă schimba. How about that? 😀

Update – pentru că se cere.

1. Doamnelor şi domnilor, titlul este licenţa poetică a prietenului Alin Fumurescu. Acum câţiva ani, la un post de-al meu de pe vechiul blog, m-a făcut cu ou şi cu oţet şi a încheiat cu: “problema ta e că trăieşti la epiderma vieţii”. Mi-a plăcut atât de mult chestia asta (care, altfel, nu era “de bine” în mintea lui) încât m-am gândit chiar să o pun titlu la posibila mea carte (atunci când ziceam că îmi public textele de pe blog). I-am şi spus asta într-un mail, aşa că i-am recunoscut drepturile, zic eu. Doar că Fumi, vanitos cum îl ştiu, s-a simţit nevoit să puncteze şi azi, discret, că e ideea lui. Iaca, am zis-o: E ideea LUI! Mulţumit? 😀

(Şi pentru că nu mă pot abţine: ai zis tu asta, Fumi, dar ai lăsat-o pierdută într-un comment. EU am fost cea care am pus-o în valoare şi i-am dat greutate. Sic! 😀 ).

2. Am descoperit acum o piesă care se potriveşte ca o mănuşă cu acest post şi cu ce cred eu despre mine. Începe aşa: “You don’t need to change/ A thing about you babe / I’m telling you from where I sit / You’re one of a kind”. Cum naiba să nu-mi placă?? Deşi Dacian spune că e cam gay mesajul. 😀 Gay sau nu, sunt perfect de acord cu Griffin House: The Guy That Says Goodbye To ME Is Out Of His Mind!! 😀

56 thoughts on “Trăind la epiderma vieţii [Update]

  1. Salut, nu stiu daca ma cunosti asa ca daca doar comentariile celor cunoscuti sau ale prietenilor se aproba I am okay with that. Ce vreau sa spun este ca din cate am experimentat eu in viata asta toate se potrivesc cu urmatoarele: “no pain, no gain!” how about that?!

  2. nu ştiu dacă te cunosc (dacă eşti acel călin prieten al anei, da), dar toate comentariile se aprobă. câtă vreme nu mă înjuri, e ok. 🙂

    nu zic că nu-i aşa (pain -gain), dar ideea e: CE să câştig, practic? aici mă împotmolesc eu şi mai am de lucrat.

  3. … care dintre voi se considera fratele mai mare al Donnei (L)aurelia sau care se stie gay sa marunteasca obiectiv cv-ul de mai sus. Care se stie prost…. eh, acela sa-l inteleaga ca unul pentru jobul casnic.
    Ai buze misto “fraiero”, dar ai si darul de a inhiba omul peste poate…

  4. Salut, acel Calin sunt intr-adevar. Cred ca “the pursuit of happiness”, daca despre asta-i vorba printre randuri, este de fapt calatoria-n sine nu destinatia ei. Mi-a placut radiografia transcrisa-n cuvinte si cred ca toti in mai mare sau mica masura ne identificam cu ceea ce ai scris.

  5. Counselor Palpatine: vezi? şi din cauza asta nu sunt eu iubită aşa cum vreau: că nu ştiu să-l fac pe om să se simtă în elementul lui. sunt acră, răutăcioasă şi înţepătoare. nu-i bine deloc… cu tristeţe o spun.
    şi poate, nu ştiu sigur, dar poate am să încerc să mă schimb, la un moment dat. 🙂
    ps: niciodată nu mi-au plăcut buzele mele. când râd, devin subţiri şi strâmbe.

    Călin: drept, călătoria mea de până acum nu a fost tocmai rea. dar tot nu pot să nu mă gândesc că dacă eram un pic altfel ar fi fost şi mai bună. şi cu toate că ştiu astea ceva mă ţine pe loc şi nu mă lasă să evoluez. stupid, totuşi.

  6. indiferent de motiv … mi se pare ca atunci cand iti traiesti viata stiind ca ai putea face mai mult, suferi. Mi-ar placea sa fiu unul din acei oameni care se multumesc cu putin, dar nu sunt momentan…poate o sa devin. Si nici d-voastra nu sunteti.
    Acum ca sunt in primul an de facultate sunt foarte visatoare si trag cat pot ca sa ajung sa ma simt implinita, dar simt cateodata ca o sa cad in starea care reiese din articolul d-voastra.
    Niciodata nu e prea tarziu…majoritatea oamenilor renumiti au ajuns renumiti pe la 50-60 de ani.
    Astept sa aud ceva extraordinar despre Licurici….sa stiti ca sunt oameni care au ajuns sa va placa datorita textelor scrise…ati influentat oameni si i-ati facut sa-si puna intrebari…ati facut ceva…poate nu ati primit o rasplata concreta… Nu stiu daca va face sa va simtiti mai bine…dar sa stiti ca multi va duc lipsa pe pandora’s

  7. iooooiiii!! NU mă lua cu dumneavoastră!! apreciez politeţea şi e un semn de bună creştere, dar parcă m-aş simţi mai “eu” dacă ne-am tutui. asta unu la mână.

