3

Scormonind printre ideile lumii

sursa: blog.wordnik.com

sursa: blog.wordnik.com

Pe la începutul lui 2008 am descoperit întâmplător TED. A fost dragoste la prima vedere. Am scris atunci despre el pe vechiul blog, l-am pus şi în blogroll, ba chiar m-am şi înscris în TED. Eram doar vreo 10-12 români la vremea aia membri, dar juma’ de an mai târziu TED-ul devenise o modă şi îl găseai inclusiv pe Bucurenci, eternul metrosexual, pe-acolo. Au apărut apoi în România şi conferinţele TED, însă nu am participat la niciuna. Ca spectator, mă refer, că de spus nu am (deocamdată) ce spune într-un astfel de loc.

Dar chiar dacă nu am (deocamdată) ce spune într-un astfel de loc, de când am dat peste TED ascult cu regularitate ideile lumii. Aş putea petrece zile în şir urmărind conferinţele, fără să-mi fac probleme că sunt singură sau nemâncată. Să aflu lucruri noi, într-un mod amuzant şi inteligent, e plăcerea mea supremă. După sex, evident. Sau înainte? 🙂 În fine, înainte sau după nu contează, e o chestie care îmi place fuuuarte, fuuuarte mult. Aşa că am descoperit o mulţime de idei interesante şi de oameni deştepţi şi plini de haz, iar o parte dintre ei mă gândesc să vi-i prezint azi.

Julian Treasure este preşedintele firmei Sound Agency, iar jobul lui este să explice companiilor cum să folosească sunetul pentru a avea o productivitate crescută sau vânzări cât mai mari. În 5 minute el prezintă modul în care sunetele ne afectează zilnic, iar ce îmi place mie e că Treasure nu pare a fi adeptul birourilor-hală, aşa cum sunt mai nou redacţiile de ziar. Urăsc genul ăsta de birouri!

Iar acum, plecând de la banalul sos de spaghete şi cu ajutorul scriitorului Malcolm Gladwell (în fapt al lui Howard Moskowitz), vom vedea că “mintea nu ştie ce vrea limba” şi că, deşi ştiu exact ce vor, oamenii nu pot explica întotdeauna ce doresc. În plus, tot de la sos pornind, se ajunge la concluzia că acceptând diversitatea vom fi mai fericiţi. 🙂

Urmează conferinţa lui Barry Schwartz, un personaj care studiază nici mai mult, nici mai puţin decât înţelepciunea. Asta mi se pare o chestie extrem de interesantă, cu atât mai mult cu cât aud din ce în ce mai puţin în jurul meu cuvântul “înţelept”. Nici nu mai ştiu, în fapt, dacă mai există înţelepţi. Eu, una, nu am cunoscut până acum niciun om despre care să-mi vină să spun “Este un înţelept”.

Cu toate acestea, Barry Schwartz îi studiază şi ne arată cum poţi deveni un astfel de om. Iar vestea bună pe care ne-o dă e că nu trebuie să fii inteligent ca să fii înţelept. 🙂 În plus, ne arată că regulile şi respectarea lor duc la mediocritate. Foarte tare în conferinţa lui Schwartz e povestea cu limonada, dar şi ceea ce spune referitor la copii: cel mai important lucru pe care aceştia trebuie să-l înveţe este caracterul.

În următoarele 23 de minute, Philip Zimbardo, cel care a iniţiat şi a avut rolul de supraveghetor al închisorii în celebrul experiment Standford Prison realizat în ’71, explică uşurinţa prin care oamenii pot deveni din buni răi. Concluzia pe care o trage la un moment dat este că răutatea iese mult mai uşor la iveală sub puterea aninomatului, mai exact când ai o mască sau o uniformă sau orice altceva care îţi ascunde, la propriu sau la figurat, faţa reală. De altfel, e suficient să urmăreşti comentariile pe forumurile ziarelor sau ale blogurilor de opinie ca să constaţi că răul, în speţă înjurăturile şi cuvintele urâte, vine cu precădere din partea anonimilor.

La final, preferatul meu: Sir Ken Robinson. E, de departe, cel mai savuros speaker de la toate conferinţele TED de până acum. Am ascultat zeci de discursuri, dar al lui e special. Are de toate: umor englezesc, inteligenţă, şarm, căldură şi chiar o doză serioasă de senzualitate în felul în care rostogoleşte cuvintele în gură. Şi nici nu arată rău, sinceră să fiu. Well, Sir Ken Robinson rocks! 😀 Discursul lui ar trebui ascultat de 10 ori pe zi în cabinetul ministrului învăţământului, că poate aşa se va schimba în bine sistemul educaţional românesc.

