Blogul Licuricei

Ultimele două seri ale mele s-au dovedit dedicate „culturii”. Nu le-am căutat cu musaiul, ci aşa s-a nimerit. În prima seară, cea de luni, am ajuns graţie Biancăi la un concert privat, care s-a ţinut la Auditorium Maximum (vechea Filarmonică).

În paranteză fie spus, nu am să înţeleg niciodată de ce Marga s-a încăpăţânat să le ia sala asta celor de la Filarmonică. Un om „de înaltă cultură”, cum se consideră şi este considerat el, se presupune că ar trebui să aibă o anumită înclinaţie spre mecenat, nu doar spre umplerea visteriilor universitare (lucru pe care îl face mult prea bine, dacă e să mă întrebaţi pe mine). Mi-e greu să cred că Marga nu e perfect conştient că o sală cu o acustică la fel de perfectă ca a Auditoriumului nu vor fi în stare constructorii angajaţi de Primăria clujeană să ridice în 100 de ani, iar asta va scădea, indiscutabil, valoarea concertelor Filarmonicii.

Şi nu vorbim aici de orice Filarmonică, ci de aceea care a mers în turneu mondial cu Deep Purple şi a pus umărul la realizarea coloanei sonore a filmului „Patimile lui Cristos”. Practic, şi dacă nu ar fi cântat Filarmonica peste 40 de ani în sala aia, tot ar fi trebuit Marga să le-o dea de tot. Cado’. Aşa, de dragul lor, al instrumentiştilor, că-s al naibii de buni, şi al nostru, al cetăţenilor de rând, care ne mândrim (de pomană) că trăim într-un oraş al culturii. Dar, mă rog, Marga are alte priorităţi.

Încheind paranteza şi revenind la concertul privat, trebuie să spun că a fost o adevărată încântare. Pus la cale de un grup de tineri muzicieni uniţi sub numele Notes & Ties (simpatic nume, dar eu aş fi ales varianta românească – Note şi Cravate) , care şi-au pus în plan să organizează la anul, la Cluj, un festival de clarinete, concertul s-a dorit un fel de tragere de mânecă a posibililor sponsori.

Cu toată părerea de rău, nu cred însă că oamenii de afaceri clujeni vor da bani pentru asta. Nu sunt genul „ăla”, oricât de intelectuali rafinaţi se ţin. Dacă erau, se găseau bani până acum şi pentru Festivalul de Jazz, şi pentru Temps d’Images, şi pentru alte o mie de festivaluri care au murit cu zile, din cauza zgârceniei clujenilor bogaţi. Ei sunt bogaţi pentru ei şi nu semnează cecuri pentru cultură.

Ceea ce e păcat, pentru că e o bucurie să ai parte de astfel de mici evenimente. Luni, spre exemplu, ne-am delectat cu Beethoven (Uvertura la Egmont), Enescu (Rapsodia română nr. 2), Marcello (Concertul pentru oboi şi orchestră în re minor), bucăţi din Mozart şi alte asemenea delicatese. Totul sub bagheta tânărului dirijor Vlad Agachi, băiatul lui Şerban Agachi, preşedintele Consiliului Academic al UBB. De altfel, cred că poziţia tatălui a făcut posibilă ţinerea concertului în Auditorium şi nu la Casa de Cultură a Studenţilor, de exemplu. Ca norocu’.

Lăsând la o parte discursul rectorului Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” (care nu le prea are cu vorbele, deşi e plin de bunăvoinţă) şi interpretarea Andreei Barbu (mult prea „ascuţită” pentru urechile mele), concertul mi-a foarte tihnit. Poate şi pentru că în sală erau o mulţime de absolvenţi de muzică şi s-a creat cumva un mediu propice. Indiferent de motiv, a fost fain.

***

Marţi seara, un alt eveniment cultural. De data asta organizat de Asociaţia Femeilor de Afaceri din Cluj, care a dorit să îşi facă astfel publică misiunea şi să ceară spijinul comunităţii în derularea proiectelor. Cum invitaţia primită de la Vitrina Advertising (preţioasă şi perlată) era de două persoane, am luat-o cu mine pe Iza şi ne-am infiinţat la 19.00 fără ceva la Teatrul Maghiar.

După ce ne-am râs un pic în foaier cu noul cuplu de aur al online-ului clujean Blag-Bara, am urcat la locurile noastre de la balcon, de unde am observat că sala era aproape plină. O mulţime de personalităţi locale le-au onorat cu prezenţa pe cele 48 de femei de afaceri clujene, iar chestia asta bag seama că e semn de putere a femeilor în cauză. Ceea ce nu poate decât să ne bucure.

Nu ştiu însă câţi din cei prezenţi au înţeles totuşi mesajul pe care Cătălin Ştefănescu, amfitrionul serii, l-a transmis în cele câteva minute în care a monologat despre cultură ca mod de viaţă. Dacă l-ar fi înţeles, cu siguranţă că o parte dintre intelectualii noştri s-ar fi comportat cu totul altfel în timpul spectacolului ţinut mai apoi de Dan Puric.

Declar public că nu sunt un fan al lui Puric. Nu-mi place nici ca mim, nici ca apologet ortodox. Ba, în chestia asta din urmă, chiar mă scoate din sărite. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că spectacolul lui de pantomimă de aseară (mai ales în prima lui parte) s-a dovedit graţios şi amuzant şi merita atenţia şi respectul publicului.

Doar că ţărani au fost, ţărani sunt încă printre oamenii de afaceri clujeni, aşa că, în ţărănia lor, s-au gândit că trimiterea de mesaje sau uitatul la pozele de pe mobil  în timpul unui spectacol este o activitate mult mai plăcută decât spectacolul în sine. Nu făceau excepţie de la această îndeletnicire nici femeile, toate posesoare de telefoane de mare angajament.

Astfel, aproape toată seara mi-a bătut un ochi lumina Blackberry-ul blondei de pe locul 4, rândul 4, balcon stânga, iar Izei lumina unui alt Blackberry, al brunetei de pe rândul 5, locul 6, balcon stânga. Asta în timp ce la dreapta mea, luminau alte două telefoane mobile, aşa, de control.

E drept că, după vreo oră, şi eu, şi Iza ne-am luat inima în dinţi şi le-am spus proprietarelor: „Scuze, da’ ne deranjaţi cu telefoanele voastre!”, dar ce folos? Nu cred că au înţeles ceva din intervenţia noastră. La urma urmei, era vorba de cultură, vorba lui Cătălin. Ele nu aveau nimic de-a face cu ea.