    2. starea în care sunt eu acum e chiar foarte ok. nu sunt deprimată, chit că aşa pare probabil din textul ăsta. sunt însă realistă şi reuşesc uneori să mă uit la mine cumva de departe şi detaşat. de-aia uneori mai scriu astfel de posturi în care mă pun singură la colţ. dar nu vreau să-mi tai venele. 🙂

    3. îmi pică bine să-mi spui treaba cu Pandora’s şi mă bucur că m-ai găsit şi mă mai citeşti. nu ştiu câţi îmi simt lipsa, dar câtă vreme cei ca tine vin pe aici, povestim împreună şi învăţăm câte ceva unii de la alţii, eu mă simt mai mult decât răsplătită.

    şi e foarte bine că nu te mulţumeşti cu puţin. ar fi păcat să o faci. 😉

  8. Hello, te-am gasit si aici !

    Cred ca rostul nostru, de la nastere si pana la finish, e doar sa devenim mai buni. In termeni crestinesti, sa ne sfintim. In sensul asta trebuie sa parcurgem Gologota personala, cu capul sus si strangand din dinti. Iubirea cred ca e o notiune abstracta si se refera strict la a iubi ideile si nu persoanele. Persoanele dezamagesc. Fiecare om are limita lui de deziluzie. Si trebuie sa stii lucrurile astea cand pornesti o relatie. Ca se va sfarsi printr-o deziluzie. Depinde doar cand. Si atunci, iti raman doar ideile. Te poti indragosti de literatura,de matematica, de filozofie, de jazz… Nici una din ele nu o sa te deziluzioneze.

    In rest facem si noi ce putem…

  9. helăăăuuu! bine ai ajuns! 🙂
    cu asta cu iubitul ideilor şi nu a persoanelor nu mă prea împac. nu că nu e adevărată, dar ceva nu-mi place la ea. eu vreau să iubesc mai mult persoana decât ideea. nu poate fi chiar atât de greu, nu? 😀

  10. Te tii tu insati pe loc. E posibil sa o faci din frica. Sau te-ai obisnuit cu tine asa, nu stiu. Nu pare ca ti-e bine, bine. Ai curajul sa schimbi ceva?

  11. Ia uite, acum vad mai sus indemnul sa iubesti ideile. Doamne, pai nu se compara sa iubesti o idee si sa iubesti un om. Si daca te deziluzioneaza, ce? Frica de suferinta, ahaaa… Pai nu prea poti sa zici ca ai trait, in cazul asta.
    Laura, asta nu era pentru tine. 🙂

  12. Florina: cum ar trebui să fie să-mi fie “bine, bine”? crezi că aş fi fost mai fericită ca femeie de carieră sau cu familie? eu am dubii.

    Fumi: mă mai gândesc. 😀 oricum, ţi-am recunoscut meritele pe mail, nu?

  13. Nu ma refer la cum ar fi putut sa fie ci la cum ar putea fi. Adica mie imi pare ca de acum incolo ar putea fi altfel. Bine, rau, habar n-am. Dar ar merita incercat, zic eu. In fine, ar fi o discutie mai lunga. Poate pe mail, mai vedem… 😀

  14. mie-mi sună a “mid-life crisis” 🙂

    acu, pe bune, crezi că sînt mulţi care gîndesc altfel, la 40 de ani, despre viaţa lor? eu zic că 99 la sută din oameni exact o astfel de perspectivă au. e vorba despre “human nature”. dacă te ajută cu ceva, de exemplu, nici eu nu sînt mulţumită, dar mi se pare că dacă mă plîng, “vorbesc cu păcat”. şi mi-e frică de “mai rău”. şi cele patru variante de mai sus, ale tale, sînt valabile toate pentru mine, pentru tine, pentru toată lumea. uf! nu toţi putem fi campioni!

