36

De-ale mele (2)

semn

Mare tristeţe pe capul meu. Trebuie să îmi caut job şi nu am chef. A trecut un an de când mi-am luat libertatea de a sta şi nu am reuşit încă să mă decid ce vreau să fac. Parcă nimic nu mai îmi place şi nu mă mai atrage. Aş vrea să mă iau şi să plec unde văd cu ochii, să călătoresc pe unde nu am mai fost şi să nu-mi bat capul cu România şi oamenii ei. Doar că nu o pot lăsa pe maică-mea singură, iar asta mă ţine legată de Cluj. Un an de libertate ratată.

***

O porcărie mai mare ca Eat Pray Love rar mi-a fost dat să văd. Nu pot să înţeleg cum cartea asta a avut un aşa mare succes. Eu înţeleg că, basic, toţi ne dorim lucruri simple de la viaţă, dar să prezinţi totul atât de banal şi de naiv şi să mai ai şi succes cu asta mi se pare strigător la cer. O bătaie de joc la adresa literaturii de calitate, care moare necumpărată.

***

Am renunţat să mai cred în “dragoste adevărată”. Un concept supraevaluat şi gol. Fuck it!

***

Nu mai ţin minte unde am auzit următoarea chestie, spusă ca o înţelepciune de mare rafinament: Fiecare femeie are exact viaţa sentimentală pe care şi-o doreşte. Pentru Europa sau America, da, poate fi perfect adevărat. Mă tem că în Africa, spre exemplu, lema asta nu se poate aplica deloc. De ce scot uneori oamenii pe gură chestii doar de dragul de a le scoate şi a părea deştepţi?

***

Zilele astea, la Saint Petersburg, se desfăşoară Summitul Tigrilor. Reprezentanţii a 13 ţări asiatice (Birmania, Bangladesh, Butan, Cambodgia, China, India, Indonesia, Laos, Malaezia, Nepal, Rusia, Tailanda şi Vietnam) vor semna un acord prin care se încearcă salvarea tigrilor de la dispariţie. În acest moment mai există doar 3.200 de tigri (!!) în sălbăticie în toată Asia. Uite, asta e o cauză pentru care aş lupta.

***

Papa Benedict a admis că folosirea prezervativelor este o soluţie justificabilă şi morală în cazuri excepţionale. În sfârşit a scăpat lumea de-o grijă.

67

Scrisoare către un bărbat de treabă

sursa: c-fam.org

sursa: c-fam.org

Mi se spune tot mai des “Caută şi tu un bărbat de treabă şi aşează-te la casa ta”. Aud asta de la prieteni, rude, necunoscuţi… Te miri cine vine şi îmi spune “Fă-ţi un rost. Nu mai sta aşa, singură”. Nu ştiu, zău, cum se gândesc ei că se “caută” bărbaţii ăştia. Că doar nu e ca şi când te duci în piaţă sau într-un parc auto şi alegi ce-i mai bun şi scump, sau ieftin şi trainic, după posibilităţi. Nope, cu bărbaţii nu e chiar atât de simplu.

Mai ales că, învârtindu-mă cam în aceleaşi cercuri sociale de ani şi ani, nu am ocazia să cunosc cine ştie ce masculi noi. Nu că nu aş vrea. Dar nu se întâmplă. Aşa că, pentru a scăpa odată ş-odată de această căutare şi a-i împăca pe cei care-mi duc grija, m-am gândit la o chestie: să profit că am blog şi să dau un anunţ aici.

Deci:

Ideea e, bărbatule de treabă, că te caut. Te caut de ceva vreme, ca să fiu sinceră, dar nicicum nu reuşesc să dau de tine. Probabil, fiind mai de treabă decât mine, te ţii deoparte cu bună ştiinţă. Şi nu te condamn. În fond, cine şi-ar dori să se încurce cu o sucită superficială şi impulsivă ca mine? Nici chiar eu n-aş vrea uneori, dacă stai să mă întrebi.

Dar mă gândesc că, la un moment dat, ai să te uiţi mai bine în direcţia asta şi ai să-ţi dai seama că nu sunt o tipă chiar de lepădat. Oi fi eu impulsivă, dar în impulsivitatea mea sunt sinceră şi nu umblu cu cioara vopsită. Poate că am o doză mai mare de superficialitate decât alte femei, dar nu atât de mare încât să te las cu fundul în baltă când ţi-e lumea mai dragă sau să te înşel.

Şi da, sunt sucită şi azi îmi plouă şi mâine îmi ninge, dar ai să vezi că treaba asta are şi ea farmecul ei: cu mine nu te plictiseşti aşa de repede. Crede-mă pe cuvânt: pot să-ţi fac viaţa al naibii de frumoasă, aşa grea cum ne e ea. Totul e să laşi deoparte timiditatea asta exagerată şi să te arăţi. Rugămintea mea e ca atunci când decizi să dai ochii cu mine să nu îţi laşi acasă trei lucruri al naibii de importante: simţul umorului, mintea şi inima.