PS: Fumi, ăsta e locul unde te văd eu pe tine vorbind în viitorul apropiat. Te potriveşti precum peştele în apă. Ar trebui să te înscrii. Nu glumesc. 🙂

3

Fotojurnalism. Dr. Jekyll and Mr. Hyde

sursa: media.photobucket.com

sursa: media.photobucket.com

Eu am trăit şi trăiesc cu convingerea că unele fotografii nu trebuie făcute. Sunt acel tip de om care crede sincer că nu se face să fotografiezi anumite momente. Şi aici mă refer mai ales la  clipa morţii. Mi se pare indecent şi amoral să fotografiezi un om murind. Nu apreciez fotografii de genul acesta sau acesta, şi nu cred că acei fotojurnalişti au vreun merit că le-au realizat.

Pur şi simplu nu pot să înţeleg cum astfel de oameni reuşesc să privească un seamăn de-al lor care stă să moară şi tot ce fac atunci e să dea click pentru a imortaliza clipa. Cred că fiecare om are dreptul să moară demn şi nu cred că e bine să faci din moartea cuiva un spectacol. Chiar dacă omul acela e ucis de alţii, tot trebuie să-şi trăiasca tragedia singur şi fără să îi afişezi mai apoi deznădejdea şi spaima pe pereţii simezelor sau în ziare.

Am auzit numeroase argumente contra părerii mele. “Astfel de fotografii schimbă lumea”, sau “Lumea trebuie să afle că se întâmplă şi astfel de lucruri”. Eu însă nu cred că astfel de fotografii schimbă lumea. Sau, mă rog, nu o schimbă în sensul bun, aşa cum se suţine. Astfel de imagini nu fac decât să ne obişnuiască sufletul cu moartea, ne fac să devenim încet, dar sigur, imuni la suferinţa oamenilor. Cu cât vedem şi auzim mai multe atrocităţi, cu atât suntem mai insensibili la durere.

În urmă cu câteva zile a existat o discuţie pe tema asta la Mihnea pe blog, când el a prezentat premiile World Press Photo of the Year. Lumea a fost împotriva părerii mele. Am discutat mai apoi subiectul şi cu alţii şi singurii oameni care au dovedit că rezonează cu ce simt eu au fost Bianca şi Lorand, un coleg fotoreporter. Acesta mi-a spus chiar că el, unul, nu ar putea fotografia astfel de momente.

Şi mi-a dat exemplu o situaţie în care fost pus când a mers la Borşa, la spitalul-cămin de boli nervoase. Acolo a surprins, într-o cameră, patru nebuni care plângeau pe marginea patului unui al cincilea nebun, aflat pe moarte. Ar fi fost probabil o fotografie perfectă, doar că Lori nu a putut să o facă. Nu l-a lăsat inima. A fost om înainte de a fi fotograf.

Lori mai spunea, de asemenea, că astăzi e extrem de simplu să devii un fotograf celebru: tot ce trebuie să faci e să pleci într-o zonă de conflict şi să fotografiezi tot ce prinzi. Are dreptate. Moartea vinde azi mai bine ca sexul. Doar că eu nu mă împac defel cu chestia asta şi mi-ar plăcea ca lucrurile să se schimbe. Să văd din ce în ce mai multe fotografii inteligente, gândite, luminoase şi mai puţină moarte, mizerie şi suferinţă scoasă pe tarabe.

Poate că nu mă fac înţeleasă şi pare stupid ce zic, dat fiind lumea în care trăim. Dar e suficient să vedeţi Triage, filmul lansat anul trecut (pe care eu l-am văzut de-abia azi) şi în care joacă Colin Farrell (un tip care, odată cu In Bruges, a dovedit că e actor chiar de chiar), ca să înţelegeţi un pic la ce mă refer.

Este vorba despre doi prieteni fotojurnaliştii de război. David (interpretat de Jamie Sives) caută întotdeauna să surprindă, chiar şi în zonele de război, partea frumoasă a lucrurilor. Mark (jucat de Farrell) realizează fotografii de război perfecte, dar pe care nu le poţi pune acasă, pe perete. E partea întunecată a războiului. Dr. Jekyll şi Mr. Hide.

