
Foto: Ciprian Muntele
Să zicem că mi-am trăit deja jumătate de viaţă (asta luând-o pe mama ca etalon – 81 de ani). Bineînţeles, e posibil să-mi fi trăit deja două treimi din ea, sau poate pe aproape toată, în caz că îmi descopăr peste noapte un cancer şi mă duc pe lumea cealaltă în mai puţin de şase luni. E posibil, nu? Dar să rămânem optimişti şi să spunem că mi-am trăit până acum jumătate de viaţă.
Întrebarea e CUM mi-am trăit-o? Practic, am avut o groază de timp la dispoziţie – ce am făcut cu el? O luăm pe rând? O luăm. Pentru început am crescut jucându-mă. Nu prea mult, nu prea des, nu prea inventiv, nu prea aventurier, nu prea nonconformist, dar totuşi jucându-mă. Asta mi-a luat vreo 12-13 ani. Da, mai mult ca altora şi totuşi nu m-am ales cu niciun avantaj. Poate doar cu o minte ceva mai puţin maturizată, dacă asta poate fi în avantajul meu.
Apoi am crescut învăţând. Nu prea mult, nu prea des, nu prea temeinic, ci doar la limita supravieţuirii. Nu mi-a plăcut niciodată să învăţ aşa cum trebuie să înveţi. Nu ştiu să fi stat măcar o oră într-o bibliotecă pentru a învăţa. Nu am răbdare pentru asta. M-am mulţumit să prind din zbor, să studiez ceva mai atent doar chestiile aparte, nu şi pe cele care trebuie ştiute, să las problemele de orice fel în aer odată ce le găseam rezolvarea mintală, să nu buchisesc nimic şi să trec prin şcoală cât mai repede şi mai puţin dureros.
După ce am crescut, am început să iubesc. Nu doar o dată sau de două ori, ci de zece ori. De fiecare dată altfel. Uneori nu prea mult, uneori nu prea profund, uneori nu prea amuzant, uneori nu prea temeinic. Nu am ars ca o lumânare până la capăt niciodată, nu am iubit să-mi pierd complet minţile, nu am fost Frida Kahlo sau Fermina Daza. Nu am fost nici măcar Carrie Bradshaw, ci o variantă provincială şi uşor patetică în manierismul ei.
În timp ce iubeam aşa stupid cum ştiam eu, am mai şi muncit. Nu foarte mult, nu foarte temeinic, nu foarte determinat, nu foarte carierist, ci doar cât să mă simt eu bine cu mine însămi. M-am ferit cât am putut de a trage la jug, am făcut cam ce mi-a plăcut, când mi-a plăcut şi nu m-am dorit departe. Când am simţit că nu mă mai simt bine muncind, am pus pixul jos şi am zis “Gata!”. Şi e, încă, Gata.
Ce-am mai făcut în această jumătate de viaţă trăită? Am râs – dar nu atât de mult cât aş fi vrut, am călătorit – dar nu atât de des cât mi-ar fi plăcut, m-am împrietenit – dar nu atât de permanent cât aş fi crezut, am petrecut – dar nu atât de nebunesc cât s-ar fi putut. Apoi am minţit, am urât, am bârfit, am crezut, am dispreţuit, am admirat, am blamat, am judecat, am învinovăţit, am ajutat, am compătimit, am înveselit, am visat.
Cu alte cuvinte, nu am făcut nimic extraordinar. Dacă aş muri mâine, de exemplu, nu ar rămâne mai nimic după mine. Poate doar nişte articole, dar la fel de bune sau de rele ca ale altor 5.000 de jurnalişti. Ştiind toate astea, fac ceva pentru cealaltă jumătate a vieţii mele? Răspunsul e simplu: NU.
De ce NU? Vă las pe voi să ghiciţi. Vă dau însă nişte variante. Bifaţi-o pe cea corectă:
- Pentru că mi-e mult prea lene să fiu altfel.
- Pentru că mi-e mai mult bine decât rău cu mine.
- Pentru că nu văd la ce bun să schimb ceva.
- Pentru că sunt un om comun, care nu-şi poate depăşi condiţia.
- All the above.
PS: Şi, da, cu toate astea, aştept ca cineva să se îndrăgostească de mine şi să mă iubească o viaţă aşa cum sunt, fără ca eu să mişc un deget în a mă schimba. How about that? 😀
Update – pentru că se cere.
1. Doamnelor şi domnilor, titlul este licenţa poetică a prietenului Alin Fumurescu. Acum câţiva ani, la un post de-al meu de pe vechiul blog, m-a făcut cu ou şi cu oţet şi a încheiat cu: “problema ta e că trăieşti la epiderma vieţii”. Mi-a plăcut atât de mult chestia asta (care, altfel, nu era “de bine” în mintea lui) încât m-am gândit chiar să o pun titlu la posibila mea carte (atunci când ziceam că îmi public textele de pe blog). I-am şi spus asta într-un mail, aşa că i-am recunoscut drepturile, zic eu. Doar că Fumi, vanitos cum îl ştiu, s-a simţit nevoit să puncteze şi azi, discret, că e ideea lui. Iaca, am zis-o: E ideea LUI! Mulţumit? 😀
(Şi pentru că nu mă pot abţine: ai zis tu asta, Fumi, dar ai lăsat-o pierdută într-un comment. EU am fost cea care am pus-o în valoare şi i-am dat greutate. Sic! 😀 ).
2. Am descoperit acum o piesă care se potriveşte ca o mănuşă cu acest post şi cu ce cred eu despre mine. Începe aşa: “You don’t need to change/ A thing about you babe / I’m telling you from where I sit / You’re one of a kind”. Cum naiba să nu-mi placă?? Deşi Dacian spune că e cam gay mesajul. 😀 Gay sau nu, sunt perfect de acord cu Griffin House: The Guy That Says Goodbye To ME Is Out Of His Mind!! 😀