Rostul vecinilor

John William Waterhouse - "Good neighbours" (ulei pe pânză, 1885), sursa: jwwaterhouse.com

John William Waterhouse - "Good neighbours" (ulei pe pânză, 1885), sursa: jwwaterhouse.com

Strada pe care stau e mică, numără doar 12 case. Vechi, antice şi de demult, unele dintre ele au mai multe apartamente, dar nu mai mult de patru într-un imobil. Ca urmare, suntem o mână de oameni care locuim de zeci de ani în acelaşi loc şi ne cunoaştem între noi.

Când eram mică, eram prietenă cu toţi cei patru copii de pe stradă: Tunde, Istvan, Josef şi Romi. De la Tunde, care locuia în casa de peste drum de a mea, am luat la un moment dat ore de maghiară. Gratuite, evident.

Când am ajuns însă la litera í, care se pronunţă lung, într-un fel ca în Tii, dar nu chiar aşa, a renunţat la a mă mai învăţa maghiara. Nicicum nu puteam spune corect vocala aia, aşa că m-a abandonat, declarându-mă o afonă. Şi acum mi-e ciudă când îmi amintesc de asta! 🙂

Romi, băiatu’ lui nenea Câmpeanu de la U, locuia (şi locuieşte) în colţul străzii şi era cel care îmi aducea pachetul cu mâncare la şcoală, atunci când îl uitam acasă. Era în aceeaşi clasă cu mine, dar pleca spre şcoală pe ultima sută de metri, aşa că maică-mea îl aştepta în geam şi îi pasa punga cu sendviciuri. Uneori, mi le mânca. 😀

Ceilalţi doi copii de pe stradă erau fraţii lui Tunde, ambii poloişti, aşa că eram tot timpul la bazinul olimpic, să-i vedem cum joacă. Evident, nu numai pe ei, dar trebuie să recunosc că cel mai mic dintre fraţi, Istvan, era unul dintre cei mai frumoşi poloişti de pe acolo, aşa că eu cu soră-sa eram foarte mândre că îl cunoaştem. Nu ne dădeam pe o lume. 😀

Da, eram destul de prietenoasă şi râzăcioasă când eram mică, cu timpul însă am devenit “o încruntată şi o sălbatică”, după cum zice mama. Cei trei Fraţi maghiari s-au mutat la Budapesta, aşa că în relaţii de prietenie am rămas doar cu Romi şi soţia lui, Cristina, care ne-a fost colegă de şcoală. Cu restul vecinilor nu îmi place să am de-a face. Habar nu am de ce. Sunt politicoasă, îi salut, dar nu mă întind la vorbă.

Nu mă interesează deloc ce fac, cum o duc, dacă li s-au căsătorit copiii, dacă au murit sau dacă mai trăiesc. Ca şi când nu ar fi. Ba chiar mă enervează cei care mă opresc când ies din curte să îmi povestească de-ale lor sau să mă întrebe de ai mei şi de mine. În trei cuvinte le spun ce am de spus, după care mă tirez repede unde am treabă. Cu alte cuvinte, sunt o femeie ciufută.

Vineri, însă, vecinii mei m-au emoţionat peste poate. Şi mi-am dat seama că e al naibii de bine că există şi că sunt aşa de băgăcioşi şi curioşi de toţi şi toate. Ce s-a întâmplat, de fapt? Cum strada mea e lângă parc, pe aici trec o parte dintre cei care locuiesc în apropiere şi vor să-şi plimbe câinii în zonă. Doi dintre ei, unu, mai tânăr, cu un buldog mare, auriu, iar altul, mai bătrân, cu un maidanez negru, trec pe strada noastră în drum spre parc de ani de zile. Sunt de-ai casei, cum ar veni.

Vineri, pe la amiază, a ieşit la plimbare nenea bătrân cu maidanezu’ (o maidaneză, de fapt, pe care o cheamă Lili şi care, de la an la an, e tot mai grăsuţă. E curios, habar nu am cum îl cheamă pe nenea, dar ştiu cum îl cheamă pe căţel…). Un pic mai jos de casa mea, lui nenea i s-a făcut brusc rău şi a căzut pe trotuar, incapabil să se mai ridice. Când am venit eu din oraş, ambulanţa era sosită şi i se dădea primul ajutor.

Nu ştiu cine a chemat ambulanţa, dar cert e că o parte din vecinii mei erau deja la faţa locului şi le explicau medicilor cine e domnul, unde stă, câţi ani are, dacă are sau nu diabet etc. etc. Evident, ştiau tot felul de chestii despre el, iar asta i-a ajutat cât de cât pe medici. Partea cea mai emoţionantă pentru mine, însă, a fost momentul în care a trebuit să îi ia lesa câinelui din mână şi să-l convingă să o lase pe Lili cu ei.