David este sătul de orori şi suferinţă şi vrea să renunţe, evitând să fotografieze clipa morţii. Mark pare că trăieşte de-a dreptul pentru acel moment. Nu este afectat de tot ce se derulează sub ochii lui pentru că, aşa după cum singur zice, aparatul funcţionează ca un filtru. “Looking to the camera it’s easy to forget that things that are happening in front of you are actually real”. Este însă preocupat de morţii lui. De ce se întâmplă cu ei după. El spune că din superstiţie. Lucrurile stau însă un pic altfel, chiar dacă nu o recunoaşte.

Există la un moment dat un dialog scurt, dar edificator, între el şi un fost fotograf de război care acum are un studio foto în oraşul în care trăiesc cei doi fotojurnalişti. Acesta îi sugerează lui Mark că ar fi vremea, după 12 ani, să renunţe la a mai merge în zonele de război. “De ce? Nu sunt afectat de ce văd acolo. Aici şi acolo sunt două lumi diferite”, răspunde Mark. “Ăsta e cel mai trist lucru pe care l-am auzit”, vine replica fostului fotograf.

Well, nu ştiu să fac critică de film şi nici nu asta e ideea. Nu mai insist în a vă povesti Triage. Trebuie să-l vedeţi şi să-l simţiţi. Şi poate atunci, unii dintre voi veţi ajunge să credeţi ca şi mine, că unele fotografii pur şi simplu nu trebuie făcute.

5

Lecţie neînvăţată

sursa: asteptandlasemafor.wordpress.com

sursa: asteptandlasemafor.wordpress.com

După ce m-am enervat de uşurinţa cu care Guţă aka Goţiu transformă, de dragul traficului pe voxpublica, muzica lăutărească în manea, bazându-se pe o definiţie simplistă din DEX, am decis să-mi dreg supărarea ascultând romanţe interbelice. Am un CD cu vreo 150 de piese copiate, habar n-am cum, de pe plăci de gramofon. Când le ascult, se aude chiar şi pocniturile plăcii. Foooarte fain sună!

Ei, şi fiind eu atentă la versurile lor mi-am dat seama că dragostea asta nu a suferit niciun fel de transformare de-a lungul timpului. Mă rog, nu că nu aş mai fi realizat asta până acum, doar că sunt uimită de fiecare dată. Mi se pare extraordinar cum toată lumea suferă din aceleaşi motive de ani şi ani, cum îşi doreşte aceleaşi lucruri de la persoana iubită, cum tânjeşte la fel de albastru şi atunci ca şi cum, şi cum se perpeleşte mai mult sau mai puţin de pomană.

În fapt, totul se reduce la chestii de genul: De-ai şti cât îmi eşti de dragă, Inima mi-ai dărui (…) Îţi dau inima mea, Fie-ţi milă de ea, Cu o vorbă din zbor, Ai zdrobi-o uşor (…) Iubirea-i doar o glumă, Vis trecător, Ca un balon de spumă, Amăgitor (…) Tu nu mai eşti a mea, Şi plâng apusul unui preafrumos trecut (…) Ai să iubeşti odată şi tu, tu, tu, Să nu spui niciodată că nu, nu, nu, Dragostea vine când nu gândeşti, Şi într-o seară simţi că iubeşti (…)

Şi tot aşa…

Şi mă întreb de ce nimeni nu a învăţat nimic de-a lungul anilor? De ce codul genetic n-a preluat informaţia asta numită dragoste, n-a analizat-o ca lumea şi nu a memorat-o în aşa fel încât oamenii să nu mai treacă iar şi iar prin aceleaşi chestii? De ce suntem atât de primitivi în iubire, de ce facem aceleaşi greşeli ca ale stră-stră-stră…bunicilor noştri, de ce nu ştim să iubim altfel? De ce suferim din dragoste când ştim că putem să nu o facem, că doar avem destule modele de cum se poate evita totul?

În atâtea mii de ani ar fi trebuit să depăşim un pic partea asta şi să ştim deja să iubim la un alt nivel. Care e ăla, habar n-am. Dar ar trebui să fie pe undeva, pe acolo.

