- foto: chartno3, sursa: flickr.com
Vă mai amintiţi rezoluţia mea cu numărul 7? Aia care suna aşa:„Să mă decid dacă vreau sau nu copii, şi dacă da să fac tot ce pot să adopt unul” şi trebuia rezolvată până la ziua mea, în luna mai? Ei bine, o bifez acum. N-are rost să mai aştept pentru că m-am decis: NU VREAU.
De bună seamă am şi motive. Le-am avut întotdeauna, dar am zis că poate-poate mă schimb şi mă autoconving că nu e chiar aşa cum cred. Ba e chiar aşa. Dar dacă vreţi să ştiţi de ce, iată, vă zic. Toate motivele au aceeaşi pondere, niciunul nu e mai important ca şi altul, aşa că le trec cum îmi vin în minte.
1. Nu-mi place cum arată femeile gravide şi mă dezgustă ideea de a avea burtă timp de nouă luni. Mă seaca şi gândul de a discuta numai despre copii, sarcină, greţuri, pofte şi altele de felul ăsta în tot acest timp. Ar fi fost frumos să se fi inventat alt mod natural de a face un copil. Ideea de a creşte ceva în tine îmi dă fiori. Îmi aduce aminte de filmul „Alien”.
2. E mult prea complicat să adopţi un copil. În primul rând, nu mi-ar fi plăcut să adopt din România, din snobism sau din ce vreţi voi. În al doilea rând, dacă vreau să adopt din altă parte, durează foarte mult (că m-am interesat) şi costă, or bani pentru aşa ceva nu prea am. Mai mult, nu sunt atât de determinată încât să trec peste tot felul de amănunte birocratice şi alte cele, iar asta e o altă dovadă că nu mi l-am dorit niciodată cu adevărat, decât la stadiu declarativ.
3. Nu cred că un copil creşte psihic echilibrat dacă are doar mamă. Am convingerea intimă că, pentru a putea face faţă cu succes societăţii de astăzi, un copil are nevoie de ambele modele: mamă – tată. De sex opus, ca să nu existe dubii. Or, în cazul meu, acest aspect nu e bifat. În general nu sunt pornită să mă mărit, nu am prea fost niciodată, dealtfel, iar în acest moment nici nu sunt îndrăgostită de nimeni. În plus, preconizez că îmi va lua foarte mult timp să ajung în această stare de îndrăgosteală, aşa că nici nu are rost să discutăm pe tema asta.
4. Îmi displace societatea de astăzi şi nu mă simt în stare să cresc un copil într-o astfel de lume. Mă enervează toate pretenţiile pe care le au copiii astăzi (începând de la telefoane mobile din clasa întâi şi terminând cu vacanţele la shopping în Milano sau mai ştiu eu pe unde) şi mă enervează că părinţii sunt nevoiţi să le accepte pentru ca odraslele lor să nu se simtă prost în faţa colegilor. Aş ajunge o mamă isterică şi nebună, care şi-ar teroriza copilul nelăsându-l în faţa calculatorului sau necumpărându-i cine ştie ce super fiţă. Decât aşa, mai bine lipsă.
5. Sunt mult prea comodă şi mi-e prea bine aşa cum sunt. Am timp să fac ce vreau, când vreau, cum vreau. Uneori mă enervează până şi pisica pentru că mă trezeşte când îmi e lumea mai dragă ca să îi dau de mâncare. Cu siguranţă nu aş face faţă plânsetelor şi problemelor unui copil şi aş încerca să-l pasez lui maică-mea, ceea ce nu e ok, totuşi.
6. Nu sunt sigură că l-aş iubi dacă nu ar fi simpatic, frumos şi deştept. Sunt mai degrabă o persoană rece şi calculată şi teamă mi-e că i-aş vedea orice imperfecţiune, iar afecţiunea pentru el ar avea serios de suferit. Nu sunt genul de om care să crească pisici maidaneze, ci de rasă. De-aia mi-am luat birmaneză şi nu un pisic de la tomberon. Dar măcar pisicile ţi le poţi alege, nu? Pe copii, din câte ştiu, nu-i poţi trimite înapoi cu barza dacă nu ies pe placul tău.
Cam asta ar fi. Probabil că lumea va zice că un copil îţi umple viaţa, că e un miracol să îl ai, că la bătrâneţe ai pe ce te baza etc, etc, etc. Sunt de acord, dar în mintea mea cele şase puncte de mai sus trag mai greu în cântar. Acestea fiind spuse, declar acest subiect închis. Evident, puteţi încerca să mă convingeţi de contrariu, dar vă spun de pe acum că nu aveţi sorţi de izbândă. Las făcutul copiiilor pe mâini mai sigure decât ale mele. Spor la procreat vă doresc! 🙂
Oh, cred ca ai mers departe cu lista asta pe 2010…
Oare chiar merge mai usor daca le pui pe hartie/ blog? Nu stiu daca as putea face ceva de genul asta, am facut greseala sa-mi scriu intr-o zi in agenda toate lucrurile pe care le aveam de facut a doua zi si toata noaptea nu am visat decat lista aia.
