56

Trăind la epiderma vieţii [Update]

Foto: Ciprian Muntele

Foto: Ciprian Muntele

Să zicem că mi-am trăit deja jumătate de viaţă (asta luând-o pe mama ca etalon – 81 de ani). Bineînţeles, e posibil să-mi fi trăit deja două treimi din ea, sau poate pe aproape toată, în caz că îmi descopăr peste noapte un cancer şi mă duc pe lumea cealaltă în mai puţin de şase luni. E posibil, nu? Dar să rămânem optimişti şi să spunem că mi-am trăit până acum jumătate de viaţă.

Întrebarea e CUM mi-am trăit-o? Practic, am avut o groază de timp la dispoziţie – ce am făcut cu el? O luăm pe rând? O luăm. Pentru început am crescut jucându-mă. Nu prea mult, nu prea des, nu prea inventiv, nu prea aventurier, nu prea nonconformist, dar totuşi jucându-mă. Asta mi-a luat vreo 12-13 ani. Da, mai mult ca altora şi totuşi nu m-am ales cu niciun avantaj. Poate doar cu o minte ceva mai puţin maturizată, dacă asta poate fi în avantajul meu.

Apoi am crescut învăţând. Nu prea mult, nu prea des, nu prea temeinic, ci doar la limita supravieţuirii. Nu mi-a plăcut niciodată să învăţ aşa cum trebuie să înveţi. Nu ştiu să fi stat măcar o oră într-o bibliotecă pentru a învăţa. Nu am răbdare pentru asta. M-am mulţumit să prind din zbor, să studiez ceva mai atent doar chestiile aparte, nu şi pe cele care trebuie ştiute, să las problemele de orice fel în aer odată ce le găseam rezolvarea mintală, să nu buchisesc nimic şi să trec prin şcoală cât mai repede şi mai puţin dureros.

După ce am crescut, am început să iubesc. Nu doar o dată sau de două ori, ci de zece ori. De fiecare dată altfel. Uneori nu prea mult, uneori nu prea profund, uneori nu prea amuzant, uneori nu prea temeinic. Nu am ars ca o lumânare până la capăt niciodată, nu am iubit să-mi pierd complet minţile, nu am fost Frida Kahlo sau Fermina Daza. Nu am fost nici măcar Carrie Bradshaw, ci o variantă provincială şi uşor patetică în manierismul ei.

În timp ce iubeam aşa stupid cum ştiam eu, am mai şi muncit. Nu foarte mult, nu foarte temeinic, nu foarte determinat, nu foarte carierist, ci doar cât să mă simt eu bine cu mine însămi. M-am ferit cât am putut de a trage la jug, am făcut cam ce mi-a plăcut, când mi-a plăcut şi nu m-am dorit departe. Când am simţit că nu mă mai simt bine muncind, am pus pixul jos şi am zis “Gata!”. Şi e, încă, Gata.

Ce-am mai făcut în această jumătate de viaţă trăită? Am râs – dar nu atât de mult cât aş fi vrut, am călătorit – dar nu atât de des cât mi-ar fi plăcut, m-am împrietenit – dar nu atât de permanent cât aş fi crezut, am petrecut – dar nu atât de nebunesc cât s-ar fi putut. Apoi am minţit, am urât, am bârfit, am crezut, am dispreţuit, am admirat, am blamat, am judecat, am învinovăţit, am ajutat, am compătimit, am înveselit, am visat.

Cu alte cuvinte, nu am făcut nimic extraordinar. Dacă aş muri mâine, de exemplu, nu ar rămâne mai nimic după mine. Poate doar nişte articole, dar la fel de bune sau de rele ca ale altor 5.000 de jurnalişti. Ştiind toate astea, fac ceva pentru cealaltă jumătate a vieţii mele? Răspunsul e simplu: NU.

De ce NU? Vă las pe voi să ghiciţi. Vă dau însă nişte variante. Bifaţi-o pe cea corectă:

  • Pentru că mi-e mult prea lene să fiu altfel.
  • Pentru că mi-e mai mult bine decât rău cu mine.
  • Pentru că nu văd la ce bun să schimb ceva.
  • Pentru că sunt un om comun, care nu-şi poate depăşi condiţia.
  • All the above.

PS: Şi, da, cu toate astea, aştept ca cineva să se îndrăgostească de mine şi să mă iubească o viaţă aşa cum sunt, fără ca eu să mişc un deget în a mă schimba. How about that? 😀

Update – pentru că se cere.