Şi, dacă se poate, mi-ar plăcea să faci cumva să aduci cu tine şi nişte bun gust, niscaiva pasiune, ceva mai multă frumuseţe (că de urâţi mi s-a urât), un strop de aventură, foarte multă onoare, un sac de loialitate şi un munte de bun simţ. Foarte mulţi bani nu-ţi cer să ai, doar cât să nu trebuiască să te ţin eu, că n-am de unde. Aaa, şi să nu uit: să nu laşi prin vecini darul de a mă simţi în siguranţă şi plină de încredere lângă tine.

În schimbul a toate astea îţi vând un pont, care ne va face amândurora viaţa şi mai minunată: odată ce ai ajuns în preajma mea, nu încerca să mă schimbi, că nu vei reuşi. Iubeşte-mă aşa cum sunt şi îţi va fi bine. Sper… 😀

Noah, te-am convins aşa, cât de cât, sau mai ai nevoie de timp de gândire? Nu vreau să te grăbesc pentru că dacă am aşteptat 20 de ani, mai pot aştepta încă 20 de zile. După 10 decembrie, însă, îmi voi ridica oferta şi nu vei şti niciodată cu adevărat ce minune de femeie ai pierdut. 🙂

25

Cei 15 care mă definesc

Foto: Ciprian Muntele

Foto: Ciprian Muntele

Am primit ieri pe Facebook o leapşă faină de la Pang, dar care parcă se potriveşte mai bine aici pe blog. Aşa că o repun în drepturi. Totul se învârte în jurul cifrei 15 (nu cred că are vreo simbolistică anume) şi e vorba de cărţi şi prieteni. Ce poate fi mai fain, nu?

Nu e mare complicătură. În 15 minute trebuie să scrii 15 autori care ţi-au rămas lipiţi de suflet, te-au marcat, te-au construit, după care trimiţi leapşa la 15 prieteni, incluzându-l pe cel de la care ai primit-o. Simplu ca bună ziua.

Partea faină la jocul ăsta (în afara faptului că îţi face poftă de citit şi îţi dă idei de noi autori) e că îţi permite să citeşti un pic felul de a fi a prietenilor respectivi. Poţi să-ţi dai seama care e romantic, care băgăreţ, care introvertit, care e sofisticat, care snob, care jucăuş, care grav, care complicat sau care şi-a păstrat încă naivitatea. Evident, vă şi auto-definiţi cu un drum.

Spre exemplu, eu am scris rapid următorii autori:

  • Jane Austen
  • Alexandre Dumas
  • Carlos Ruiz Zafon
  • Axel Munthe
  • Erich Maria Remarque
  • James Fenimore Cooper
  • Fraţii Grimm
  • HC Andersen
  • Edit Wharton
  • Eduardo Galeano
  • Isabel Allende
  • Simone de Beauvoir
  • Agatha Christie
  • Moliere
  • Haruki Murakami

După ce am stat şi m-am uitat la listă, mi-am dat seama că sunt precum acolo:

– o tipă care se teme ca dracu’ de ridicol şi tocmai din cauza asta râde de el ori de câte ori poate (Moliere);

– o băgăcioasă şi o curioasă care nu se lasă până nu descoperă mecanismul exact de gândire şi acţiune al celor din jur (Agatha Christie);

– o muiere care nu se sfieşte să vorbească în public despre lucruri nepermise şi care crede că idealurile mor înainte de a le atinge (Simone de Beauvoir);

– o femeie care, ca orice femeie, vrea să îşi găsească jumătatea deşi nu îşi face un scop declarat din asta (Jane Austen) şi care este de multe ori înţepenită în prejudecăţi şi cutume sociale (Edit Wharton);

– o romantică nostalgică şi ciudată, care mai crede încă în onoare şi loialitate (Alexandre Dumas), care se teme de conflicte şi război, dar totuşi e fascinată de ele (Erich Maria Remarque);

– un om pe care nedreptatea îl supără mai mult decât orice şi care, din cauza asta, îşi doreşte eroi (James Fenimore Cooper);

– o naivă care, în vremuri de restrişte sentimentală, se îngroapă în poveşti şi în desene animate (Fraţii Grimm şi HC Andersen) şi care crede, cu tărie, că mai adevărată decât adevărul este o poveste bună (Carlos Ruiz Zafon);

– o jurnalistă care şi-ar dori să se retragă undeva la mare, să-şi scrie cartea vieţii (Alex Munthe), dar care nu are curajul să o facă pentru că se teme ca nu va ieşi atât de minunată precum cele ale scriitorilor adevăraţi;

– o persoană fascinată de istorie şi legende, care încă mai crede în zei, vraci, magie şi premoniţie  (Eduardo Galeano) şi care trăieşte din amintiri, vise şi experienţe aparte (Haruki Murakami);

– o femeie care, dacă nu poate scrie fabulos, ar vrea să trăiască fabulos precum personajele altora (Isabel Allende).