PS: Sunt bine, mersi. Nu trec prin nimic dureros din punctul ăsta de vedere. Îmi pun doar întrebări ca tot omul. În caz că vă întrebaţi ce m-a apucat… 😀

UPDATE: Şi pentru că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, azi dimineaţă, un prieten (Sorin Tîrt) postase pe facebook următorul clip: Helen Fisher tells us why we love +cheat.  E de pe TED.com, iar Helen Fisher e antropolog şi e specializată pe studii de gen şi evoluţia emoţiilor umane. Este, după cum se spune, expertă în dragostea romantică. La fix 😀

Partea interesantă în expunerea ei e că femeia, după 30 de ani de cercetări, a ajuns la concluzia că dragostea romantică nu e o emoţie, cum credeam eu până acum, ci un imbold. E o stare guvernată de acea parte a minţii care te îndeamnă să vrei ceva neapărat, cu toată ardoarea. Aşa mi se explică mie multe lucruri 😀 😀

Alte două chestii de reţinut punctate de Fisher sunt: a) În toată istoria lumii, femeile nu au fost niciodată mai interesante decât sunt acum; b) Oamenii nu au fost construiţi genetic ca să fie fericiţi, ci pentru a se reproduce. Dar vă las mai bine să o urmăriţi pe Helen Fisher (vedeţi că este un buton pt subtitrare în română, dacă vă ajută mai mult).

PS2: Acum îmi dau seama că azi e Dragobetele. Cum ziceam, nimic nu e întâmplător…

3

Let’s hear some “muzică populară”

Nu mi se întâmplă des, recunosc (cam o dată la patru-cinci luni), dar după ce am citit postul Biancăi mi s-a făcut poftă să ascult muzică populară. Aş fi preferat la pick-up, dar bătrânul meu Tesla nu mai are ac şi nu găsesc nicăieri ca să cumpăr (poate ştiţi voi), aşa că am căutat pe net melodiile pe care le am pe vinil, de pe vremuri. Unele le-am găsit, altele ba. Vi le pun spre ascultare, poate vă plac şi vouă. Nu va fi niciun Grigore Leşe pe aici, deşi ştiu că place multora, dar mie nu. Sau, mai precis, nu mă emoţionează deloc.

Încep cu Lucreţia Ciobanu că e din Sibiu, de pe la noi (ea din Mărginime, noi de pe Târnave). Melodia asta – Ia uitaţi-vă ficiori! – o ştiam într-o vreme pe de rost, de pe discurile Electrocord.


Acum Maria, cea fără de moarte, cum o numea impresarul ei, Gaby Michăilescu. De la ea aş putea pune un album întreg, dar am ales Mă dusei să trec la Olt pentru că, de câte ori îl aud, mă simt ca şi când aş sta şi aş cânta la foc de tabără.


Cântăreaţa preferată a maică-mii, Ileana Sărăroiu, cu două melodii. Prima dintre ele e preferata lui taică-meu – Cine-a pus cârciuma-n drum. (Cum altfel, nu? 🙂 )


A doua e, de departe, pe placul inimii mele: Dar-ar naiba în tine, dragoste. Pe asta o ştiu pe de rost şi acum. “Te-ai aşezat la inimioară/ Şi ai făcut ca să mă doară/ Mult mi-e necaz şi mi-e ruşine, Dar-ar naiba dragoste în tine”… 😀


Şi acum Mai ţii minte, măi, dragă Mărie cântată de Maria Lătăreţu. Taică-meu a tras câteva beţii straşnice pe melodia asta. E curios, totuşi, cum familia noastră de ardeleni a prefera mai mult muzica oltenească. (Olteanul din Mihnea are probabil o explicaţie justificată pentru asta). 😀


Din repertoriu Mariei Lătăreţu ar mai fi o delicatesă – Radu mamii, Radule. Nu o putem lăsa pe dinafară nicicum. Mă întreb dacă există cineva care să nu fi cântat măcar o dată melodia asta.


Şi încheiem cu o altă mare doamnă, care, de fapt, e cântăreaţă de romanţe: Ioana Radu. Dar, de data asta, o trec aici cu Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă. Promit un post şi cu romanţe şi şi cu muzică lăutărească. Că nu strică 🙂


Cam astea sunt interpretele pe placul familiei. Din cântăreţii noi nu cunoaştem niciunul, aşa că, atunci când vine vorba de muzică populară, rămânem la oldies, but goldies. Să fiţi iubiţi! 🙂

22

Dragoste de 10 cenţi pentru Africa

desenată de mine

desenată de mine

Acum vreo patru săptămâni şi mai bine m-a lovit dragostea pentru semeni. Totul a pornit de la un link trimis de Muntele într-o dimineaţă pe messenger, în care mai multe grupuri din diferite ţări cântau aceeaşi piesă – “All you need is love”.