1. Doamnelor şi domnilor, titlul este licenţa poetică a prietenului Alin Fumurescu. Acum câţiva ani, la un post de-al meu de pe vechiul blog, m-a făcut cu ou şi cu oţet şi a încheiat cu: “problema ta e că trăieşti la epiderma vieţii”. Mi-a plăcut atât de mult chestia asta (care, altfel, nu era “de bine” în mintea lui) încât m-am gândit chiar să o pun titlu la posibila mea carte (atunci când ziceam că îmi public textele de pe blog). I-am şi spus asta într-un mail, aşa că i-am recunoscut drepturile, zic eu. Doar că Fumi, vanitos cum îl ştiu, s-a simţit nevoit să puncteze şi azi, discret, că e ideea lui. Iaca, am zis-o: E ideea LUI! Mulţumit? 😀

(Şi pentru că nu mă pot abţine: ai zis tu asta, Fumi, dar ai lăsat-o pierdută într-un comment. EU am fost cea care am pus-o în valoare şi i-am dat greutate. Sic! 😀 ).

2. Am descoperit acum o piesă care se potriveşte ca o mănuşă cu acest post şi cu ce cred eu despre mine. Începe aşa: “You don’t need to change/ A thing about you babe / I’m telling you from where I sit / You’re one of a kind”. Cum naiba să nu-mi placă?? Deşi Dacian spune că e cam gay mesajul. 😀 Gay sau nu, sunt perfect de acord cu Griffin House: The Guy That Says Goodbye To ME Is Out Of His Mind!! 😀

12

No book

sursa: tagbanger.com sursa: tagbanger.com

Am stat şi m-am gândit bine de tot şi am ajuns la concluzia că NU îmi voi publica textele de pe bloguri. Nu m-am simţit confortabil cu ideea asta de la bun început, de-aia am şi cerut atâtea păreri. Şi chit că toată lumea (cu o excepţie, Bianca) a zis să public, şi chit că am făcut chiar o primă selecţie a textelor, într-un final m-am răzgândit.

De ce? Din două motive.

1. Nu cred că textele mele au valoare literară. Sunt ele bune de virtual, dar nu le văd bune de pus pe hârtie. Dacă aş face-o, m-aş simţi o impostoare.

2. Nu aş putea să îi arat lui maică-mea cartea asta. Mi-ar fi pur şi simplu ruşine. N-aş putea să o las să citească inepţiile mele, să vadă că mi-am numerotat bărbaţii, că “am dat din casă”, că m-am lamentat etc etc. Ştiu sigur că s-ar supăra foarte tare pe mine că nu mi-am ţinut chestiile intime la sertar şi nu aş avea cum să mă justific. Pe scurt, nu m-aş putea mândri în faţa mamei cu realizarea mea, iar asta nu e ok.

Poate că, odată ş-odată, o să mă apuc de scris ceva. Nu ştiu. Poate. Dar până una-alta lucrurile rămân cum sunt.

16

Toate minciunile se plătesc

Alcazar, Toledo (sursa: travelpod.com)

Alcazar, Toledo (sursa: travelpod.com)

Azi-noapte am visat Spania. Nu orice Spanie, aşa la grămadă şi nedefinită, ci exact locurile prin care m-am preumblat în urmă cu vreo şapte ani, într-un decembrie care semăna mai degrabă a toamnă caldă şi târzie şi nu a iarnă friguroasă şi crispată.

Am bântuit iar pe străduţele înguste din jurul mănăstirii Escorial, de-a lungul şi de-a latul Toledoului şi prin grădinile Madridului, în suflet cu aceeaşi senzaţie de atunci: că străzile, casele, parcurile ălea pe care le vedeam pentru prima oară le ştiam, de fapt, de când lumea.

Experienţa mea spaniolă, care mi-a tihnit cum nu mi-a tihnit nicio altă vacanţă, a fost obţinută minţind cu nonşalanţă şi cu zâmbetul pe buze şi s-a terminat cu adevărat de-abia peste trei ani. Culmea e că nu îmi pare rău nici azi pentru acele minciuni. Şi acum dacă aş da timpul înapoi şi aş fi pusă în aceeaşi situaţie, aş proceda la fel: aş minţi fără să clipesc. Urât, nu? Da, urât, dar dacă vă povestesc situaţia poate îmi veţi da un pic dreptate.