Pentru fiecare părticică din mintea şi sufletul meu, fiecare din cei 15 a scris o carte, sau două, sau trei, sau câte or fi scris, oricum, suficiente cât să mă construiască pe de-a-ntregul.

So, astea fiind zise, sunt curioasă care sunt cei 15 scriitori care vă vin în minte în 15 minute şi care se dovedesc astfel că v-au format mai mult decât aţi crede. Puteţi să-mi spuneţi şi ce aţi luat de la fiecare, dacă aveţi chef şi timp. Dacă nu, încerc eu să-mi dau seama singură. Va fi un joc frumos pentru mine. 🙂

[Update]: Revin cu o completare. Cred că e mai bine să fie o lepşcă clasică, cu nominalizări. Aşa că, sunt rugate în mod expres să se joace următoarele persoane: Ana, Mihnea, Fumi, Monica, Lady Io, Blag, Amalia, Madelin, Muntele, Andreea de pe Pandora, Counselor Palpatine, Zoe, Departe din Canada, Monalisa şi Iana. Foarte mulţumesc. 🙂

8

De dragul Clujului

Foto: Sandor Bodor, sursa: flickr.com

Cluj, Piaţa Muzeului. Foto: Sandor Bodor, sursa: flickr.com

Citeam zilele ăstea în presă despre modul în care un anume Mihai Chiver a înţeles să organizeze Cluj Fashion Week. I-a lăsat cu fundul în baltă pe designerii străini (aici), nu a plătit ce era de plătit hotelurilor (aici) şi altele de felul ăsta. Şi m-am gândit eu aşa, în timp ce cugetam la porcăriile ăstuia: cum ar fi dacă oamenii care aduc deservicii Clujului ar fi declaraţi persona non-grata în oraş?

Să-i declare, spre exemplu, Consiliul Local (CL), pentru că el ar trebui să fie interesat de imaginea oraşului. Aşa cum îi face pe unii cetăţeni de onoare, aşa îi poate numi pe ceilalţi persona non-grata. Anunţul să fie făcut într-o conferinţă de presă, ca ziarele să poată marca evenimentul astfel încât firmele clujene să ştie şi, pe viitor, să fie sceptici când vine vorba de o colaborare cu persoana respectivă.

Evident, CL nu ar mai sprijini aceste persoane în nicio activitate pe care ar urma să o desfăşoare în oraş, fie ea festival de modă, bere sau mai ştiu eu ce. În felul ăsta mă gândesc că, încet-încet, Clujul s-ar curăţa de ţepari. I-am împărtăşit Biancăi ideea mea, dar ea a fost destul de sceptică. A spus că există şansa ca CL să îşi plătească poliţele şi să declare non-grata pe cine vrea el. În plus, Bia spunea că totul prea seamănă cu Tribunalul Poporului şi că aduce a calomnie chestia asta.

Sinceră să fiu, nu ştiu cum stau lucrurile din punctul de vedere al drepturilor omului în astfel de cazuri, dar mă gândesc că dacă la nivel diplomatic e posibil, e posibil şi la nivel mai mic, provincial. Pe vremuri, comunităţile îi goneau din sânul lor pe cei care nu se comportau cum trebuie, dacă bine îmi amintesc. OK, era în “întunecatul Ev Mediu” – apropo, foarte discutabilă chestia asta cu întunecimea Evului Mediu – , da’ nu înseamnă că nu putem învăţa ceva de aici.

De fapt, voi ce credeţi? Bat câmpii sau ar fi o soluţie bună pe termen lung, care ar mai curăţa comunitatea şi ne-ar proteja interesele?

24

De-ale mele (1)

sursa: limeexchange.com

sursa: limeexchange.com

Era până acum un Proiect. Asta pentru că îmi închipuiam că eu, personal, sunt o chestie nicicum terminată, mereu în stare de finisare, desăvârşire, completare, dezvoltare şi alte cuvinte care se termină în “are”. S-a transformat într-un Blog cu stări pentru că de ne-terminarea mea vinovate sunt stările ăstea care mă tot bântuie şi nu mă lasă să devin. În plus, mă plictisesc repede de orice proiect.

***

Aş face un copil cu o singură condiţie: să am certitudinea că primul lucru pe care îl va face când se va naşte va fi să râdă, nu să plângă.

***

Ce faci dacă ai o pisică de 16 ani de care te-ai săturat? Nu mai ai nervi să te trezeşti în fiecare dimineaţă la ora 5.00 să îi dai să mănânce, nu mai ai răbdare să o mângâi când are ea chef să fie mângâiată şi nu mai simţi nevoia să o ai deloc în preajma ta? O dai, o eutanasiezi sau trăieşti în continuare cu ea gândindu-te că la un moment dat va muri totuşi?