Cum sunt curioasă de felul meu, m-am apucat să caut detalii. Şi aşa am aflat că era vorba de  un proiect al companiei Starbucks de stopare a răspândiri SIDEI în Africa, proiect care inclusese 156 de ţări. În data de 7 decembrie 2009, în toate ţările ălea, la ora 1.30 GMT fix, se cântase piesa Beatleşilor. Iar rezultatul sub formă de clip a fost postat pe starbucksloveproject.com.

Ideea este ca oricine din lumea asta să poată intra şi posta pe site, în dreptul ţării lui, un clip sau o înregistrare cu webcam-ul, în care cântă piesa în cauză. Pentru fiecare clip, Starbucks şi (RED) TM donează 5 cenţi pentru Africa. Ba mai mult, poţi face şi un desen, direct pe site, tot pentru cauza respectivă, şi aşa se mai dau 5 cenţi.

Evident că m-am apucat de desenat. Era cel mai simplu, într-o primă fază. Rezultatul îl vedeţi mai sus. Mă ştiu, nu? 😀 După care am intrat pe hartă să îi ascult pe oamenii lumii cum cântă. E foarte distractiv. Şi e incredibil cât de multă lume are chef să pună de-un cântec pentru Africa. E o explozie de rase, tradiţii, costume, culoare, tot ce vrei. Cei mai freaky s-au dovedit a fi danezii, iar cel mai bine am râs la japonezi. Iar mongolezul e cu totul şi cu totul special. 😀

Am intrat să văd şi clipul României, dar am fost uşor dezamăgită. Sunt cinci membri ai corului Madrigal, adunaţi pe un balcon, iar coloana sonoră nu se aude aproape deloc. Slăbuţă reprezentare. Aşa că m-am decis să pun de-o cântare, ca să salvăm situaţia. Era vorba de mândria ţării în joc, nu? 😀 So, am vorbit cu prietenii mei şi într-o seară ne-am strâns în Insomnia, cu căţel şi purcel.

S-au prezentat la apel, în ordinea sosirii, Darius cu ukulele şi cu ceva prietenă nouă, nu i-am reţinut numele, Alexandra, Izabela, Bacşi (care a şi filmat), Lavinia, Virgil, Liviu cu chitara şi Cora. Am stat ce am stat pe acolo, încercând să cântăm, dar fără succes. Era zgomot şi nu ne-ar fi ieşit înregistrarea. Aşa că, ne-am mutat (fără de Darius şi noua prietenă, care au decis că mai bine nu) la mine acasă.

Am stat ceva ore tot cântând, dar fost foarte amuzant. Rezultatul, împachetat sub forma .wmv de Moisescu, a ajuns pe site-ul de la Starbucks. Sau, cel puţin, trebuia să ajungă. Eu l-am downloadat până acum de două ori şi de două ori mi s-a adus la cunoştinţă că voi primi un link de confirmare. N-am primit şi între timp a apărut, pe lângă Madrigal, încă o persoană din România care cântă. Numai noi nu. 🙁 Şi eram atât de simpatici!! 🙁

Evident că ne-am încurcat la cântec, că am falsat cât am putut (unii, nu toţi) şi că poate am fost puţintel penibili în elanul nostru creator (or să zică gurile rele), dar pentru o cauză nobilă merită să înduri orice umilinţe. Şi, în fond, n-a ieşit chiar foarte, foarte rău. Suntem mai simpatici decât Madrigal, oricum. Şi puteţi încerca şi voi. It’s eaaaasy!!! 😀

Până apare clipul “oficial”, ca să zic aşa, vă puteţi delecta cu un altul, pus cap la cap tot de Moisică din înregistrările de la repetiţii şi pe care l-a intitulat la modul ironic “Laura for Africa”. Sper să vă distraţi bine.  😀 (Şi da, aia în mov şi pufoasă sunt eu. V-am zis că m-am îngrăşat. Aveţi acum dovada 🙁 )


9

Principiul Marino-Mara

sursa: outofmygord.com

sursa: outofmygord.com

Recunosc sincer că mi-a căzut bine şi m-a distrat felul în care Adrian Marino s-a apucat să vorbească despre o parte a intelectualităţii române în mult aşteptata lui carte “Viaţa unui om singur”. Mă refer la părţile pe care le-au publicat ziarele şi care deja au stârnit discuţii şi supărări, deşi mare parte dintre ele erau ştiute din timpul vieţii criticului.