Pe vremea aia aveam o prietenă foarte bună. Să-i zicem Z. Ne ştiam de vreo 12 ani şi chiar dacă mai avusesem pauzele şi răutăţile noastre, eram acolo, aproape, când trebuia să fim. Iar în 2003 am fost mai prezente ca niciodată una în viaţa celeilalteia, pentru că 2003 s-a dovedit a fi anul cel mai rău de până atunci pentru Z.

Înşelată şi părăsită, prietena mea se târâia cu greu de pe o zi la alta, fără ca eu să o pot prea mult ajuta să iasă din starea aia. Încercasem de pomană tot felul de stratageme. Epuizasem cuvintele, stările, sentimentele, situaţiile ipotetice şi pe cele reale – totul fără folos. Tristeţea neagră şi cumplită era cuvântul de ordine al zilelor şi nopţilor. Şi nu era deloc bine cum era.

Aşa se face că atunci când fostul ei iubit (simţindu-se cu musca pe căciulă pentru ţărănia de care dăduse dovadă) m-a sunat şi mi-a propus să ne plătească ambelor o vacanţă în Spania pentru a o scoate pe Z. din starea în care se afla, nu am ezitat în a spune “da”. Singura lui condiţie era ca ea să nu afle de unde vine surpriza asta, condiţie pe care, după o vreme de rumegat, am acceptat-o. Ştiam că altfel Z. nu ar fi venit.

De ce am fost de acord? Din trei motive, care au cântărit egal în ochii mei şi care şi astăzi mi se par la fel de valabile:

– Pentru că speram ca o ieşire din ţară şi o schimbare de decor să o scoată măcar un pic pe prietena mea din apatia şi suferinţa prin care trecea.

– Pentru că eram convinsă că fostul ei iubit trebuie să-şi plătească într-un fel sau altul greşelile şi modul ăsta de plată mi se părea la fel de bun ca oricare altul. Oricum altul nu obţineam.

– Pentru că, da, îmi doream al naibii de tare să merg în Spania.

Nu mă puneţi să spun care motiv a tras mai tare în cântar. Ştiu că mulţi, inclusiv Z., cred şi astăzi că cel din urmă. Eu nu pot face o ierarhie între ele. Şi atunci ca şi acum le gândesc şi le simt “la pachet”. Aşa că am inventat o poveste prin care eu ieşeam destul de prost din punct de vedere profesional, dar pe care Z., culmea!, a crezut-o. I-am spus o chestie pe care niciodată nu aş face-o şi nu am făcut-o niciodată: cum că un anumit personaj dintr-un articol de-al meu mi-a făcut cadou o excursie pentru că i-a plăcut ce am scris despre el.

Trebuie să recunosc că m-am întristat un pic când mi-am dat seama că Z. nici măcar nu şi-a pus problema dacă e ok ca eu să accept un astfel de cadou. Văzuse că ziariştii clujeni plecau în tot felul de excursii din ăstea publicitare şi probabil i se părea firesc. Ei bine, nu era şi mie nu-mi plăceau chestiile ăstea, dar ea nu a stat să despice firul în patru. E adevărat că nici nu s-a repezit să accepte, dar după câteva zile de gândiri şi răzgândiri a zis “Ok. Mergem”.

Şi am ajuns în Spania. La Madrid, mai exact. Eram cazate la un hotel foarte aproape de Palatul Regal, aşa că zilele noastre începeau în grădinile palatului şi se terminau de cealaltă parte a oraşului, în Parque del Retiro. Ne-am scăldat ochii prin toate sălile Muzeului Prado, am străbătut la pas, în miezul zilei şi al nopţii, toate pieţele centrale ale Madridului, începând cu Puerta del Sol şi terminând cu de Cibeles şi del Emperador Carlos V, am tăcut copleşite de măreţia El Escorialului şi ne-am pierdut pe străduţele încărcate de ceaţă ale Toledoului, alături de prieteni noi şi frumoşi.

Iar după ce, pe Campo del Moro, ne-am certat cumplit, cum nu ne-am certat niciodată până atunci (n-am ştiut nici atunci, nici acum de ce; probabil se adunaseră prea multe), ne-am împăcat făcând shopping la Zara şi El Corte Ingles. Cele mai frumoase şi reale momente le-am petrecut însă povestind de-ale noastre, în timp ce mâncam tapas şi beam sangria în crâşme calde şi simple, precum La Taurina, birtul cu capete de tauri şi poze alb-negru cu Hemingway pe pereţi.