  15. pfuai, se pare că postul ăsta nu mi-a ieşit! 🙁 tocmai îi spuneam Letiţiei pe mess că intenţionam să transmit ideea că eu mă simt bine în pielea mea deşi, privit din exterior şi analizând la rece, nu am realizat mare lucru. şi că am explicaţii de ce nu am realizat mai mult şi că mă şi împac cu ele. aş fi putut face lucruri extraordinare? da, probabil. dar asta însemna să mă agit mai mult şi nu am fost dispusă. şi nici de acum înainte nu sunt. iar asta ştiu că nu sună în favoarea mea, dar nu sufăr prea tare. e aşa greu de crezut? 🙂

  16. pai, atunci, e de bine, nu? ca in poza de mai sus, pareai cam suferinda, ce sa zic… nu tu costum de baie, nu tu palmier, nu tu ochelari de soare… 🙂

  17. 😀 în poza de sus eram mă uitam la ceva film şi eram concentrată acolo. aşa arăt eu când îs serioasă – suferindă. 🙂

  18. … n-ai reusit sa ma convingi nici pe mine ca “se subtieaza si se stramba”… si daca chiar nu poti sa le suferi…. trimite-le in gazda. Dar chiar pe atat de simplu nu-i, asa-i ? Nici asta, nici restul… cand vine vorba de Laura a carei privire incearca sa patrunda neantul existentei in cautarea unui “CE ?” izbavitor !

  19. Gratuita ….cu drept de prelungire pe perioada nedeterminata, dar de preferinta cat mai indelungata… drept de exclusivitate in locatie … drept de folosinta dupa bunul-plac a oricaror dependinte-anexa si cate si mai cate…. Tu grija gazdei o duci ?

  20. păi, sunt fată cu bun simţ. nu pot profita aşa, de om, fără să mă revanşez. dar, orşicât, mi se pare o afacere bună. mai ales partea cu dependinţele şi anexele. aş putea pune o grămadă de lucruri inutile acolo, pe care le car după mine de ani şi ani 🙂

  21. Da, am zis si eu dependinte si anexe ….foarte metaforic vorbind …. si intelegand partile de proprietate fizica invecinate resedintei receptionerului (“subtirile si strambele” lui, cum ar veni). De fapt si de drept…. in primire pe termen nedeterminat, etc…. le-ar lua receptionerul.

  22. foarte metaforic o recepţionasem şi eu. dar cred că nici aşa nu aş ieşi prost. apropo, e om de înţeles recepţionerul ăsta? 🙂

  23. eeh, aiurea ! … dupa prima postare nu vezi ca-l inhibi tot … mai degraba prilej pentru un al foilea update… si pana la aceasta varsta (daca nu si mai devreme) am avut prilejul sa constat ca barbatii sunt niste fraieri…. nu prea cu motiv temeinic, nu prea inventivi, nu prea aventurieri, nu prea atat de non-confirmisti pe cat mi-as fi dorit si nicidecum pe atat de curajosi precum ar trebui.
    Dar cum mai am de dres la partea cu “depozitarea”…. ma bucur de primul update. Nici un alt depozitar de idei nu are farmecul unei carti … fie ce-o fi, fie cum o iesi…

    … si daca tu ai avut curajul sa apari in fata noastra ca in articol, as zice intr-o camasa suficient de stravezie, caci (chiar) nu cred in sinceritate, dar macar in dorinta de a fi, “one of a kind”, ti se potriveste. Poate iesi cu mult mai rau ?

    P.S. As spune ca n-ar fi ceva de schimbat, ci poate doar de adaugat. Nu stie ce. Si asta inhiba … ca sa intelegi despre ce vorbeam.

  24. Ana: da, nu am luat până acum în calcul asta, dar e o explicaţie foarte bună. suntem setaţi de Hollywood pe un anumit sistem de valori şi nu mai ştim să ieşim din el. unii, nu toţi.

    Counselor Palpatine: oooo, se poate mai rău cu siguranţă. dar acum, fie ce-o fi. vorba ardelenilor, niciodată n-o fo’ să nu fie cumva. oi scoate eu la capăt, chiar dacă va trebui să adaug pe ici pe colo. 🙂

  25. Asta este obsesia tuturor, sa fim iubiti Exact asa cum suntem. Problema e ca noi trebuie sa facem eforturi ca sa fim pe placul partenerei/ului lucru care nu e chiar asa simplu. Cred ca e o utopie sa crezi ca vei gasi o asa persoana cum iti doresti…

  26. tu, esti la fel de mare ca pisica mea. minunea minunilor este ca scrii ca un om mult mai mare. parerea mea este sa lasi prostiile deoparte, sa-ti gasesti un om gospodar cu ceva cheag si cu mult simt practic (un cal si-o martoaga o sa zica lumea) si sa faci un copil sau (maxim) doi. sau none of the above. 🙂