O fi fost sau nu răutate în spusele lui, nu mă interesează prea mult. Nu cred oricum în bunătatea umană ca dat genetic, ci sunt de părere că oamenii sunt răi din născare şi devin buni prin educaţie. Aşa că felul în care Marino a scris ce a scris mi s-a părut natural şi uman. A renunţat cu totul la politeţuri şi bune maniere şi, într-un stil acru, dar paradoxal savuros, a zis omul ce-l doare. Iar asta mi-a tihnit tare mult.

De ce mi-a plăcut, nu ştiu precis. Poate pentru că şi eu am o gură spurcată şi nu ezit să o folosesc când mă calcă unii pe nervi. Sau poate pentru că multe dintre cele spuse de el coincideau cu ce credeam eu despre o parte dintre intelectualii în cauză (spre exemplu, deşi am o oarecare simpatie pentru Dinescu, nu pot să nu fiu de acord cu Marino când spune că “terfeleşte toate valorile şi bagatelizează toate intenţiile bune“). Sau poate pentru că sunt într-o perioadă a vieţii mele în care convenţiile sociale mă obosesc teribil.

Citindu-l pe Marino, mi-am adus aminte de Mara, fetiţa Milenei. Mara are 9 ani şi, la doi ani şi jumătate, a fost diagnosticată cu autism. Din acest motiv felul de a fi al Marei (ca al oricărui copil cu autism, de altfel) nu are aproape nimic în comun cu cel al oamenilor de rând. Mara, spre exemplu, nu minte. Nu poate să facă asta pentru că nu înţelege logic de ce trebuie să minţi când poţi spune adevărul. Mara e sinceră şi îţi spune verde în faţă ce crede despre tine, indiferent dacă asta îi face ei un bine sau un rău.

Şi, gândindu-mă la ei doi, m-am întrebat dacă am putea supravieţui în societate funcţionând pe baza acestui principiu, de a-i spune omului în faţă ce credem despre el, fără menajamente. Principiul Marino-Mara l-am numit eu şi mă gândeam că nu ar fi rău să-l experimentăm. Maxim ce am pierde? Eu zic că am avea doar de câştigat. Ne-am elibera, cum ar veni.

Ca urmare vă ofer prilejul de a-mi spune verde în faţă părerea voastră despre mine. Şi nu am nevoie de politeţuri şi texte ambalate frumos, ci de chestiile alea pe care nu le spuneţi despre mine decât pe la spate, când mă bârfiţi. (Şi nu ziceţi că voi nu bârfiţi, că toţi bârfim. E un dat ăsta 🙂 ). Singura mea rugăminte este să vă semnaţi cu numele adevărat, întreg. O chestie de bun simţ, de altfel. Şi rugămintea asta cu spusul e şi pentru prieteni, nu doar pentru “duşmani”. Curaj. Şi spor! 😀

PS: Cei care doresc pot avea, în mod public, şi părerea mea sinceră şi nepoliticoasă despre ei. Ca să nu ziceţi că mă fofilez. 😉

PS2: Ştiu că Marino a spus tot ce a spus fără să i-o ceară nimeni, dar noi deocamdată suntem la începuturile unui astfel de comportament, aşa că o luăm treptat. 😀

19

Licurici vs. Laura

foto: Ciprian Muntele

foto: ciprian muntele

Fumi m-a întrebat odată care e mecanismul prin care am renunţat pe blog la postura de licurici pentru cea de Laura. Ce anume m-a determinat să fac asta, vroia el să afle, din dorinţa de a le şti şi a le înţelege pe toate. I-am răspuns atunci, deşi nici mie nu-mi era foarte clar motivul.

În linii mari, era vorba de dorinţa mea de a mă lua în serios. Odată cristalizată nevoia de a-mi redeschide un nou blog, am simţit cumva că am trecut de etapa copilăriei în ale blogăritului şi am considerat că e vremea să-mi asum spusele sub numele meu adevărat.