Ne-am întors acasă după vreo două săptămâni, purtând în nări mirosul noului parfum Amor Amor de la Cacharel, proaspăt lansat atunci şi care plutea peste tot pe unde te învârteai în Madrid. Cu timpul, lucrurile în mintea şi sufletul lui Z. au început să funcţioneze la parametrii apropiaţi de normal, deşi nu ştiu dacă experienţa spaniolă a tras la cântar.

Peste trei ani, într-o împrejurare oarecare, am găsit de cuviinţă să-i spun cine ne plătise excursia la Madrid. “Futu-ţi pizda mă-tii!”, a fost prima ei reacţie. S-a supărat, i-a trecut, dar câteva luni mai târziu, dintr-un nimic, ne-am certat şi am încheiat orice relaţie. Astăzi nici măcar nu ne mai salutăm. Cum nu ştiu dacă vacanţa spaniolă a ajutat-o la ceva în procesul ei spre vindecare, aşa nu ştiu dacă ŞI din cauza mersului la Madrid nu mai suntem noi prietene. Bănuiesc că da.

Cert e că eu îmi primisem oricum pedeapsa pentru minciuna spusă: TOATE, dar absolut TOATE pozele minunate făcute în Spania, adică peste 200 la număr, le-am pierdut la descărcarea de pe aparat!! Culmea e că i le-am dat unui prieten numit Jesus (!!) să mi le dea jos. Dacă ăsta nu a fost semn divin că nu e bine să mint, nu ştiu care mai e atunci. 😀

20

Cu gândul la WW3

sursa: http://blogs.theage.com.au

sursa: http://blogs.theage.com.au

Fapt: Sunt o mare fană a celui De-al Doilea Război Mondial. Iar asta înseamnă că îmi place să citesc orice carte despre perioada respectivă, să văd orice documentar sau film artistic şi să ascult muzicile de atunci, începând cu Lili Marlene şi We’ll Meet Again. Ba am avut o vreme în care îl puneam pe taică-meu să îmi descrie pe hartă strategiile militare din Bătălia Stalingradului, de exemplu, pe care el le studiase în şcoala militară.

Fapt: Acum vreo trei ani, scriam pe vechiul blog că îmi doresc să înceapă un Al Treilea Război Mondial. Iar asta pentru că, în viziunea mea extrem de romantică (şi irealistă, totodată) un război precum WW2 era singurul mod în care bărbaţii redeveneau bărbaţi, iar cuvinte precum Onoare, Prietenie, Loialitate, Curaj începeau să-şi recapete sensul şi greutatea. Unde mai pui că dragostea în vreme de război are cu totul şi cu totul alt gust, din câte am auzit eu. 🙂

Aşa stând lucrurile, ai putea spune că o astfel de ştire – Pe 11 noiembrie începe Al Treilea Război Mondial – e tot ce îmi doream mai mult. Ei, iată că nu! Oi fi eu nebună şi impulsivă, da’ nici chiar aşa! De fapt, sinceră să fiu, de când am aflat de chestia asta (via Popicu’ Mic, care mi-a dat linkul) numai la asta îmi stă capul şi sunt uşor speriată. Sau chiar mai mult speriată, ca să o spun pe aia dreaptă.

Da, fac ca şi ăia din povestea cu drobul de sare, dar nu mă pot controla. Până acum nu m-au impresionat deloc prevestirile ăstea şi nu le-am băgat în seamă. De data asta însă sunt foarte preocupată de ele. Habar n-am de ce. Poate pentru că am îmbătrânit. Sau poate pentru că e vorba de Nostradamus şi Vanga. Sau poate pentru că amândoi au prezis aceeaşi zi – 11 noiembrie. Sau poate pentru că au trecut peste 70 de ani de la WW2 şi a fost destul de multă vreme pace relativă prin Europa.

Oricum ar fi, nu pot să mă întreb ce dracu’ fac/facem dacă peste o lună chiar se declanşează conflagraţia mondială? Cum va fi lumea de-atunci încolo? Nu îmi închipui tranşee, tancuri şi artilerie pe aici, dar de nişte bombe chimice tot vom avea parte. Ceea ce e nasol rău de tot, mai ales că nu ştiu niciun buncăr pe aici, prin apropiere. Aşa că ne aşteaptă boli, infecţii, chinuri, moarte – brrr… Not funny.