***

Mi-ar plăcea să am o gură mai puţin spartă. Mi-ar plăcea să fiu ceva mai discretă, mai caldă şi mai atentă la vorbele pe care le spun oamenilor la care ţin. Mi-ar plăcea să nu-i mai jignesc din bun senin motivându-mi mai apoi că nu am fost decât sinceră. Şi mi-ar mai plăcea să dau timpul înapoi cu vreo 16 ani, pe vremea când nu bârfeam, nu judecam pe nimeni şi nu mă interesa ce fac oamenii din jurul meu cu viaţa lor.

***

Mi-e dor de Dieter Mittler.

***

Mi-am recitit mailurile pe care le-am schimbat cu Fumi de-acum nouă şi opt ani. Eram atât de altfel. Aş vrea să mă reîntorc din nou acolo şi să găsesc o altă cale de a deveni ceea ce credeam că voi fi. Mi-era drag de mine cea de atunci. Nu mi-e prea drag de mine cea de acum. Mă gândesc că aş putea publica la un moment dat corespondenţa mea cu Fumi. E frumoasă şi rotundă ca o lună plină.

***

Dacă nu te-aş fi cunoscut, aş fi murit de dorul tău. Cred că e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste posibilă.

***

Ori de câte ori aud vorbindu-se franţuzeşte îmi trece aceeaşi idee prin cap: franceza e o limbă doar pentru femei. Chiar şi vorbită de un bărbat sună dulceag, alintat, senzual, erotic. Cum să înjuri în limba asta? Poţi, de bună seamă, să te cerţi, ca orice femeie, dar să înjuri e de-a dreptul o blasfemie. Nu-mi place franceza.

***

Care dintre voi mă citiţi tocmai din Antilele Olandeze – Philipsburg? Ştiu cine mă citeşte din Europa, Mexic, Canada, Israel, ba chiar şi cine mă citeşte din Sudan şi Kenya, dar habar nu am cine din Antilele Olandeze îşi pierde timpul cu mine, destul de des. Well, chiar dacă nu-mi spuneţi, vă foarte mulţumesc.

***

În momentul în care m-am apucat să scriu chestia asta credeam sincer că am multe şi importante de spus, dar tocmai îmi dau seama că asta e tot pe ziua de azi. Stări.

22

Sfaturi pentru femeile singure

sursa: inglemindedwomen.com

sursa: singlemindedwomen.com

Ca reacţie la un comentariu de-al meu (spusesem despre o tipă care şi-a vopsit părul roşu-roşu că trebuie să fie tare nefericită în sufletul ei dacă a ales culoarea aia puternică), Bianca mi-a spus, râzând, zilele trecute că ar trebui să-mi fac un site care să se numească Laura ştie!, pe care să răspund la tot felul de întrebări ale oamenilor.

Ne-am râs bine de idee şi e clar că nu o să-mi fac un astfel de site, dar dacă tot suntem la capitolul “eu le ştiu pe toate” m-am gândit că nu ar strica să vă împărtăşesc un pic din experienţa mea de femeie singură. Chestia asta cred că o cunosc ceva mai bine ca altele, din moment ce o experimentez de vreun an, şi mă gândesc că vă poate fi de folos în caz că ajungeţi în această postură (aici mă mâncau degetele să continui cu “ingrată”, dar e o postură ingrată numai în măsura în care voi o consideraţi aşa; altfel e o stare de agregare a femeii la fel de bună ca oricare alta).

So, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi atunci când ajungeţi singure e să vă obişnuiţi cu ideea de a fi singură şi să o acceptaţi ca atare. Ştiu o grămadă de femei care nu suportă să stea singure o zi. Am chiar o prietenă foarte dragă mie, nu spui cine, care nu iese dintr-o relaţie (deşi e cam nefericită în ea) până nu îşi găseşte un alt partener. Pot spune că mulţi ani am fost aproape la fel, nu stăteam mai mult de o lună singură şi perioada aia era un chin pentru mine. Dar, ca norocu’, cum-necum, mi se arăta altcineva destul de repede.

Cu cât înaintezi în vârstă, însă, nu mai rezolvi problema cu partenerul atât de uşor (devii mai mofturoasă şi nu-ţi mai place şi nici nu te mai place oricine), aşa că trebuie să înveţi să trăieşti tu cu tine o perioadă mai lungă de timp. Nu e deloc simplu. Eu m-am obişnuit destul de greu, dar ştiu sigur că am realizat că nu am nicio problemă în a fi singură în momentul în care am început să nu mai dorm doar pe o parte a patului. Când am început să mă lăfăi în diagonală, în tot patul, cu uşurinţă, am ştiut că mă simt bine în pielea mea de femeie singură şi că nu mor dacă nu am un bărbat alături.

După ce aţi rezolvat problema acceptării, a doua chestie de care trebuie să ţineţi seama în perioada de celibat e să nu vă gândiţi niciodată la voi ca la o fată bătrână. Chiar dacă aveţi darul de a face haz de necaz pe tema asta, cum îl am eu, abţineţi-vă! Nu spuneţi nici măcar în glumă aşa ceva, pentru că există riscul ca lumea fără simţul umorului să o ia în serios şi atunci aţi pus-o. Fără să vreţi sau să ştiţi, veţi deveni trecută la capitolul “biata de ea” şi e cel mai naşpa capitol din existenţa unei femei.

