Blogul Licuricei

Strada pe care stau e mică, numără doar 12 case. Vechi, antice şi de demult, unele dintre ele au mai multe apartamente, dar nu mai mult de patru într-un imobil. Ca urmare, suntem o mână de oameni care locuim de zeci de ani în acelaşi loc şi ne cunoaştem între noi.

Când eram mică, eram prietenă cu toţi cei patru copii de pe stradă: Tunde, Istvan, Josef şi Romi. De la Tunde, care locuia în casa de peste drum de a mea, am luat la un moment dat ore de maghiară. Gratuite, evident.

Când am ajuns însă la litera í, care se pronunţă lung, într-un fel ca în Tii, dar nu chiar aşa, a renunţat la a mă mai învăţa maghiara. Nicicum nu puteam spune corect vocala aia, aşa că m-a abandonat, declarându-mă o afonă. Şi acum mi-e ciudă când îmi amintesc de asta! 🙂

Romi, băiatu’ lui nenea Câmpeanu de la U, locuia (şi locuieşte) în colţul străzii şi era cel care îmi aducea pachetul cu mâncare la şcoală, atunci când îl uitam acasă. Era în aceeaşi clasă cu mine, dar pleca spre şcoală pe ultima sută de metri, aşa că maică-mea îl aştepta în geam şi îi pasa punga cu sendviciuri. Uneori, mi le mânca. 😀

Ceilalţi doi copii de pe stradă erau fraţii lui Tunde, ambii poloişti, aşa că eram tot timpul la bazinul olimpic, să-i vedem cum joacă. Evident, nu numai pe ei, dar trebuie să recunosc că cel mai mic dintre fraţi, Istvan, era unul dintre cei mai frumoşi poloişti de pe acolo, aşa că eu cu soră-sa eram foarte mândre că îl cunoaştem. Nu ne dădeam pe o lume. 😀

Da, eram destul de prietenoasă şi râzăcioasă când eram mică, cu timpul însă am devenit „o încruntată şi o sălbatică”, după cum zice mama. Cei trei Fraţi maghiari s-au mutat la Budapesta, aşa că în relaţii de prietenie am rămas doar cu Romi şi soţia lui, Cristina, care ne-a fost colegă de şcoală. Cu restul vecinilor nu îmi place să am de-a face. Habar nu am de ce. Sunt politicoasă, îi salut, dar nu mă întind la vorbă.

Nu mă interesează deloc ce fac, cum o duc, dacă li s-au căsătorit copiii, dacă au murit sau dacă mai trăiesc. Ca şi când nu ar fi. Ba chiar mă enervează cei care mă opresc când ies din curte să îmi povestească de-ale lor sau să mă întrebe de ai mei şi de mine. În trei cuvinte le spun ce am de spus, după care mă tirez repede unde am treabă. Cu alte cuvinte, sunt o femeie ciufută.

Vineri, însă, vecinii mei m-au emoţionat peste poate. Şi mi-am dat seama că e al naibii de bine că există şi că sunt aşa de băgăcioşi şi curioşi de toţi şi toate. Ce s-a întâmplat, de fapt? Cum strada mea e lângă parc, pe aici trec o parte dintre cei care locuiesc în apropiere şi vor să-şi plimbe câinii în zonă. Doi dintre ei, unu, mai tânăr, cu un buldog mare, auriu, iar altul, mai bătrân, cu un maidanez negru, trec pe strada noastră în drum spre parc de ani de zile. Sunt de-ai casei, cum ar veni.

Vineri, pe la amiază, a ieşit la plimbare nenea bătrân cu maidanezu’ (o maidaneză, de fapt, pe care o cheamă Lili şi care, de la an la an, e tot mai grăsuţă. E curios, habar nu am cum îl cheamă pe nenea, dar ştiu cum îl cheamă pe căţel…). Un pic mai jos de casa mea, lui nenea i s-a făcut brusc rău şi a căzut pe trotuar, incapabil să se mai ridice. Când am venit eu din oraş, ambulanţa era sosită şi i se dădea primul ajutor.

Nu ştiu cine a chemat ambulanţa, dar cert e că o parte din vecinii mei erau deja la faţa locului şi le explicau medicilor cine e domnul, unde stă, câţi ani are, dacă are sau nu diabet etc. etc. Evident, ştiau tot felul de chestii despre el, iar asta i-a ajutat cât de cât pe medici. Partea cea mai emoţionantă pentru mine, însă, a fost momentul în care a trebuit să îi ia lesa câinelui din mână şi să-l convingă să o lase pe Lili cu ei.

Nenea nu vorbea prea bine (nu ştiu dacă nu a avut chiar un atac cerebral) şi se vedea după cum strângea lesa că e îngrijorat pentru căţel. Nu vroia să-l lase pe stradă şi realiza că nu putea fi dus cu el, cu ambulanţa. Noroc cu una din vecinele mele, care ştia unde locuia bătrânelul în cauză. Aşa că a luat frumos lesa din mâna acestuia şi, încet-încet, a convins căţeluşa speriată să meargă cu ea.

Am asistat la toată scena, dar era ca şi cum nu aş fi fost parte din ea. De fapt, dacă mă gândesc bine, vecinii mei nici măcar nu m-au observat. Comunicau între ei foarte bine, dar peste mine săreau cu privirea şi cu vorbele. Nu eram „de-a lor”. Şi, într-un fel, m-am speriat. M-am văzut pe mine, peste câţiva ani, bătrână, singură, cu un căţel în lesă şi căzută pe jos. Şi niciun vecin în jur. Trist, nu?

Nu-mi place deloc imaginea. Va trebui să lucrez la asta.