Principiul Marino-Mara

sursa: outofmygord.com

sursa: outofmygord.com

Recunosc sincer că mi-a căzut bine şi m-a distrat felul în care Adrian Marino s-a apucat să vorbească despre o parte a intelectualităţii române în mult aşteptata lui carte “Viaţa unui om singur”. Mă refer la părţile pe care le-au publicat ziarele şi care deja au stârnit discuţii şi supărări, deşi mare parte dintre ele erau ştiute din timpul vieţii criticului.

O fi fost sau nu răutate în spusele lui, nu mă interesează prea mult. Nu cred oricum în bunătatea umană ca dat genetic, ci sunt de părere că oamenii sunt răi din născare şi devin buni prin educaţie. Aşa că felul în care Marino a scris ce a scris mi s-a părut natural şi uman. A renunţat cu totul la politeţuri şi bune maniere şi, într-un stil acru, dar paradoxal savuros, a zis omul ce-l doare. Iar asta mi-a tihnit tare mult.

De ce mi-a plăcut, nu ştiu precis. Poate pentru că şi eu am o gură spurcată şi nu ezit să o folosesc când mă calcă unii pe nervi. Sau poate pentru că multe dintre cele spuse de el coincideau cu ce credeam eu despre o parte dintre intelectualii în cauză (spre exemplu, deşi am o oarecare simpatie pentru Dinescu, nu pot să nu fiu de acord cu Marino când spune că “terfeleşte toate valorile şi bagatelizează toate intenţiile bune“). Sau poate pentru că sunt într-o perioadă a vieţii mele în care convenţiile sociale mă obosesc teribil.

Citindu-l pe Marino, mi-am adus aminte de Mara, fetiţa Milenei. Mara are 9 ani şi, la doi ani şi jumătate, a fost diagnosticată cu autism. Din acest motiv felul de a fi al Marei (ca al oricărui copil cu autism, de altfel) nu are aproape nimic în comun cu cel al oamenilor de rând. Mara, spre exemplu, nu minte. Nu poate să facă asta pentru că nu înţelege logic de ce trebuie să minţi când poţi spune adevărul. Mara e sinceră şi îţi spune verde în faţă ce crede despre tine, indiferent dacă asta îi face ei un bine sau un rău.

Şi, gândindu-mă la ei doi, m-am întrebat dacă am putea supravieţui în societate funcţionând pe baza acestui principiu, de a-i spune omului în faţă ce credem despre el, fără menajamente. Principiul Marino-Mara l-am numit eu şi mă gândeam că nu ar fi rău să-l experimentăm. Maxim ce am pierde? Eu zic că am avea doar de câştigat. Ne-am elibera, cum ar veni.

Ca urmare vă ofer prilejul de a-mi spune verde în faţă părerea voastră despre mine. Şi nu am nevoie de politeţuri şi texte ambalate frumos, ci de chestiile alea pe care nu le spuneţi despre mine decât pe la spate, când mă bârfiţi. (Şi nu ziceţi că voi nu bârfiţi, că toţi bârfim. E un dat ăsta 🙂 ). Singura mea rugăminte este să vă semnaţi cu numele adevărat, întreg. O chestie de bun simţ, de altfel. Şi rugămintea asta cu spusul e şi pentru prieteni, nu doar pentru “duşmani”. Curaj. Şi spor! 😀

PS: Cei care doresc pot avea, în mod public, şi părerea mea sinceră şi nepoliticoasă despre ei. Ca să nu ziceţi că mă fofilez. 😉

PS2: Ştiu că Marino a spus tot ce a spus fără să i-o ceară nimeni, dar noi deocamdată suntem la începuturile unui astfel de comportament, aşa că o luăm treptat. 😀

9 thoughts on “Principiul Marino-Mara

  1. mda. sunt chiar dezamăgită de acest lucru. şi cât de dispusă eram să accept sincerităţile oamenilor… dar mai aştept. cine ştie? poate, poate… 🙂

  2. EU L-AM CUNOSCUT PERSONAL si am fost singura ziarista care pe vremea scandalului cu Plesu etc a reusit sa ajunga la el acasa…. ti-am povestit poate…

    i-am scris o scrisoare si in urma ei m-a sunat acasa pentru a ma pofti la o discutie si pentru a pregati interviul. Dansul nu voia sa fie presat si de-aia nu a acceptat sa imi dea declaratii oficiale pe moment, dar am petrecut o dupamasa extrem de placuta impreuna, camerele sale erau practic tapetate cu biblioteci, in viata mea – desi am intrat in multe case te intelectuali – nu am vazut asa ceva… era ca in povesti.

    Trebuia sa ne vedem intr-a doua runda de interviu – aceea oficiala – insa a trecut apoi baba cu colacii, el s-a imbolnavit, eu am plecat in italia, pe cand m-am intors si l-am auzit nu mai era disponibil si trecuse si momentul scandalului.

    Dar cea mai pretioasa este amintirea discutiei noastre…

  3. apai nu stiu ce sa zic rau, pe moment nu imi vine, si daca imi vin in minte ti le voi zice fatza in fatza la o bere… apoi defectele fac parte din farmecul tau.
    Nu imi place cand vezi prea mult negru in altii insa uneori s-a intamplat sa se adevereasca presupunerile tale negative.
    deci esti insuportabil de cinica si asta vine in conflict cu ingenuitatea mea deplasata.

  4. Nu iti fa iluzii, nimeni nu iti va spune sincer parerea lui…asa e conventia sociala.
    Personal, mie imi placi mult. Si fizic si cum gandesti. Ai stil, esti inteligenta, cultivata. Avem povesti impreuna. Nu ma plictisesc. Ca si critica nu imi place lipsa ta de activism social, implicarea prea putina. Da atat.
    Te salut cu drag

Leave a Reply

Your email address will not be published.