Ca urmare, cel mai bun lucru pe care îl puteţi face ca să nu simţiţi că v-a trecut vremea ca la bureţi e să gândiţi un pic în afara şi în urma vârstei voastre biologice, ca să zic aşa. Aveţi 38 de ani, gândiţi ca la 30, de exemplu, nu ca la 45. Împrieteniţi-vă cu femei mai tinere ca voi, deştepte şi amuzante, care nu sunt căsătorite încă şi care nici nu fac prea mare caz cu partenerii lor de viaţă, dacă au vreunul. În felul ăsta nu vă veţi conştientiza vârsta şi nu veţi ajunge să intraţi în panică că timpul trece fără să vă găsiţi perechea.

Mai departe. Când vă apucă depresiile (că vă vor apuca, fără doar şi poate), nu goliţi frigiderul, sticlele cu băutură, cutiile cu ciocolată şi îngheţată sau pachetele de batiste de hârtie. Nu rezolvaţi nimic aşa, doar vă îngrăşaţi, deveniţi alcoolice şi vă umflaţi ochii fără rost. Cea mai bună soluţie pe timp de depresie e să dormiţi! Da, puneţi-vă în pat, închideţi ochii şi dormiţi. Veţi realiza că somnul vă ajută să treceţi cel mai bine peste tot. Nu ştiu cum şi de ce, dar când vă veţi trezi va fi altfel. Trust me.

Sunteţi singure, dar asta nu înseamnă că nu faceţi sex. Faceţi, dar nu vă limitaţi la acelaşi bărbat! Şi nu spun asta pe motiv că aşa aţi experimenta cât mai mult bla bla bla, ci pentru a nu vă minţi singure că sunteţi într-o relaţie. NU sunteţi! A v-o pune, din când în când, cu acelaşi tip NU înseamnă că aveţi o relaţie.

Există însă riscul să credeţi asta şi să nu mai vă uitaţi în jur pentru altceva. Iar când domnul în cauză îşi va găsi perechea (căci, mai devreme sau mai târziu, o va face şi s-ar putea să nu fiţi voi aleasa), veţi intra într-o depresie soră cu moartea, din care nu vă va mai scoate decât un psihoterapeut bun. Alţi bani, altă distracţie.

Ar mai fi ceva de spus? Da. Încă o chestie. Aveţi mare grijă să nu ajungeţi să vă placă prea mult să fiţi singure. E bine să trăiţi confortabil cu voi înşivă, dar să nu treceţi în extrema cealaltă, în care să nu mai doriţi pe nimeni lângă voi. Nu e sănătos pentru buna funcţionare a psihicului vostru. Orice s-ar spune, oamenii nu sunt făcuţi să trăiască singuri şi e bine să aibă pe cineva. Aşa că, păstraţi-vă interesul şi deschiderea pentru o relaţie. Iar asta nu înseamnă să vă mulţumiţi cu orice relaţie, dar subiectul ăsta nu îl mai detaliez pentru că îl ştiţi.

Şi, da, puteţi fi singură şi în doi. Capitolul ăsta încă nu l-a experimentat. Ca norocu’…

3

Despre “Note şi Cravate” şi nu numai

Pianistul Lang Lang în concert la Cluj, în Auditorium Maximum, sursa: adevarul.ro

Pianistul Lang Lang în concert la Cluj, în sala Auditorium Maximum, sursa: adevarul.ro

Ultimele două seri ale mele s-au dovedit dedicate “culturii”. Nu le-am căutat cu musaiul, ci aşa s-a nimerit. În prima seară, cea de luni, am ajuns graţie Biancăi la un concert privat, care s-a ţinut la Auditorium Maximum (vechea Filarmonică).

În paranteză fie spus, nu am să înţeleg niciodată de ce Marga s-a încăpăţânat să le ia sala asta celor de la Filarmonică. Un om “de înaltă cultură”, cum se consideră şi este considerat el, se presupune că ar trebui să aibă o anumită înclinaţie spre mecenat, nu doar spre umplerea visteriilor universitare (lucru pe care îl face mult prea bine, dacă e să mă întrebaţi pe mine). Mi-e greu să cred că Marga nu e perfect conştient că o sală cu o acustică la fel de perfectă ca a Auditoriumului nu vor fi în stare constructorii angajaţi de Primăria clujeană să ridice în 100 de ani, iar asta va scădea, indiscutabil, valoarea concertelor Filarmonicii.