Oare trebuie să ne apucăm de strâns conserve şi apă? Sau să învăţăm arabă, dacă tot ei vor fi câştigătorii? Sau să ne depunem actele de plecat în Australia? Acolo, zic eu, că nu prea ajung războaiele. Andi zice să plecăm în China pentru că, citez, “aşa ai fi şi tu, măcar o dată, cea mai înaltă gagică”. Şi mai spune că el îşi va lua un cal, că e bun şi de transport, şi de salam. 😀

Mda, râdem, glumim, da’ mie mi se face piele de găină când mă gândesc. Şi, futui, tocmai acum se anunţă chestia asta când aveam şi eu de gând să mă îndrăgostesc şi să duc o viaţă normală. Ăsta e norocu’ meu! Dar să gândim pozitiv. Mai avem o lună la dispoziţie de trai sigur. Dacă în 11 noiembrie nu se va întâmpla nimic în Israel (de unde, cică, ar porni totul), atunci ne putem relaxa. O vreme….

14

Rostul vecinilor

John William Waterhouse - "Good neighbours" (ulei pe pânză, 1885), sursa: jwwaterhouse.com

John William Waterhouse - "Good neighbours" (ulei pe pânză, 1885), sursa: jwwaterhouse.com

Strada pe care stau e mică, numără doar 12 case. Vechi, antice şi de demult, unele dintre ele au mai multe apartamente, dar nu mai mult de patru într-un imobil. Ca urmare, suntem o mână de oameni care locuim de zeci de ani în acelaşi loc şi ne cunoaştem între noi.

Când eram mică, eram prietenă cu toţi cei patru copii de pe stradă: Tunde, Istvan, Josef şi Romi. De la Tunde, care locuia în casa de peste drum de a mea, am luat la un moment dat ore de maghiară. Gratuite, evident.

Când am ajuns însă la litera í, care se pronunţă lung, într-un fel ca în Tii, dar nu chiar aşa, a renunţat la a mă mai învăţa maghiara. Nicicum nu puteam spune corect vocala aia, aşa că m-a abandonat, declarându-mă o afonă. Şi acum mi-e ciudă când îmi amintesc de asta! 🙂

Romi, băiatu’ lui nenea Câmpeanu de la U, locuia (şi locuieşte) în colţul străzii şi era cel care îmi aducea pachetul cu mâncare la şcoală, atunci când îl uitam acasă. Era în aceeaşi clasă cu mine, dar pleca spre şcoală pe ultima sută de metri, aşa că maică-mea îl aştepta în geam şi îi pasa punga cu sendviciuri. Uneori, mi le mânca. 😀

Ceilalţi doi copii de pe stradă erau fraţii lui Tunde, ambii poloişti, aşa că eram tot timpul la bazinul olimpic, să-i vedem cum joacă. Evident, nu numai pe ei, dar trebuie să recunosc că cel mai mic dintre fraţi, Istvan, era unul dintre cei mai frumoşi poloişti de pe acolo, aşa că eu cu soră-sa eram foarte mândre că îl cunoaştem. Nu ne dădeam pe o lume. 😀

Da, eram destul de prietenoasă şi râzăcioasă când eram mică, cu timpul însă am devenit “o încruntată şi o sălbatică”, după cum zice mama. Cei trei Fraţi maghiari s-au mutat la Budapesta, aşa că în relaţii de prietenie am rămas doar cu Romi şi soţia lui, Cristina, care ne-a fost colegă de şcoală. Cu restul vecinilor nu îmi place să am de-a face. Habar nu am de ce. Sunt politicoasă, îi salut, dar nu mă întind la vorbă.

Nu mă interesează deloc ce fac, cum o duc, dacă li s-au căsătorit copiii, dacă au murit sau dacă mai trăiesc. Ca şi când nu ar fi. Ba chiar mă enervează cei care mă opresc când ies din curte să îmi povestească de-ale lor sau să mă întrebe de ai mei şi de mine. În trei cuvinte le spun ce am de spus, după care mă tirez repede unde am treabă. Cu alte cuvinte, sunt o femeie ciufută.