Mă vroiam mai matură, mai aşezată, mai calmă, mai puţin impulsivă. Ca urmare, am renunţat cu totul la semnarea cu pseudonim, nici măcar la comentarii nu mai semnez aşa, aţi observat probabil. În plus, nici nu m-am mai repezit să scriu ori de câte ori aveam o problemă, ci am stat şi am rumegat dacă e cazul sau nu să o fac.

Au trecut trei luni de-atunci şi până azi nu am avut dorinţa de a-mi reciti vechiul meu blog. În seara asta mi s-a făcut, însă, dor. Şi, după ce am citit câteva posturi alese la întâmplare, m-am întristat când mi-am dat seama ce am fost şi ce am ajuns.

licurici îşi permitea să îşi consume suferinţa în public şi să facă un spectacol din asta, Laura nici măcar nu mai ştie ce e suferinţa. licurici ştia să facă haz de necaz şi să se ia peste picior, Laura glumeşte rezervat şi politicos. licurici îşi punea piticii pe masă când i se năzărea, Laura pare să nu-şi mai amintească ce sunt ăia pitici.

licurici striga din toţi rărunchii “VREAU!” şi plângea de se rupea cămaşa pe ea când nu obţinea ce vroia, Laura se fereşte ca dracu’ de tămâie de de verbul ăsta. licurici avea o părere bineîntemeiată pentru orice lucru, indiferent de domeniu, şi şi-o schimba cu repeziciune, în funcţie de ce i se întâmpla peste zi. Laura stă, citeşte tot ce găseşte pe net despre subiect şi de-abia apoi îşi dă cu părerea. Şi nici asta nu o face întotdeauna.

licurici scria cu uşurinţă şi patos despre stări, emoţii, sentimente, Laura îşi ţine stările setate în blogroll, ş-atât. licurici era amuzantă de multe ori şi fără să facă prea mari eforturi, Laura nu mai râde nici măcar ea de ce scrie. licurici nu se sfia să îşi întindă pe sârmă iubirile numerotate, Laura se poartă ca şi când nu ar fi avut niciodată iubiri.

licurici era sinceră şi extrovertită, Laura e mai degrabă rezervată. licurici provoca lumea la comentarii, Laura arareori reuşeşte să stârnească spiritele. licurici nu avea cine ştie ce temă la blog, dar era una prietenoasă şi colorată, Laura are un blog minimalist şi rece. licurici era vie, sclipicioasă. Laura e doar serioasă şi banală.

licurici ar putea oricând deveni Laura. Laura, însă, nu se mai poate întoarce niciodată la starea de licurici. A încercat, dar nu-i iese. 🙁

15

Ce aş face la vară

foto: Kai Martonen

foto: Kai Martonen

Deşi, după cum îi spuneam şi lui Fumi, ideile îmi vin, de obicei, în timp ce discut cu alţii sau scriu sau citesc, astăzi m-au lovit în timp de aspiram. Dădeam eu, aşa, cu aspiratorul pe porţiunea dintre bibliotecă şi geam, fără să mă gândesc la nimic anume, când deodată, poc!, mi-a strălucit în minte ideea: ce-ar fi dacă în vara asta aş merge în pelerinaj la Catedrala Santiago de Compostela?

Nu sunt o persoană credincioasă, nu mi-am pus în plan să mă mântui, dar drumul în sine, El Camino, cum i se spune, mi se pare o experienţă absolut extraordinară şi ocazia de a vedea şi pipăi istoria. Nu orice istorie, ci partea aia care mie mi-a colorat copilăria şi adolescenţa şi care a lăsat nişte urme în felul meu de a fi şi a gândi.

Pentru cei care nu ştiu (deşi cred că sunt puţini), El Camino este unul dintre cele mai vechi  (are peste 1.000 de ani vechime) şi importante rute de pelerinaj din lume. I se mai spune şi The Way of Saint James, pentru că duce spre moaştele Sfântului James, adăpostite de catedrala cu pricina, iar traseul în sine cică ar urma linia Căii Lactee. “Merge pe sub Caleea Lactee”, se mai spune.

