Houston, we have a problem! A big one! În afara ultimelor mele două relaţii, nu pot nicicum să-mi amintesc cum au decurs primele mele întâlniri romantice cu foştii mei parteneri. Acele first date-uri, cum se mai numesc ele, îmi sunt şterse complet din minte, iar asta mă supără al naibii de tare. Am stat aseară şi m-am chinuit din greu să dau de ele prin scorburile minţii, da’ degeaba. Un eşec total!
Şi mă întreb de ce oare? Nu le-am acordat la vremea respectivă importanţa cuvenită? Nu au fost ele suficient de romantice? Sau am intrat în relaţii aşa, de la sine, fără celebra first date? Asta nu cred că e posibil, totuşi, nu? Sau poate am îmbătrânit atât de mult încât îmi pierd amintirile? N-am niciun răspuns la chestiile astea şi moooor de ciudă.
Iar partea proastă e alta. Că dintre cele două prime întâlniri pe care mi le amintesc, penultima a fost ratată rău de tot. Da, îmi amintesc două, iar una dintre ele e naşpa!!! How lame is that?? Ce înseamnă naşpa? Păi, personajul în cauză m-a invitat la gelaterie (tocmai se deschisese în oraş o gelaterie italiană), dar el a ajuns după vreo douăzeci de minute, timp în care eu mi-am comandat, plătit şi mâncat îngheţata singură (!!!).
Aaa, şi după ce a venit, a vorbit la telefon alte douăzeci de minute cu cineva, nici acum nu ştiu exact cu cine, aşa că nu ne-am conversat prea mult. Funny, nu? Culmea e că de un astfel de om m-am găsit eu după aia să mă îndrăgostesc lulea, de parcă nu mai existau alţi bărbaţi pe lume. Mda. Cred că ceva îmi scapă din viaţa asta.
De fapt, cu siguranţă în scapă. Spre exemplu, îmi scapă partea aia de început, cu seducţia. Nu mi-e la îndemână deloc. Da’ deloc! Nu ştiu să mă pisicesc, nu ştiu să fiu misterioasă, nu ştiu să dau din pleoape, nu ştiu să amân şi să port omul cu vorba până i se aprind călcâiele. La mine, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Dacă îmi place de el, îi spun. Dacă nu, la fel.
Nu mă încurc eu în „mai vedem”, sau „poate că”, sau alte chestii de-astea care nu ştii dacă sunt da sau ba. Toate amănuntele de genul ăsta mi se par prostii. Probabil nu sunt şi au ele rostul lor bine determinat, dar mie mi se par nişte tâmpenii. Pierdere de timp. Care timp? Ăla preţios în care doi oameni normali la cap, inteligenţi şi cu simţul umorului comunică.
Da, mie partea a doua, cea de după seducţie, cu comunicarea, mi se pare infinit mai importantă decât prima parte. Din acest motiv niciodată nu am ştiut cum e cu regulile de început într-o relaţie. Cine trebuie să sune prima oară? El sau ea? Şi dacă el sună, de câte ori trebuie să sune până să răspunzi, astfel încât să-l pui pe jar? Şi, după ce a sunat şi ai ieşit cu el, de câte ori trebuie să ieşi până să-l laşi să te sărute prima oară?
Şi, după ce te-a sărutat prima oară, de câte ori trebuie să ieşi şi să te mai sărute până să ajungeţi să faceţi amor? Şi, după ce faceţi amor, cine trebuie să sune primul? Tu sau el? Şi dacă nu sună, e ok să suni tu sau nu e ok? Şi, şi, şi… sunt o mie de „şi”! Nu ai cum să-i ţii minte pe toţi şi să te descurci. E suuuper complicat!!
La toate întrebările de mai sus ai răspuns şi faci faţă doar dacă eşti o seducătoare înnăscută. Or eu nu sunt. Nici pe departe. Dacă aş fi fost, probabil că acum nu eram singură, nu? Şi nici nu aş fi avut probleme în a-mi aduce aminte primele întâlniri pentru că, seducătoare înnăscută fiind, bărbaţii se dădeau peste cap să-mi ofere cele mai tari întâlniri ever!!
Fuck! I’m lost!!
Da, Licurici s-a intors! 🙂
Am citit ca memoria noastra este selectiva. Daca nu-ti mai amintesti primele intalniri poate ca ti-e mai bine. Poate au mers prea bine si subconstientul tau te apara de regrete si melancolii. Sau poate au mers prea rau si ti-ar face rau amintirea. Iti amintesti de o intalnire care a mers rau, dar s-a transformat intr-o mare iubire pentru ca vrei cumva sa inveti ceva din asta.