Şi nu vorbim aici de orice Filarmonică, ci de aceea care a mers în turneu mondial cu Deep Purple şi a pus umărul la realizarea coloanei sonore a filmului “Patimile lui Cristos”. Practic, şi dacă nu ar fi cântat Filarmonica peste 40 de ani în sala aia, tot ar fi trebuit Marga să le-o dea de tot. Cado’. Aşa, de dragul lor, al instrumentiştilor, că-s al naibii de buni, şi al nostru, al cetăţenilor de rând, care ne mândrim (de pomană) că trăim într-un oraş al culturii. Dar, mă rog, Marga are alte priorităţi.

Încheind paranteza şi revenind la concertul privat, trebuie să spun că a fost o adevărată încântare. Pus la cale de un grup de tineri muzicieni uniţi sub numele Notes & Ties (simpatic nume, dar eu aş fi ales varianta românească – Note şi Cravate, care şi-au pus în plan să organizează la anul, la Cluj, un festival de clarinete, concertul s-a dorit un fel de tragere de mânecă a posibililor sponsori.

Cu toată părerea de rău, nu cred însă că oamenii de afaceri clujeni vor da bani pentru asta. Nu sunt genul “ăla”, oricât de intelectuali rafinaţi se ţin. Dacă erau, se găseau bani până acum şi pentru Festivalul de Jazz, şi pentru Temps d’Images, şi pentru alte o mie de festivaluri care au murit cu zile, din cauza zgârceniei clujenilor bogaţi. Ei sunt bogaţi pentru ei şi nu semnează cecuri pentru cultură.

Ceea ce e păcat, pentru că e o bucurie să ai parte de astfel de mici evenimente. Luni, spre exemplu, ne-am delectat cu Beethoven (Uvertura la Egmont), Enescu (Rapsodia română nr. 2), Marcello (Concertul pentru oboi şi orchestră în re minor), bucăţi din Mozart şi alte asemenea delicatese. Totul sub bagheta tânărului dirijor Vlad Agachi, băiatul lui Şerban Agachi, preşedintele Consiliului Academic al UBB. De altfel, cred că poziţia tatălui a făcut posibilă ţinerea concertului în Auditorium şi nu la Casa de Cultură a Studenţilor, de exemplu. Ca norocu’.

Lăsând la o parte discursul rectorului Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” (care nu le prea are cu vorbele, deşi e plin de bunăvoinţă) şi interpretarea Andreei Barbu (mult prea “ascuţită” pentru urechile mele), concertul mi-a foarte tihnit. Poate şi pentru că în sală erau o mulţime de absolvenţi de muzică şi s-a creat cumva un mediu propice. Indiferent de motiv, a fost fain.

***

Marţi seara, un alt eveniment cultural. De data asta organizat de Asociaţia Femeilor de Afaceri din Cluj, care a dorit să îşi facă astfel publică misiunea şi să ceară spijinul comunităţii în derularea proiectelor. Cum invitaţia primită de la Vitrina Advertising (preţioasă şi perlată) era de două persoane, am luat-o cu mine pe Iza şi ne-am infiinţat la 19.00 fără ceva la Teatrul Maghiar.

După ce ne-am râs un pic în foaier cu noul cuplu de aur al online-ului clujean Blag-Bara, am urcat la locurile noastre de la balcon, de unde am observat că sala era aproape plină. O mulţime de personalităţi locale le-au onorat cu prezenţa pe cele 48 de femei de afaceri clujene, iar chestia asta bag seama că e semn de putere a femeilor în cauză. Ceea ce nu poate decât să ne bucure.

Nu ştiu însă câţi din cei prezenţi au înţeles totuşi mesajul pe care Cătălin Ştefănescu, amfitrionul serii, l-a transmis în cele câteva minute în care a monologat despre cultură ca mod de viaţă. Dacă l-ar fi înţeles, cu siguranţă că o parte dintre intelectualii noştri s-ar fi comportat cu totul altfel în timpul spectacolului ţinut mai apoi de Dan Puric.

Declar public că nu sunt un fan al lui Puric. Nu-mi place nici ca mim, nici ca apologet ortodox. Ba, în chestia asta din urmă, chiar mă scoate din sărite. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că spectacolul lui de pantomimă de aseară (mai ales în prima lui parte) s-a dovedit graţios şi amuzant şi merita atenţia şi respectul publicului.

Doar că ţărani au fost, ţărani sunt încă printre oamenii de afaceri clujeni, aşa că, în ţărănia lor, s-au gândit că trimiterea de mesaje sau uitatul la pozele de pe mobil  în timpul unui spectacol este o activitate mult mai plăcută decât spectacolul în sine. Nu făceau excepţie de la această îndeletnicire nici femeile, toate posesoare de telefoane de mare angajament.

Astfel, aproape toată seara mi-a bătut un ochi lumina Blackberry-ul blondei de pe locul 4, rândul 4, balcon stânga, iar Izei lumina unui alt Blackberry, al brunetei de pe rândul 5, locul 6, balcon stânga. Asta în timp ce la dreapta mea, luminau alte două telefoane mobile, aşa, de control.