Vineri, însă, vecinii mei m-au emoţionat peste poate. Şi mi-am dat seama că e al naibii de bine că există şi că sunt aşa de băgăcioşi şi curioşi de toţi şi toate. Ce s-a întâmplat, de fapt? Cum strada mea e lângă parc, pe aici trec o parte dintre cei care locuiesc în apropiere şi vor să-şi plimbe câinii în zonă. Doi dintre ei, unu, mai tânăr, cu un buldog mare, auriu, iar altul, mai bătrân, cu un maidanez negru, trec pe strada noastră în drum spre parc de ani de zile. Sunt de-ai casei, cum ar veni.

Vineri, pe la amiază, a ieşit la plimbare nenea bătrân cu maidanezu’ (o maidaneză, de fapt, pe care o cheamă Lili şi care, de la an la an, e tot mai grăsuţă. E curios, habar nu am cum îl cheamă pe nenea, dar ştiu cum îl cheamă pe căţel…). Un pic mai jos de casa mea, lui nenea i s-a făcut brusc rău şi a căzut pe trotuar, incapabil să se mai ridice. Când am venit eu din oraş, ambulanţa era sosită şi i se dădea primul ajutor.

Nu ştiu cine a chemat ambulanţa, dar cert e că o parte din vecinii mei erau deja la faţa locului şi le explicau medicilor cine e domnul, unde stă, câţi ani are, dacă are sau nu diabet etc. etc. Evident, ştiau tot felul de chestii despre el, iar asta i-a ajutat cât de cât pe medici. Partea cea mai emoţionantă pentru mine, însă, a fost momentul în care a trebuit să îi ia lesa câinelui din mână şi să-l convingă să o lase pe Lili cu ei.

Nenea nu vorbea prea bine (nu ştiu dacă nu a avut chiar un atac cerebral) şi se vedea după cum strângea lesa că e îngrijorat pentru căţel. Nu vroia să-l lase pe stradă şi realiza că nu putea fi dus cu el, cu ambulanţa. Noroc cu una din vecinele mele, care ştia unde locuia bătrânelul în cauză. Aşa că a luat frumos lesa din mâna acestuia şi, încet-încet, a convins căţeluşa speriată să meargă cu ea.

Am asistat la toată scena, dar era ca şi cum nu aş fi fost parte din ea. De fapt, dacă mă gândesc bine, vecinii mei nici măcar nu m-au observat. Comunicau între ei foarte bine, dar peste mine săreau cu privirea şi cu vorbele. Nu eram “de-a lor”. Şi, într-un fel, m-am speriat. M-am văzut pe mine, peste câţiva ani, bătrână, singură, cu un căţel în lesă şi căzută pe jos. Şi niciun vecin în jur. Trist, nu?

Nu-mi place deloc imaginea. Va trebui să lucrez la asta.

20

Lost in seduction

Sides of seduction (by Liliana Karadjova), sursa: vi.sualize.us

Sides of seduction (by Liliana Karadjova), sursa: vi.sualize.us

Houston, we have a problem! A big one! În afara ultimelor mele două relaţii, nu pot nicicum să-mi amintesc cum au decurs primele mele întâlniri romantice cu foştii mei parteneri. Acele first date-uri, cum se mai numesc ele, îmi sunt şterse complet din minte, iar asta mă supără al naibii de tare. Am stat aseară şi m-am chinuit din greu să dau de ele prin scorburile minţii, da’ degeaba. Un eşec total!

Şi mă întreb de ce oare? Nu le-am acordat la vremea respectivă importanţa cuvenită? Nu au fost ele suficient de romantice? Sau am intrat în relaţii aşa, de la sine, fără celebra first date? Asta nu cred că e posibil, totuşi, nu? Sau poate am îmbătrânit atât de mult încât îmi pierd amintirile? N-am niciun răspuns la chestiile astea şi moooor de ciudă.

Iar partea proastă e alta. Că dintre cele două prime întâlniri pe care mi le amintesc, penultima a fost ratată rău de tot. Da, îmi amintesc două, iar una dintre ele e naşpa!!! How lame is that?? Ce înseamnă naşpa? Păi, personajul în cauză m-a invitat la gelaterie (tocmai se deschisese în oraş o gelaterie italiană), dar el a ajuns după vreo douăzeci de minute, timp în care eu mi-am comandat, plătit şi mâncat îngheţata singură (!!!).