Ce e bine la interpretarile astea este ca-ti deschid nenumarate posibilitati convenabile 🙂
Marry me ! :)) :))
ups! pe mine nu mă întreba! tocmai am realizat, citind postarea ta, că de 18 ani nu mi-au mai trebuit astfel de metode, tactici şi învăluiri discrete. ( 🙁 ) păi, îţi dai seama cum e? eu chiar am o problemă, nu tu! 🙂
dar, mi se pare mie, sau se întrevede ceva periculos la orizont? sfatul meu e să fluturi din gene. aşa mi-a zis fi-miu: „mama, cînd mă văd, fetele flutură din gene. de ce oare?”
Lady Io: eu cred că nu mi le amintesc pt că NU au fost defel!! nu puteau fi atât de bune încât să le uit. am impresia că am intrat în relaţii muuuult prea uşor. nu am ştiut să mă las cucerită pt că mi se părea timp pierdut. ooof, ce naiba de roman o să scriu la bătrâneţe dacă nu am amintiri din ăstea? 🙁
Barbu: ok. mâine, că tot e zi de nunţi. 😀
andreea: 😀 ce simpatic e fiu-to! da’ ce şmechere fetiţele ălea!!! de la vârsta asta flutură din gene?? incredibil! vezi? noi am fost degeaba pe pământul ăsta!
şi, nu, nu se întrevede nimic. asta e problema. mă rog, doar Barbu cu care mă mărit mâine. da’ cum mă mărit cu el, nu cred că se pune. 😀
bărbaţii pe care îi cheamă „barbu” sînt bărbaţi bine şi familişti. ştiu eu doi. barbu ştefănescu delavrancea cum o fi fost? :rolll:
mi-am stors creierii şi mi-am amintit cum a fost cu soţul şi „stăpînul” meu: mi-a pus mîna pe genunchi, la o petrecere (ce banal! ce stupid!). mai peste cîţiva ani mi-a zis:
– mai ţii minte cînd ţi-am pus mîna pe genunchi?
– îhî…
– păi tremurai toată. şi atunci mi-am zis: ea e!
aşa că lucrurile pot fi şi simple, uneori 🙂
😀 😀 minunat!! faza cu mâna pe genunchi face toţi banii. bine am râs! 😀 şi tre’ să recunosc – soţul tău are o super intuiţie dacă o simplă mână pe genunchi îi spune atâtea. 😀
ps: nu ştiu dacă Barbu e chiar numele adevărat, dar şi pt simplu fapt că l-a ales ca pseudonim merită o nuntă. 😀
eh, Laura, cu riscul de a te dezamăgi o să-ţi spun că tatonările intelectuale şi culturale erau făcute, de vreo doi ani de cînd ne cunoşteam oareşicum. ştiam „ce ne poate pielea”. faza cu genunchiul n-a făcut decît să verifice… chimia, în fine. 🙂 🙂
nooooaaaah… şi eu care eram gata-gata să-i ridic statuie 😀
acu’ pe bune, ce te-a apucat să pleci de pe pandora’s înainte de post-ul ăsta? ai fi primit zeci de sfaturi competente! 🙂
😀 😀 drept, da’ postul ăsta nu l-aş fi scris pe Pandora’s. sau l-aş fi pus într-o notă mai neutră.
De dragul comentariului tau sa zicem ca mi l-am ales eu :)) :))
ei, te-ai ales cu o nuntă în cazul ăsta. norocosule! 😀
Mama, da cate comentarii am starnit pe aici, il vazusem doar pe al tau :)). Si eu care credeam ca toti anii de „si numele mic care e” n-o sa-mi foloseasca la nimic :))
carevasăzică, Barbu e prenumele de chiar de chiar? pfff, m-am scos 😀
Pai asa nu-ti foloseste la nimic, ca nu-l putem imparti :))
vezi, dacă ai ochi numai pentru mine nu ai observat că andreea a spus că bărbaţii pe care îi cheamă Barbu sunt „bărbaţi bine şi familişti”. de-asta m-am scos 😀 😀
Oricum, imi place ca discutia a plecat de la cum nu-ti poti tu aminiti niste lucruri la cum sunt oamenii care se numesc Barbu. Eu nu stiu pe nimeni care sa se numeasca asa deci n-as putea sa ma pronunt. :)) E bine ca vad ca si tu dormi ca si mine :)).
eu, de fapt, dormisem, dar m-am trezit atunci că am visat urât. presupun că tot de la ne-amintirile ăstea mi se trag şi visele urâte. 🙂
Tare exemplul cu genunchiul :)).
Daca nu vedeam mai jos si argumentarea rationala, adica cei 2 ani de tatonare, eram in stare sa deschid un anunt :”caut dragostea adevarata, pentru pipaieli suplimentare, in zona genunchiului, ma gasiti la nr. de tel 0722…”