De altfel, şi Compostela înseamnă “câmp de stele”, aşa că nu o fi numai legendă. El Camino e inclus în Patrimoniul Cultural Mondial UNESCO şi sunt, de fapt, mai multe rute, nu una singură. Deşi ţinem minte că parcă am scris o dată un dosar despre asta, cam atât îmi aminteam despre El Camino când mi-a trecut prin cap să pelegrinez.

După ce am terminat de aspirat, am dat search pe net şi am re-aflat următoarele:

– Cea mai călcată, ca să zic aşa, rută spre Santiago de Compostela este Camino Frances, care porneşte de pe partea franceză a Pirineilor, din Saint Jean Pied de Port (769 km lungime). Drumul trece prin Pamplona, Logrono, Burgos şi Leon, aşa că dacă mergi pe aici, prin iunie – iulie, prinzi şi fiesta în Pamplona.

– Celelalte rute sunt Camino Aragones (de-a lungul râului Aragon), Camino del Norte (urmează în mare parte vechiul drum roman Via Agrippa), Camino Ingles (pentru cei care vin pe mare, dinspre Anglia), Camino Portugues (cea mai importantă după cea franceză, are 227 km lungime) şi Camino Mozarabe (cunoscută în engleză ca şi Silver Route).

– Pe tot parcursul sunt refugii pentru dormit, care costă între 3 şi 10 euro, dar sunt şi gratuite. Multe refugii de felul ăsta se găsesc în mănăstiri, spre exemplu în Galicia. De regulă, cu 25 de euro pe zi te descurci lejer cu masă şi cazare, spun cei care au fost.

– Nu te poţi pierde pentru că tot traseul este marcat cu scoici stilizate, scoica cu modelul care apare şi la Shell fiind, de fapt, simbolul Camino. De ce scoica? Pentru că se spune că atunci când a fost descoperit corpul Sfântului James pe coasta Spaniei, era acoperit de scoici. Ca urmare, scoica indică direcţia de mers, către vest.

– Fiecare pelegrin îşi cumpără la începutul călătoriei un fel de paşaport, numit credencial şi care permite adăpostirea peste noapte în refugii. La plecarea din refugiu, credencialul este ştampilat cu simbolul Sfântului James. Ştampilarea se mai poate face şi la biserica sau catedrala din oraşul respectiv. Pe baza lui se obţine mai apoi compostela.

Compostela este certificatul care atestă că ai făcut pelegrinajul. Pentru a-l obţine trebuie să străbaţi minimum 100 de kilometri pe jos, iar dacă mergi cu bicicleta (se poate şi varianta asta) trebuie să ai cel puţin 200 de kilometri pedalaţi. Compostela datează din Evul Mediu şi este emis în latină. Dar nu toţi îl obţin. Din câte am citit, pentru a primi acest certificat trebuie să ai toate ştampilele pe credencial şi să declari că ai făcut pelerinajul cu scop religios. Ca urmare, eu nu cred că o să-l obţin pentru că nu pot să mint chiar aşa.

– El Camino este străbătut anual de aproape 100.000 de pelegrini, şi pelegrinajul pe jos durează în jur de 30-40 de zile. Evident, se poate împărţi în două, dar parcă nu are farmec aşa. Cei care au fost spun că e recomandat să parcurgi cam 4 kilometri pe oră, şi nu mai mult de 20-30 kilometri pe zi. Există şi un salut între pelegrini – Buen Camino!

– Unul dintre sfaturile găsite pe net este ca rucsacul să nu aibă mai mult de 7 kilograme, pentru că oricum după 20 de kilometri ţi se va părea că are 100. Ai nevoie de încălţăminte pe care o cunoşti, nu nouă şi nu bocanci, pentru că nu sunt decât câteva zile de munte. Indicat ar fi sandale cu talpă groasă şi adidaşi. Plus două-trei tricouri, câteva perechi de şosete şi nişte pantaloni. Sfaturile mai zic aşa: sac de dormit da, izopren nu. Şi să nu uit, pelerina de ploaie!

Din câte am citit, nu sunt mai mult de 40 de români care au făcut acest pelerinaj. Eu ştiu doar o singură persoană din Cluj – Alina de la Firma 9. Aşa că, mă gândesc tot mai serios că ar trebui să iau şi eu calea Spaniei. Doar că nu pot face asta singură, mă cunosc. Ca urmare, voi tatona terenul în căutarea unei partenere de drum. Sau partener. Deocamdată am lansat o invitaţie. Să vedem ce va fi. Vă ţin la curent. 🙂