E drept că, după vreo oră, şi eu, şi Iza ne-am luat inima în dinţi şi le-am spus proprietarelor: “Scuze, da’ ne deranjaţi cu telefoanele voastre!”, dar ce folos? Nu cred că au înţeles ceva din intervenţia noastră. La urma urmei, era vorba de cultură, vorba lui Cătălin. Ele nu aveau nimic de-a face cu ea.

14

Visuri care dor

sursa: ecre8.com

sursa: ecre8.com

Am mai zis. Uneori visez sentimente. Iar sentimentele ălea sunt atât de puternice, încât mă trezesc din somn şi îmi dau peste cap toată ziua de după. Aşa şi acum. M-am culcat relativ împăcată cu mine şi cu viaţa. Nu-mi era nici mai bine, nici mai rău decât altădată. Nu mă gândisem la trecut, nu îmi făceam planuri de viitor, ci doar trăisem ziua, destul de liniştită şi veselă, aş putea zice.

Nu ştiu însă niciodată când adorm ce planuri are creierul meu pentru noaptea aia. Şi nici de ce vrea să mă facă, fără motiv, să retrăiesc sentimente trecute. Se răzbună pe mine pentru că îmi uit deliberat trecutul? Mă avertizează în felul lui asupra viitorului? Nu ştiu, n-aş putea să spun, dar cert e că în noaptea asta a dorit să îmi aducă aminte cum era când sufeream din dragoste, şi nu numai.

Cu o singură propoziţie, un vis de 10 secunde, de fapt, mi-a reactivat toate, dar absolut toate frustările şi durerile pe care le-am purtat în mine ani în şir şi pe care le-am crezut moarte şi îngropate. Se făcea că eram din nou împreună cu Al Nouălea Bărbat, iar relaţia părea să meargă mai bine decât mersese ea înainte. Eram, aş putea spune, fericită şi mulţumită.

Asta până când l-am întrebat, din senin:

– E adevărat că mâine dimineaţă pleci în Hawaii cu fata aia?

Da. Aşa spune o sursă, a venit răspunsul.

Nu a terminat bine de spus cuvântul “sursă” că m-am trezit în secunda următoare în dureri. Mă durea, la propriu, carnea de pe inimă. Mi se rupea sufletul nu în două, ci în mii şi mii de bucăţi. Şi deşi, undeva într-un colţ conştient al creierului meu, mă întrebam ce dracu’ am eu cu Hawaii (de ce nu Praga, de exemplu?) şi ce caută “o sursă” în toată discuţia asta, totuşi nu puteam să  nu sufăr din nou aşa cum sufeream mai demult, când nu primeam de la Al Nouălea ce credeam eu că merit să primesc.

Am stat trează vreo juma’ de oră ca să îmi temperez toate aceste sentimente răscolite şi să mă conving că nu e decât un vis. Că nimic din toate astea nu mi se întâmplă în mod real. Că am trecut peste şi că, de data asta, dacă ar fi să fie, nu aş mai suferi aşa cum am suferit. Am adormit destul de tristă. După care, creierul meu s-a gândit că e vremea să mai visez ceva. Că nu a fost suficientă durerea.

Aşa că mi-a pus în braţe un pui de buldog englez, auriu şi obez. Da. Un buldog englez, câinele pe care doresc să mi-l iau de o vreme încoace şi care e mult prea scump pentru buzunarele mele actuale. Am fost chiar şi la expoziţia canină din weekend, în ideea că găsesc vreun puiuţ şi îl conving pe proprietar să mi-l dea gratis. N-a fost să fie. La expoziţie nu era nici măcar un buldog englez, de sămânţă.

Dar, după cum spuneam, creierul meu s-a gândit că n-ar strica să simt cum e să ţin în braţe un pui de buldog englez, auriu şi obez. Care, după primele mele minute de fericire, mi-a murit în braţe. Din cauza obezităţii, bănuiesc, că altă explicaţie nu am. Pur şi simplu i s-a oprit inima în timp ce eu îl drăgăleam, în culmea fericirii fiind că am un buldog englez.

De data asta, m-am trezit plângând. Şi am plâns aşa, pe întuneric, vreo oră, pentru toţi buldogii englezi, aurii şi obezi, care mi-au murit în braţe fără ca eu să ştiu şi pentru toate sentimentele, frustrăriile şi neîmplinirile de care am avut parte până în ultimul timp. După care am adormit şi n-am mai visat nimic.

PS: Maică-mea îmi spune mereu că dacă vreau să uit un vis urât, primul lucru care trebuie să-l fac când mă trezesc e să mă uit pe geam şi visul dispare ca prin farmec. Nu mi-a zis însă niciodată unde să mă uit atunci când vreau să uit sentimente.

19

In an open relationship

sursa foto: datingish.com

sursa foto: datingish.com

Din punctul meu de vedere, Facebook-ul e o chestie schizoidă. Am cont, mă uit de 10 mii de ori pe zi pe el, l-am şi închis de câteva ori şi tot de atâtea l-am redeschis, nu mă pot rupe de el, dar continui să cred că e un mediu bolnav şi îmbolnăvitor, ca să zic aşa. Explicaţii despre “de ce cred asta” le dau la cerere.

