Deşi ai putea crede că, la vremea copilăriei lor, toţi oamenii din lumea asta ţi-au trimis scrisori, eu ştiu sigur că nu ţi-am scris veci. Nici măcar un bilet, de sămânţă. Şi nu pentru că nu aş fi putut, ci dintr-un motiv mult mai simplu: nu am crezut în tine. Aşa cum nu am crezut în îngeraşi sau în Moş Ene pe la gene, aşa nu am crezut în tine. Nici ca Moş Gerilă, nici ca Moş Crăciun. Iar asta, trebuie să-ţi mărturisesc cu oarecare mulţumire, m-a scutit de nopţi nedormite şi de traume.
Da, nu am stat de veghe ca să te văd cum cobori pe coş şi nici nu am suferit când am aflat că nu exişti. De fapt, nici nu-mi aduc aminte să fi fost vreun moment în care cineva să se chinuie să-mi spună că nu exişti. Toţi din familia mea erau oameni cu picioarele pe pământ, care nu aveau vreme să creadă în cai verzi pe pereţi şi fabrici de jucării la Polul Nord.
Asta nu m-a văduvit însă de cadouri. Oooo, nu! Nici vorbă. Din astea am primit cu carul. Cumpărate din magazin, evident. Şi cum naiba să nu primesc când eram una la părinţi şi mândră-n toate cele, vorba poetului nepereche (apropo, nici în ăsta nu cred, aşa că eşti într-o companie selectă; poţi fi mândru!).
Darurile apăreau sub brad atunci când nu eram eu atentă, dar asta doar de dragul surprizei şi al jocului, nu pentru că ar fi vrut cineva să mă facă să cred în tine. Mă rog, faza cu bradul nu a ţinut nici ea prea multă vreme. După ce, într-un an, a luat foc de la nişte artificii, maică-mea a decis că e vremea să terminăm cu astfel de obiceiuri stupide şi păgâne. Oricum, îi dădea numai bătaie de cap să cureţe la sfârşit toate acele ălea de brad care picau din el, aşa că pretextul cu focul a venit la fix.
Mda. Ăsta e crudul adevăr. Nu mi-a păsat de tine ani în şir, ba chiar, la un moment dat, ai ajuns să mă enervezi. Tot tămbălăul care se făcea în jurul tău, tot marketingul ăla agresiv şi, de cele mai multe ori, de prost gust, mă dispera. E drept, îmi plăceau în schimb unele filme americane care te aveau ca personaj principal. Miracolul de pe strada 34, de exemplu, cel din ’47, este şi acum unul din filmele mele favorite, dat fiind că ideea din scenariu, de a se decide la Tribunal existenţa lui Moş Crăciun, e de-a dreptul genială (a se înţelege „amuzantă”).
Acestea fiind recunoscute, logic ar fi să nu îţi scriu nici acum. La ce bun să o fac dacă şi aşa nu exişti şi nu cred în tine? Doar că eu nu fac întotdeauna lucruri logice. Uneori mă las purtată de val şi scriu de dragul scrisului. Şi tu, îmi place sau nu să o recunosc, eşti un pretext al naibii de bun de scris. Aşa că, dacă printr-un miracol de care eu nu am ştiinţă tu, Moş Crăciun, exişti, eu, Laura Laurenţiu (cea din Cluj, nu din Banat), te rog să-mi pui două chestii sub brad (pe care, de câţiva ani, îl fac din nou pentru că arată bine ca decor):
– un parfum Estee Lauder Private Collection Tuberose Gardenia (da, ştiu, e ediţie limitată, e scump, nu se prea găseşte etc etc – dar tocmai ăsta e secretul, altfel mi l-aş fi luat singură şi nu ţi l-aş fi cerut).
– o pereche de papuci de casă de la Oysho. Negri, nu altă culoare (mi i-aş fi luat eu şi pe ăştia, dar s-a desfiinţat magazinul din Cluj, iar la Bucureşti nu ajung curând).
Nu-s foarte pretenţioasă, după cum bine vezi, dar dacă nu reuşeşti să faci faţă situaţiei, atunci mă mulţumesc şi cu chestii imateriale, ca să zic aşa. Spre exemplu, aş vrea să faci cumva să-mi rezolvi situaţia emoţională. Acum nu sunt nici în car, nici în căruţă şi mă simt tot mai inconfortabil în starea asta, care durează deja de prea mult timp şi pe care nu o pot gestiona cum trebuie singură. O mână de ajutor, ceva, mi-ar prinde tare bine.
