Acum vreo 6 ani, dacă nu mă înşel (şi nu mă înşel), Cora mi-a pus în braţe un album. „The Living Road” îi zicea. Mi l-a dat şi mi-a zis ceva de genul: „Na, dacă tot plângi atâta (din dragoste – n.red.), măcar fă-o pe ceva ca lumea”. Şi aşa, o bună bucată de vreme, am plâns de mama focului pe muzica Lhasei de Sela. Şi mi-a tihnit.
Dar cu toate că mi-a suportat cu stoicism lamentările, în 2005 când a venit în concert la Bucureşti, nu am ajuns. Nu-mi amintesc din ce motiv. Şi, preocupată de bolile mele, nici nu am ştiut până în urmă cu douăzeci de minute că, la începutul anului ăsta, a murit. 37 de ani. Cancer la sân. Vă spun, deşi probabil aţi aflat înaintea mea.
Doar că mie nu-mi vine să cred. Mi se pare o nedreptate strigătoare la cer moartea ei. Îmi vine să urlu de ciudă şi de neputinţă că astfel de oameni se duc. Şi să nu îndrăznească cineva să vină să-mi spună că dumnezeu (care acum nu merită să îi fie scris numele cu majusculă) ştie el ce face sau că are el nişte căi ascunse. N-are nimic. Nici măcar suflet. Din cauza asta îl fură, din când în când, de la alţii.