Astăzi însă vreau să discut despre o anumită părticică de pe FB care m-a făcut să-mi pun întrebări. Să mă explic. Dacă veţi încerca să vă editaţi profilul de pe FB, veţi constata că la capitolul Relationships aveţi mai multe variante. Unele comune, gen Single, Married sau Engaged, altele amuzante de genul It’s Complicated, iar alta… Ei, pe asta “alta” nu ştiu unde să o situez şi ce să înţeleg din ea.

Se numeşte In an Open Relationship şi nu îmi dau seama când a apărut ca şi statut social. Probabil în perioada în care eu eram single şi nu îmi băteam capul cu alte poziţionări sociale. Acum însă, când am conştientizat că există şi această posibilitate – de “a fi într-o relaţie deschisă” (sună ca dracu’ în româneşte, tre’ să recunoaşteţi!), îmi strofoc creierii să o înţeleg. Să ştiu şi eu când o pot folosi vizavi de propria-mi persoană.

La prima citire, mi-am zis că a fi in an open relationship înseamnă, de fapt, că eşti single şi ai un partener (acelaşi) cu care îţi faci de cap în pat, din când în când, fără a avea obligaţii şi responsabilităţi. Totuşi, ceva nu puşca. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, de ce să cauţi o altă definiţie? De ce să nu spui single şi atât, dat fiind că pe nimeni nu interesează cu cine te fuţi tu, iertată-mi fie expresia?

Aşa că am dat o tură prin virtual să mă dumiresc şi eu cum stau lucrurile. Şi, uite-aşa, mi s-au deschis noi orizonturi. Cică o relaţie deschisă nu e ce credeam eu că e, ci cu totul altceva:  e acea relaţie în care partenerii decid că sunt un cuplu, dar în acelaşi timp cad de acord că pot avea relaţii sexuale sau romantice cu alte persoane.

Măi să fie, câtă permisivitate! Câtă toleranţă şi câtă înţelegere postmodernistă! Câtă superioritate în înţelegerea relaţiilor de cuplu! Ptiu pe ei anglo-saxoni înţelepţi (că bănuiesc că de la ei vine ploaia, de data asta)! Şi asta nu e totul! Acest gen de relaţie stă sub semnul poliamorului (iacă un cuvânt de care nu cred că aţi auzit până acum) şi, evident, ca orice relaţie, are regulile ei cu totul şi cu totul de aur!

Bag mâna în foc că nu le ştiaţi. Ei, vi le spun eu, că le-am citit pe net. Ele, regulile, zic aşa:

1. În afara relaţiei de bază NU se face sex neprotejat. O fi ea “deschisă”, dar până la o limită – aceea dată de plasticul prezervativului.

2. Chiar dacă partenerul original, ca să zic aşa, nu trebuie pus la curent cu detaliile de alcov a celeilalte relaţii, el trebuie înştiinţat că această relaţie există. Adică nu-i spuneţi cum v-aţi futut, ci doar că v-aţi futut cu altcineva. Şi că o veţi mai face, de bună seamă. Onestitate înainte de toate, domnilor şi doamnelor!

3. Nu se face sex cu prietenii comuni, nici chiar dacă şi ei au tot o relaţie deschisă. Chipurile, ar fi prea ciudat (dacă poate fi ceva şi mai ciudat decât o relaţie deschisă…).

4. Nu se face sex cu alţii în patul “conjugal”. Na, ca să vezi câtă fidelitate faţă de aşternuturile comune. Poate de-aia pentru că sunt de calitate, din bumbac egiptean.

5. Nu vă stricaţi planurile de viaţă cu partenerul pentru “celălalt”. Adică, dacă aţi hotărât să mergeţi în vacanţă cu oficialul, mergeţi, nu întârziaţi o zi sau două pentru a v-o trage în draci cu al doilea. Sau al treilea. Nu se face!

6. Respectaţi-vă partenerul! Noah, aici nu ştiu cum anume tre’ să îl/o respectaţi odată ce v-o puneţi cu altu’/alta, dar ideea e să îl/o respectaţi. Găsiţi voi o soluţie.

Ăstea ar fi la o primă strigare. Bineînţeles, după nevoile fiecărui cuplu în parte, aceste reguli se pot mări ca număr sau micşora. Important e ca ele să existe şi să fie respectate şi veţi avea o relaţie deschisă de mare succes.

Nu ştiu voi cum vă simţiţi acum că aţi aflat toate aceste lucruri, dar mie mi s-a luat o piatră de pe inimă. Simt că viaţa îmi oferă noi oportunităţi. Mai rămâne să-l găsesc pe fraierul care vrea să fie cu mine în timp ce eu mă culc cu alţii. Nu cred că e chiar aşa greu, nu? 😀