Pot să mă laud? Pot. Iar voi nu veţi avea încotro decât să mă aplaudaţi. De ce? Simplu. Pentru că s-a dovedit că sunt ceea ce se cheamă un „nas” şi că am dreptate în ce spun, chiar dacă o fac mai pătimaş, aşa. Şi când zic „nas” nu mă refer la ăla care este folosit în industria parfumurilor (deşi cred că şi acolo m-aş descurca la cât de sensibilă sunt la mirosuri), ci la un „nas jurnalistic”. Ăla care simte subiectele. Na, ridicaţi-mi acum statuie. Aveţi voie. 😀
Aaa, ocupată fiind să mă dau mare, era să uit să vă spun de ce mă umflu în pene. Din cauza acestui articol „Viewer or voyeur? The morality of reportage photography” apărut ieri pe guardian.co.uk şi pe care mi l-a semnalat Mihnea azi-dimineaţă. Despre ce e vorba în articol? Taman despre pozele acelea din Somalia pe care le condamnam eu în postul cu fotojurnalismul. Adică aici.
Şi ce spun tipul de la guardian.co.uk acolo despre ele? Că sunt nici mai mult, nici mai puţin decât „a kind of pornography of suffering” şi că ridică întrebări serioase vizavi de moralitatea fotoreportajului respectiv. Slavă Domnului că mai sunt oameni care gândesc ca şi mine! Şi nu doar autorul articolului are astfel de dileme, ci şi specialişti în domeniu, cum e Colin Jacobson, Senior Lecturer in Photojournalism at University of Westminster.
Care iată ce întrebări îşi pune despre fotograful cu pozele din Somalia şi despre genul ăsta de fotografii: Is the photographer a brave witness appealing to the court of world opinion, trying to bring this practice to the world’s attention? Or is it just a shock-horror scoop? (…) Is this kind of visual overkill “appropriate” storytelling for our times? Does it help to make sense of how we live now?
Ba mai mult, Jacobson propune o campanie de eradicare a ceea ce el numeşte „repetitive photojournalism” şi de punere sub embargo a anumitor genuri de fotografii. Exemple de astfel de clişee foto găsiţi în articolul ăsta, la sfârşit (dar îl puteţi citi pe tot că e quite ok). Jacobson rocks! Ca urmare, jurnalişti din toate ţările uniţi-vă şi ieşiţi dracului din tipare! Şi, aş adăuga eu, nu mai fotografiaţi atât moartea. Oricum vă ajunge din urmă, vreţi, nu vreţi!
PS: Sper că nu mă luaţi în serios la partea cu „vai, ce tare sunt eu”. Am exagerat, de bună seamă, de dragul jocului. Dar, sincer, m-am bucurat foarte mult să văd că nu sunt pătimaşă degeaba şi unii fotojurnalişti, care chiar înseamnă ceva pe lumea asta, gândesc ca mine.