Nenea nu vorbea prea bine (nu ştiu dacă nu a avut chiar un atac cerebral) şi se vedea după cum strângea lesa că e îngrijorat pentru căţel. Nu vroia să-l lase pe stradă şi realiza că nu putea fi dus cu el, cu ambulanţa. Noroc cu una din vecinele mele, care ştia unde locuia bătrânelul în cauză. Aşa că a luat frumos lesa din mâna acestuia şi, încet-încet, a convins căţeluşa speriată să meargă cu ea.

Am asistat la toată scena, dar era ca şi cum nu aş fi fost parte din ea. De fapt, dacă mă gândesc bine, vecinii mei nici măcar nu m-au observat. Comunicau între ei foarte bine, dar peste mine săreau cu privirea şi cu vorbele. Nu eram “de-a lor”. Şi, într-un fel, m-am speriat. M-am văzut pe mine, peste câţiva ani, bătrână, singură, cu un căţel în lesă şi căzută pe jos. Şi niciun vecin în jur. Trist, nu?

Nu-mi place deloc imaginea. Va trebui să lucrez la asta.

14 thoughts on “Rostul vecinilor

    • Barbu: Dacă nu întrebai, lucram la fond. Dar acum că ai zis, parcă văd că voi rezolva numai imaginea, că-i mai simplu şi eu, oricum, superficială 😀

      andreea: tu eşti sălbatică, da’ în haită, cum ar veni. 😀 las’ că, odată şi odată, o să ajungi să stai şi tu la casă, ş-atunci o să ai parte de sălbăticia autentică. vei fi un fel de Colţ Alb 😀

  1. deh, Laura, la tine e frumos totuşi; la mine, că stau la bloc, nu! vecinii îmi “intră” în casă prin podele, prin ferestre şi prin ţevile de încălzire. comuniunea cu ei este inevitabilă. ştiu cînd se ceartă şi cînd fac sex sau baie, cînd îşi bat copilul şi cînd îşi manifestă trăirile fotbalistice. şi ei, despre mine, ştiu la fel de multe. prea multe. 🙂
    aşa că, mai mult decăt atît nu mai vreau să “comunic” cu ei. iaca, şi eu sînt o sălbatică!

  2. cum merge cartea?
    (să-mi povesteşti şi mie, în viitor, cum merg vînzările şi cum o să te îmbogăţeşti, că vreau şi eu; dacă e de bine, mă las de meseria mea brăţară de tinichea. 🙂 )

  3. păi, am făcut o primă selecţie de texte şi urmează să pun diacriticile la unele din ele (pe primul blog am scris multă vreme fără). bănuiesc că voi mai şterge din ele pe măsură ce le citesc.

    dar cu îmbogăţitul nu ştiu cum e. tirajul nu va fi mai mare de 300 de bucăţi, din câte am înţeles, iar o carte nu cred că va fi mai mult de 25 de lei (zic şi eu, nu am discutat preţuri încă). so, dacă se vând toate şi toţi banii ăştia îmi revin vor fi, să zicem, 7.500 de lei. din care plătesc impozit 16% şi rămân cu 6.300. cum sună? 😀

    uite cum vindem noi pielea ursului din pădure 😀

    oricum, şi dacă nu te laşi de meserie eu zic să-ţi faci blog. sau măcar să scrii o vreme pe Pandora’s. 🙂 sunt convinsă că ai avea succes.

  4. eu cred că se scad, din suma totală, cheltuielile care apar din tipărire! nu cred că rămîi cu aşa de mult, ar fi prea frumos!

    oof, Laura, nu ştii tu cum e viaţa mea, vai de ea! eu nu am timp nici să mănînc, deschid frigiderul şi mănînc direct din oalele reci de acolo. şi tu vrei să-mi fac blog!

  5. habar nu am ce se scade sau nu, sinceră să fiu. dar cum aflu, îţi spun. 🙂

    şi un post pe blog se scrie mai repede decât 10 comentarii de răspuns către cosa nostra. 🙂

  6. Singuratatea e subapreciata. Sau nu ? Eu inca nu m-am plictisit. :))

    As repeta propunerea de la postul precedent, dar vad numai vorba e de tine :)).

  7. (nu am omuleţ galben care să scoată limba la tine!)

    ştii care e chestia cu vecinii aştia? dacă te împrieteneşti prea tare cu ei o să încerce să te mărite! obligat, forţat!

  8. Barbu: noah, poftim! da’ ce trebuia să mai fac în afară de a zice “da”? 😀

    andreea: la asta nu m-am gândit. 🙂

  9. Ce frumos a fost articolul…
    Mi-a placut si ce a spus Andreea, comunicarea asta cu vecinii din bloc, ma scoate din sarite. Eu as mai adauga: telefonul fix la volum maxim al pensionarei de sub mine, gratarul cu mici fix sub balcon, ultimele aparitii manelistice ascultate la ultima statie audio luata in rate, vesnicele modificari si remodificari ale unei simple cutii de chibrit (bormasina/debara marita/sufragerie latita/bucatarie open-space) si sa nu uit la final de murmurul apei trase-n toiul noptii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.