Apoi aş vrea să o faci pe maică-mea să vadă viaţa în culori mai bune. Să fie mai veselă, mai lipsită de griji, să nu-şi mai bată capul cu probleme de genul „ce se va alege de tine (de mine, adică) după ce eu nu voi mai fi?”. Nu se va alege praful, sper. Iar dacă se alege, atâta pagubă să fie! Ca urmare, fă-o să trăiască clipa şi atât. Ar fi şi ea mai fericită. Ca să nu mai zic eu.
După ce rezolvi ăstea două probleme, mai ai una şi gata: fă cum ştii şi cum poţi numa’ să pornească cât mai repede revista aia la care urmează să colaborez. Sinceră să fiu, m-am cam plictisit să stau de pomană şi mai am nevoie şi de bani. În definitiv, dacă partea cu dragostea nu merge nicicum, ar trebui să meargă cea cu cariera, nu? Cred că suntem amândoi de acord cu asta, aşa că nu mai insist. Puneţi elfii la treabă şi pentru mine! A fi vremea, zic eu, doar te-am lăsat atâta timp în pace.
Şi ca să nu spui că doar cer, uite, mai şi dau. Cadoul meu e o piesă de la Pink Martini, pentru care am făcut o adevărată pasiune zilele astea. O să-ţi placă sigur. Sună ca pe vremuri. 😉
Cu tot dragul, de la mine pentru tine:
Si eu am o pasiune pentru Pink Martini, am fost si la doua concerte 🙂
Eu am crezut in Mos Craciun, am aflat destul de tarziu ca nu exista, insa nu a fost traumatizant, mi-am dat seama treptat, pe masura ce cresteam.
Vezi ca ai uitat sa-i spui Mosului ce marime sa fie papucii :D, daca se incurca?
Nu crezi in ingeri? NU CREZI IN INGERI?! Pffff!
Stiu eu pe un „Mos” care ar fi incantat sa-ti implineasca ambele dorinte.
Se autointituleaza Cosa Nostra! 🙂
Iti mai dau si o pastila, poate-o ajuta!
http://www.youtube.com/watch?v=u0-iovg0mq4
Laura, eu sunt de acord cu Radu…
măi, ce matinali sunteţi! 😀
lady Io: 37 papucii (dar nu ar trebui să ştie singur asta?). şi ai fost la concert?? nu-i cinstit!! şi eu vreaaaauuuu!! 🙁
în fapt, eu îi invidiez pe cei care cred. sunt mai buni la suflet şi au viaţa mai colorată. dar ce să fac dacă eu am fost crescută mai spartan şi mai sec, cumva. pe partea asta nu mai pot schimba nimic acum. 🙁
Iana: nu. nu prea cred eu în nimic, practic. nici chiar în iubitul tău Pleşu 😀
Radu: faină pastilă. mulţam. şi de când e Cosa Nostra aşa de darnic cu mine? el, care nu mă suferea deloc. să înţeleg că noile autoare sunt mai slabe chiar şi decât mine şi îi e dor de vechile vremuri? 😀
Monalisa: adică să mă bazez pe Cosa Nostra şi o să am parfum şi papuci? mă tem că nu 😀
laura, asa zic si eu…
***sper sa primesti ce-ti doresti de la mosul pe care-l vrei tu
mulţam. deşi nu cred că mai există moşi de-aia cum vreau eu 😀
eu nu-mi imaginez cum ai trăit fără Moş Crăciun în copilărie!!
în fine, de cînd ştiu că nu există, nu-mi mai place defel ce se întîmplă cu el…
Radu Popescu, ce faci? ţi-au dat drumul urîţii de pe Pandora sau nu?
am trăit bine, aş putea zice. dar acum încep să mă conving singură că există. da’ de îmi iese 😀
Papucii sunt adjudecaţi la donşoara de faţă 😀
păi nu se poate aşa, că tre’ să îi aducă Moş Crăciun. lasă-mă să cred!! 🙂
Andreea, nici n-am mai incercat. Mi s-a urat de ei.
Laura, iti spun un secret. Cosa intotdeauna te-a iubit. pe tine si pe alte cateva fete destepte de pe acolo. Dar tu fiind mai matura nu-si permitea avansurile lui tipice ptr bagaboante de 17-26, si atunci n-a gasit alt mijloc de comunicare decat polemica.