Aaa, şi după ce a venit, a vorbit la telefon alte douăzeci de minute cu cineva, nici acum nu ştiu exact cu cine, aşa că nu ne-am conversat prea mult. Funny, nu? Culmea e că de un astfel de om m-am găsit eu după aia să mă îndrăgostesc lulea, de parcă nu mai existau alţi bărbaţi pe lume. Mda. Cred că ceva îmi scapă din viaţa asta.

De fapt, cu siguranţă în scapă. Spre exemplu, îmi scapă partea aia de început, cu seducţia. Nu mi-e la îndemână deloc. Da’ deloc! Nu ştiu să mă pisicesc, nu ştiu să fiu misterioasă, nu ştiu să dau din pleoape, nu ştiu să amân şi să port omul cu vorba până i se aprind călcâiele. La mine, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Dacă îmi place de el, îi spun. Dacă nu, la fel.

Nu mă încurc eu în “mai vedem”, sau “poate că”, sau alte chestii de-astea care nu ştii dacă sunt da sau ba. Toate amănuntele de genul ăsta mi se par prostii. Probabil nu sunt şi au ele rostul lor bine determinat, dar mie mi se par nişte tâmpenii. Pierdere de timp. Care timp? Ăla preţios în care doi oameni normali la cap, inteligenţi şi cu simţul umorului comunică.

Da, mie partea a doua, cea de după seducţie, cu comunicarea, mi se pare infinit mai importantă decât prima parte. Din acest motiv niciodată nu am ştiut cum e cu regulile de început într-o relaţie. Cine trebuie să sune prima oară? El sau ea? Şi dacă el sună, de câte ori trebuie să sune până să răspunzi, astfel încât să-l pui pe jar? Şi, după ce a sunat şi ai ieşit cu el, de câte ori trebuie să ieşi până să-l laşi să te sărute prima oară?

Şi, după ce te-a sărutat prima oară, de câte ori trebuie să ieşi şi să te mai sărute până să ajungeţi să faceţi amor? Şi, după ce faceţi amor, cine trebuie să sune primul? Tu sau el? Şi dacă nu sună, e ok să suni tu sau nu e ok? Şi, şi, şi… sunt o mie de “şi”! Nu ai cum să-i ţii minte pe toţi şi să te descurci. E suuuper complicat!!

La toate întrebările de mai sus ai răspuns şi faci faţă doar dacă eşti o seducătoare înnăscută. Or eu nu sunt. Nici pe departe. Dacă aş fi fost, probabil că acum nu eram singură, nu? Şi nici nu aş fi avut probleme în a-mi aduce aminte primele întâlniri pentru că, seducătoare înnăscută fiind, bărbaţii se dădeau peste cap să-mi ofere cele mai tari întâlniri ever!!

Fuck! I’m lost!!

30

Blogul-carte

sursa: conceptrends.com

sursa: conceptrends.com

Ne cunoaştem de suficienţi ani ca să fiţi parte importantă din ce urmează. Practic, dacă nu eraţi şi voi implicaţi, nu începea următoarea poveste. Da’ bănuiesc că nu înţelegeţi nimic din ce zic, aşa că mă explic. Mi s-a propus să îmi public textele de pe blog (mă rog, bloguri) la o editură clujeană, Eikon pe numele ei. Propunerea vine de la Tibi Fărcaş, coordonatorul colecţiei Devoratorul de presă.

Nu vă entuziasmaţi prea tare. Adevărul e că, oraş mic, oamenii se cunosc între ei, aşa că nu e de mirare că apar astfel de oferte. Dacă locuiam în Bucureşti, spre exemplu, sau la New York, nici dracu’ nu venea la mine să mă întrebe de sănătate, dar aşa…

În fine, una peste alta am fost pusă în situaţia de a decide: mă public sau nu mă public? Ei bine, chit că au trecut câteva săptămâni de când am fost întrebată, eu nu mă pot hotărî. Prima mea reacţie a fost că aş fi penibilă să scot într-o carte, care se va vinde pe bani, nişte texte care deja au fost citite şi recitite de sute de oameni gratis. E uşor aiurea, nu? Cine ar cumpăra-o? Şi de ce când are totul la distanţă de un click?