  27. Tibi: da, dar e o utopie frumoasă 😀

    pccritique: adică scriu ca o bătrână? 😀 asta cu “lasă prostiile deoparte” e minunată. ce mă tot trag pe cur şi fug de responsabilităţi, nu? trebe să-mi fac casa mea, familia mea, copiii mei, să îmi găsesc şi eu rostu’. altfel sunt degeaba. genial! 😀 😀 😀

  28. nu mi-as permite o asemenea badaranie si, in plus, nici nu este adevarat. ma refeream la faptul ca imaginea mea mentala construita pe articolele tale din pandora’s era a unei persoane mai inalte si poate ceva mai “sturdy”. 🙂 intr-o nota mai serioasa, exercitiul asta de sinceritate si introspectie mi-a placut tare mult si cred ca l-ai putea pune fara probleme intr-o carte. 🙂

  29. am 1,65 m şi vreo 53 de kile. nu prea “sturdy”, ce-i drept. mică şi rea, cum ar zice prietena mea, Fana. 😀

    şi promit să mai fac exerciţii de-astea. de fapt, am mai făcut şi până acum, mai ales pe blogul vechi. când e vorba să dau din casă nu mă sfiesc. 🙂

  30. … traind la epiderma vietii e ca si cum ai desconsidera cautarea, sperantele ei si gasirea sau mai modest spus, ca si cum ai descalifica si aceea farama din adevarul intuit ce naste intrebarea in ceva usuratic, superficial, inutil …
    Nu stiu dar “11 fericiri posibile” mi se pare mai spre adevar…
    … nu stiu, eu (in locul tau) nu i-as da maslina, ci as mesteca-o tacticos tot eu..

  31. Counselor: 11? erau numa’ 10. sau am trăit însă una şi nu mai ştiu eu? 🙂

    Monalisa: nu te invidiez. nu mi-ar mai plăcea să am din nou examene. chiar deloc 🙂

  32. Laura: articolul de mai sus mi l-a amintit pe “Cele 10 vieti posibile ale mele”. Cu perspectivele aferente. Intre paranteze: conteaza mai putin posibilele interpretari cromatice: “en rose”, mai putin astfel sau chiar deloc, insa n.b. unele te-ar fi “izbavit” de mult de aprecieri “Lasa prostiile, Laura … si intra si tu in randul lumii !” (m-a pufnit rasul la citirea comentariului respectiv). Ce tie si cu “classical way of life” asta ?! Insa tu ai adaugat alataieri cea de a 11 perspectiva. Cea reala. Ca o fi bine astfel, ca o fi mai rau ? Ca ar fi putut fi altfel si totusi nu ? Corect ar fi fost poate “Cele 10 vieti posibile ale Donnei (L)aurelia si a 11-ea, cea adevarata”. Prea lung insa si de aceea “11 fericiri posibile”.
    Realizez si eu propria-mi exagerare amestecandu-ma nepoftit si nepotrivit de mult intr-o chestiune straina. Astfel, mult succes in continuare si multumesc pentru gazduirea de-o clipa in gandurile tale.

  33. nuuuu. nu e vorba de niciun amestec nepoftit şi nepotrivit. dacă aş considera asta, nu aş mai scrie nimic despre mine, ca să nu dau posibilitatea la discuţii, nu? mie îmi place să se implice lumea şi să-mi spună ce cred ei. mai învăţ şi eu tot felul de chestii.
    so, simte-te liber să intervii oricând ai ceva de spus. 🙂

    ps: fain Doona (L)aurelia ăsta. 🙂 îmi aminteşte de una dintre eroinele din Love Actually. ştii filmul?

  34. Da … este un film difuzat cu precadere de sarbatori. Un fel de “wishes come true !” care bine-dispune in preajma lor. Cel mai mult mi-a placut dialogul intre englez si portugheza, incluzandu-l pe cel final in care fiecare se adreseaza pe limba celuilalt. Nici inchiderea nu a fost rea… o poveste de craciun incepe sa se divizeze exponential in povestea a milioane de oameni.
    Este singurul gen de abordare a subiectului care ma atrage. Undeva trebuie sa exista si o latura comica. Precum in “Nunta a la grec” sau “A walk in the clouds” (un fel de mama telenovelelor pe care l-am vazut de sapte ori intr-o saptamana). Si o coloana sonora de exceptie, pe care mi-am irosit la vremea respectiva jumatate de salariu.
    Sunt cateva filme care s-au lipit de-a lungul timpului de mine fara a fi genul preferat. Mai degraba “The red thin line”. Iti spune ceva ?