Unii masculi trebuie sa detina neaparat controlul.Si tu stii, ca si mine ca sub armuri dure se gasesc de cele mai multe ori suflete calde.
Ca sa nu mai pun la socoteala faptul ca la parfumuri si pantofi de dama este un fin cunoscator.
🙂 văd că aţi devenit prieteni foarte buni câţiva de acolo şi vă cunoaşteţi foarte bine. poate nu ar strica să vă întâlniţi la o cafea şi să puneţi de o altă platformă, pe care să scrieţi voi una-alta. eu v-aş citi cu mare plăcere.
Radu Popescu,
păi, nu e bine! intră şi vezi şi spune-ne, că noi sîntem în grevă – nu mai comentăm pînă nu eşti eliberat! aşa ne-am hotărît! GREVĂ!
ha? grevă pe Pandora? incredibil! sunteţi mai mult decât simpatici 😀 😀 😀
Laura, eu am intrat in fenomenul asta (blogosfera) doar de cateva luni, pentru ca am fost atras de miracolul numit internet. Revolutia care a produs-o in media, zic unii , ca echivaleaza cu desoperirea tiparului.
Si le dau dreptate, acum cand am mirosit si eu cate ceva. Posibilitatea feedbackului in presa i-a surprins pe toti si pe jurnalisti si pe cititori-deveniti comentatori.
Jurnalistii obisnuiti cu monologul cred ca pot sa-si ia adio de la meserie. E nevoie acum de un nou tip de personaj. Istet, plin de carisma, multicultural si mai ales spontan.
Acuma, revenind a notre mouton, comentatorii sunt si ei de mai multe soiuri. Sunt acele spirite care vor sa fie sub lumina reflectoarelor si pur si simplu le place scena. Si fac spectacol. Sunt obisnuite cu publicul, se misca dezinvolt, dau un anumit dramatism inerpretarilor, sunt spontani si stapanesc cateva domenii culturale. In categoria asta l-as incadra pe Cosa si nu numai pe el.
Al doilea tip de comentator, observat de mine, este tipul introvertit, tot la fel de bine pregatit, dar doritor de o atmosfera mai intima, dandu-si masura valorii doar intr-o companie redusa numeric dar de mare calitate.Daca pe prima categorie o vad pe scena, pe a doua a-si vedea-o mai degraba intr-o cafenea la o masa retrasa.
Ambele categorii trebuie sa posede aceiasi calitate. si anume, puterea de sinteza, capacitatea de a acumula informatii si experiente si apoi de a le teoretiza fara sa sune ca niste citate dintr-o carte.
Ca sa faci ce spui tu, trebuie sa aduni la un loc personaje spumoase si personaje pudice, si sa stii sa pastrezi echilibrul intre cele doua.
Si mai trebuie sa vedem finalitatea.
Aici vine partea frumoasa. Finalitatea este ceva atat de nou si surprinzator incat iti taie rasuflarea.
Produsul finit este o carte care are mai multi autori, care comprima pana la contopire inteligenta, cultura, sentimentele mai multor oameni. Nu ti se pare fantastic?
Andreea, iubito, nici nu am curajul sa intru de frica sa nu-mi fi dat aia drumul 🙂
Te rog din suflet sa ma intelegi ca eu nu mai pot intra acolo, a fost o etapa care s-a incheiat pentru mine.
Toata viata mea am luptat cu minciuna si cu impostura. S-au adunat asa multe mizerii acolo, comentatori mincinosi sau pur si simplu prosti, cu o gramada de nickname-uri, care nu fac altceva decat sa bruieze intreaga conversatie, autori inculti si mandri, posesivi pana la cenzura si culmea a fost cu domnisoara aia securista care mi-a pus capac.
Dar eu sunt obisnuit cu etapele din viata si sunt atent la semne si imi dau seama cand trebuie schimbata viteza.
Te rog din suflet spune-le celor dragi de-acolo sa vina ei aici la Laura, binenteles cu consimtamantul ei, i-ar prinde bine si ei, cred, ca uite trece printr-o pasa mai proasta, dar cine nu trece Laura, si te rog mai spune-le ca nu are rost sa faca nici un fel de miscare sindicalista, acolo e casa lor, a securistilor , noi am fost intrusii. Eu le sunt recunoscator, totusi ca numai asa v-am putut cunoaste 🙂
Lasati-i in pacatele lor!