În acelaşi timp mi s-a părut că aş fi un fel de impostoare a scrisului, că m-aş da ce nu sunt. Categoric, nu sunt scriitoare. O carte e o treabă importantă, care cere sudoare, talent, muncă şi nervi consumaţi. O carte înseamnă ceva, nu e doar hârtie tipărită. Or textele mele de pe bloguri nu se ridică la nivelul ăsta. Multe dintre ele sunt scrise impulsiv, într-o perioadă de suferinţă mai mult sau mai puţin conştientizată, şi nu îmi par a avea suficientă valoare pentru a fi tipărite. (Iar acum nu sunt ipocrită. Chiar cred ce zic!)

Pe de altă parte, monstruleţul ăla mic, vanitos, care ne face pe toţi ziariştii să ne credem mari scriitori, nu doarme bine mersi în mine, ci e al naibii de treaz, îşi bagă coada peste tot şi mă tot îndeamnă: “Acceptă, acceptă, acceptă! Nu scrii tu mai prost ca alţii şi dacă tot ţi s-a ivit ocazia, nu da cu piciorul. Nu fi proastă cum ai fost mereu când a venit vorba de a ieşi în faţă cu ceva. În fond, e şi asta o formă nouă de literatură”.

Astfel stând lucrurile şi cum nu pot lua niciodată decizii cu adevărat importante de una singură, mi-am întrebat într-o primă fază prietenii apropiaţi. În afara de o reacţie sceptică (şi pe gustul meu, recunosc), cea a Biancăi, restul mi-au zis direct: Fă-o! Ba chiar, “Fă-o, nu te mai gândi, ai timp să te gândeşti după ce apare cartea”! (iar aici l-am citat pe Fumi).

Doar că nici măcar aşa nu mă pot hotărî, fir-ar al naibii firea mea de Gemeni. Aşa că, e rândul să vă cer vouă părerea: ce dracu’ să fac? Ştiu, nu e ca şi cum aş apăsa pe butonul roşu şi aş declanşa al treilea război mondial, dar e totuşi o decizie de luat. Pe care nu o pot lua. Frica mea cea mai mare e să nu fiu penibilă în acest demers. Urăsc să fiu penibilă!

Apoi, m-am uitat peste textele de pe licurici şi de aici şi, văzute cu ochii de acum, mi se par slabuţe. Nici nu ştiu pe ce criteriu le-aş alege: toate la grămadă, sau doar cele legate de iubirile mele, sau ălea nu, numai celelalte, sau să pun şi articole pe care le-am scris în ziare etc etc etc? Şi să pun şi comentariile sau nu (parcă le-aş pune că ele au fost, de multe ori, mai amuzante decât textele)? Şi, dacă chiar aş spune “Da”, ce titlu ar avea cartea asta? Şi cum ar arăta coperta? Şi cine mi-ar scrie prefaţa? Oare nu aţi putea voi să o scrieţi? Etc etc etc….

HEEEELP ME!

…iar tot postul ăsta strigăt după ajutor e semnat licurici. Laura e muuuult mai hotărâtă. 😀

31

I’m baaaack!

vintage-luggage-lg

Nu ştiu dacă aţi observat, dar am lipsit o vreme de pe aici. Ocupată cu textele pentru Pandora’s mi-am neglijat casa, cum ar veni. Iar asta nu se face. Aşa că, m-am întors. Târziu, dar m-am întors.

De-acum nu voi mai pierde vremea prin vecini de pomană, ci îmi voi vedea de sufrageria şi dormitorul meu. Şi de bucătărie, evident. Cam prăfuite ele, dar sper ca în câteva luni să redevină ce au fost şi chiar mai mult decât atât. Trebuie doar puţină inspiraţie şi dedicaţie din partea mea. Sper! 🙂

Înainte de toate, însă, trebuie să îmi plătesc domeniul pentru blogul ăsta, pentru că în 12 octombrie expiră. Iar asta e un pic mai complicat (prima oară nu mi l-am plătit eu şi nu mă pricep defel la chestiile astea cu plăţile online şi carduri bla bla bla), dar sper că o voi scoate la capăt în timp util.

Acestea fiind spuse, mă bucur că v-am regăsit, deşi sunteţi al naibii de puţini cei care mă citiţi în ultima vreme. Mai exact, 23 de oameni, după cum spune Google Analytics. Asta după ce, acum câteva luni, eraţi de câteva zeci de ori mai mulţi. E vina mea, de bună seamă, şi voi îndrepta pe cât posibil acest lucru.  🙂

PS: Cât despre Pandora’s (în caz că vă întrebaţi) – am plecat pentru că mi-am pierdut motivaţia de a scrie acolo. Nimic altceva. 🙂