  35. ooo, da. The thin red line e deja un clasic în viaţă. super distribuţie, super scenariu. iar iarba din filmul ăla mi-a rămas în minte şi acum. nu mai ştiu o iarbă aşa de grasă, de mare şi de verde. 🙂

  36. …”multumiti, nu fericiti”, asa se incheia o proza de Petre Barbu pentru care l-am premiat, la propriu, la NU, inainte de-a ajunge prozator renumit. Si de la care inca mai astept…

  37. cred ca e ca lumea sa nu ai complexe. si tu, in ciuda aparentelor, nu ai deloc complexe. asta ar trebui sa iti dea foarte multa incredere in tine. oricum, asta nu e sfat (urasc sa primesc sau sa dau sfaturi), e o observatie

  38. ma bag si eu neinvitat in discutie dar nu ma pot abtine:
    1. toata lumea este facuta din complexe, adica din noduri autonome de idei si sentimente care contine un arhetip in centru. unele-s “bune” altele “rele”, unele sunt “constiente” altele “inconstiente”. egoul (partea cu care ne identificam din psihic) este, de ex., un complex.
    2. “acting tough”, lipsa de complexe – in intelepciunea comuna – este de fapt un semn al complexului de inferioritate in psihanaliza.
    bine, asta sustin unii sau altii, personal nu mi-as pune bursa gaj ca-i adevarat 🙂

  39. 1. aici nu există invitaţii pt discuţie. ai chef să spui ceva, eşti liber să o faci.
    2. cât despre complexul de inferioritate care ar exista tocmai pt că nu am complexe… dracu’ ştie, eu nu am realizat că l-aş avea. 😀

  40. am vrut mai mult sa pun in evidenta objectivarea notiunii de complex: in momentul in care a intrat in societate a prins o viata proprie si un sens complet opus celui initial (ca si introversia). asa de ex. aroganta este asociata popular complexului de superioritate cand de fapt ar trebui asoc. celui de inf. atunci cand nu este pur si simplu aroganta, desigur. ca sa clarific putin, fie ai un complex de inferioritate fie nu-l ai, restul fiind complexe. i hope this helps. 🙂
    ps scuze pentru typo (contin/contine)

  41. a ajutat, într-adevăr. 🙂 pe partea asta de discuţii, cred că te-ai înţelege tare bine cu prietenele mele, Lavinia şi Iza. e genul de temă pe care ele o iubesc şi au mereu ceva de spus, ca absolvente de psihologie. poate într-o zi vă fac cunoştinţă. sunt frumoase şi deştepte. or să-ţi placă. 😀

  42. pfuaaiaia, asta ar fi o chestie. şi aşa mi-a zis şoica azi că sunt galbenă la faţă. 😀 să văd dacă mă mobilizez dimineaţă…

  43. In anii copilariei mi-am dezamagit colegii de echipa cu desele mele ratari. Dandu-mi seama ca nu sunt un natural born hero am dezvoltat un usor complex de inferioritate. Preventiv … ca nestiute sunt caile psihice … crezi ca Lavinia sau Iza m-ar putea ajuta ? o prefer pe (Luv)inia.

  44. am fost să văd căţeii de la expoziţie, în ideea că o să găsesc un pui de buldog englez şi o să-l fur. da’ nu mi s-a arătat… 🙁 so, poate sâmbăta viitoare.

  45. Daca m-as fi considerat la fel de inteligenta ca si tine, as fi putut spune ca articolul asta poate parea scris si de mine. Dar nu pot sa comit o asemenea abominabila fapta, si ma multumesc sa spun ca m-ai descris perfect si pe mine, fara sa vrei. Cu exceptia numarului de iubiri avute si a varstei.
    Unele persoane vad ca au incercat sa te mobilizeze sau chiar sa te incurajeze. Mie nu mi se pare ca tu te-ai plange sau ca iti doresti o schimbare. Si ia scoateti din vocabular cand e vorba de tine, urmatoarele cuvinte:”acra, rautacioasa”.
    P.S: cat tupeu pe mine sa-ti dau sfaturi, sa-ti vorbesc si la “pertu” :D, nu-i asa?

  46. heeeei!! EŞTI la fel de inteligentă ca şi mine din mom ce ţi-am dat seama că nu mă plâng!! 🙂 ce vorbe sunt ăstea “dacă m-aş fi considerat”?? să nu te aud că mai spui asta!

    şi nu e niciun tupeu. şi dacă ai 18 ani tot mă poţi lua la “pertu”. nu sunt o hoaşcă bătrână, chit că-s acră 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published.