😀 oooof, cum scrisul meu vă face pe voi să credeţi că mie mi-e rău, când nu e chiar aşa grav. sunt alţii muuuuult mai rău ca mine, credeţi-mă. eu mă mai şi alint mult.
dar sunteţi bineveniţi aici, oricând, asta e de la sine înţeles.
cât despre finalitate… eu am prefera întotdeauna mai mult drumul şi nu rezultatul finit. aşa că, de dragul drumului, puneţi de-o platformă. cum se va dovedi în final, contează mai puţin. 🙂
Laura, iti multumesc.
Vezi, asta e diferenta intre un filolog si un inginer tehnolog 🙂
Radu Popescu,
cosa zice că ţi s-a părut. a zis că ne purtăm ca nişte copii. hmmm…. 🙁
Laura, iartă-ne pentru zăpăceala asta. chestia e că acum toată lumea pe acolo stă şi aşteaptă să vadă ce se întîmplă cu Radu Popescu. îmi dau voie să dau un link aici, să se lămurească singuri? o să ai o invazie de Pandorioţi… 🙂 🙂
Andreea, de dragul tau am facut un test si nu au dat drumul. Acuma ca eu o sa mai vin sau nu pe-acolo nu e asa important, important este ca administratorii acelui blog sa nu se mai comporte asa.
Si ii dau dreptate lui Cosa, sunteti niste copii, dar cu tot ce-nseamna asta frumos.
Laura te rog sa ma ierti, eu nu am vrut decat sa iti transmit putin optimism…
🙁
andreea: dă liniştită 🙂
Andreea, am rugat-o si pe Ana sa posteze un mic comentariu de al meu prin care voiam sa va indemn sa renuntati la protestul asta,zau n-are nici un rost, situatia o sa-si revina la normal sunt convins de asta. Te rog din suflet, ma simt tare prost.
posteaza tu cu numele meu, mesajul asta:
„S-a rezolvat, e ok”.
Te implor!
Laura, esti victima colaterala, iarta-ma.
Uite iti mai trimit o piesa cu Roberta Sa, soer sa ma pot revansa
http://www.youtube.com/watch?v=HwAvSWpWTTA
relax. nu mă consider victimă. Moşu’ poate să citească scrisoarea şi să-mi aducă ce vreau şi cu comentariile voastre. nu cred că asta îl împiedică 😀
In caz ca nu-i cunosti:
http://www.trilulilu.ro/petreradu1/19580c04d2c4b7
laura, sper sa-ti aduca mosul tot ce-ti doresti. eu inca mai cred in el. 😉
d-le radu, mai incercati! ca doar nu facem greva degeaba!
Dana, esti o dulce, ca de obicei! Ce sa mai incerc? Eventual in…triunghi 🙂
edle: oooo, aş crede şi eu în Moş Crăciun dacă aş ajunge în Antilele Olandeze 😀 😀
Andreea, daca esti buna, da-mi te rog un mesaj pe adresa [email protected] . As vrea sa ma consult cu tine intr-o chestiune!
Laura, incearca sa iei legatura cu Virgil Mihaiu, poate iti da el vreo idee, el e in Portugalia acum cu ICR-ul.
Portugalia e mai aproape de Antilele Olandeze…
Edle şi Laura,
dar în Antilele astea Olandeze e zăpadă? că Moş Crăciun fără zăpadă, doar cu sandale şi pedichiură, parcă nu prea merge…
Radu Popescu,
am trimis mesajul.
Andreea tu ai primit mailul meu? Nu de alta dar m-ai bagat la idei cu stricatul calculatorului!
Laura, iarta-mi impolitetea.
Andreea, sunt penultimele sarbatori pe care le fac aici, daca nu chiar ultimele, asa ca ma mai bucur si eu cat pot… ca dupa aia o sa ma satur de frig si de zapada! 🙂
dar sa stii ca mi-e cam dor un pic de Craciunul de la noi. e mult mai bine decat anul trecut, cand ma smiorcaiam ascultand colinde, dar tot mi-e dor! 🙂
@ laura – doar o observatie: „si era una la parinti…si dac-a fost petita des/e lucru tare de-nteles…” s.a.m.d. nu e „poetul nepereche” decat daca-i Cosbuc, Nunta Zamfirei 🙂
da’ Coşbuc de ce n-ar fi nepereche, bietu’ de el? 🙂
Coşbuc e cel mai tare!!!
ia auziţi aici:
„Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.”
Bab-el-Manteb… Bab-el-Manteb
grozav sună, îmi place de mor! 🙂
😀 😀 exact! zi şi tu dacă nu poate fi nepereche?!