😀 se pare că e o formulă câştigătoare asta. dar nu le-am luat în ordine. le-am bifat aleatoriu, în funcţie de cum se rezolvau fără prea mult efort.
Ma fascineaza dorinta ta de a te decide definitiv in tot felul de probleme care implica sentimente. E un fel de-a spune: „astazi nu vreau sa ma gandesc ca ma gandesc si sunt convins ca n-o sa ma gandesc”. Crezi ca e posibil? De exemplu, ce crezi ca ai face daca ai gasi un copil lasat intr-un cos la usa casei tale…frumos si cu privire inteligenta :)? Esti sigura ca no sa simti ca vrei sa-l pastrezi?
Foarte trist daca e adevarat ce-ai scris mai sus…
păi, e adevărat. de ce aş minţi? sunt una din femeile care gândesc aşa în privinţa asta. zic „una” pt că bănuiesc că nu sunt singura, totuşi…
e clar ca nu toate femeile sint facute sa aibe copii si probabil e bine asa.dar dece crezi ca daca esti gravida poti vorbi numai despre sarcina, copii, sarcina, greturi ?esti libera in continuare sa vorbesti despre ce vrei tu sa vorbesti 🙂
pentru că şi când nu eram gravidă eram nevoită să ascult şi să particip la astfel de discuţii ca să nu-mi jignesc prietenele gravide. zici că e un dat ca femeile cu copii să îşi concentreze poveştile numai pe aşa ceva. cel puţin cât sunt mici.
consider argumentele de luat in seama. Ar fi interesanta o contraargumentare a unui barbat, sau motivele pentru care un barbat ar decide sa nu faca un copil cu o femeie.
De pus in paralel, ca la gazeta draga licurici.
Oricum, jos palaria pentru sinceritate!
dar e alegerea ta despre ceea ce discuti, fie ca esti gravida sau nu.o sarcina nu-ti limiteaza conversatiile decit daca vrei tu sa ti le limitezi.
Ei uite, eu aplaud insemnarea asta si decizia ta. Nu de alta, dar gandurile astea imi umbla si mie prin cap in perioada asta, si tot cam la aceleasi concluzii ajung. Vad ca cometariile de pana acum s-au luat de punctul 1, care la o adica e cel mai inofensiv. Dar ce argumente ar putea avea cineva cand 4, 5 si 6 exprima exact ce simti? Cand stii ca din diverse motive nu vei fi o mama asa cum crezi tu ca ar trebui sa fie o mama, sau cand iti vine sa strangi din dinti auzind ca copilului ii e rusine sa se duca la scoala fara Iphone?! De ce sa iti faci viata acra si sa iti chinui indirect si copilul?
Asa ca multumesc, sincer ma bucur sa vad/aud ca mai sunt si alte femei care pot sa afirme fara teama ca nu vor!
tibi: păi, de ce nu argumentezi? că eşti în măsură 🙂
anca: bineînţeles că nu ţi le limitează. dar tot ajung careva să-ţi dea sfaturi, să te întrebe cum te simţi, să îţi spună cum era ea când etc etc. acum nu sunt exagerată şi nu îmi închipui că zilnic se întâmplă astea, dar aş prefera să nu se întâmple deloc, niciodată 😀
departe: nu că nu s-ar uita societatea mai naşpa la noi după aceste mărturisiri. 🙂 nu ştiu cum se face, dar dacă spui aşa ceva automat eşti considerată pe jumătate femeie şi eşti devalorizată. ţi se spune că eşti neîmplinită şi că nu ţi-ai atins menirea şi ţi se aruncă în faţă toate acele argumente cu miracolul naşterii, că nu poţi înţelege înseamnă cu adevărat să fii femeie până nu simţi copilul în tine etc etc.
or la astea nu ai cum să ripostezi, doar dacă faci un copil şi pe urmă, când vezi că nu ai simţit nimic din ce zic ei, li-l trimiţi să-l crească. 😀
oricum, eu ştiu una şi bună, indiferent de ce zic ei: mă simt al dracului de femeie şi de împlinită. 😀
Ai mare dreptate apropo de reactia oamenilor la astfel de marturisiri. Ce e mai teribil e ca si eu, intr-un colt al mintii simt dezaprobarea – eu ma dezaprob pe mine insami :). Dar cred ca e mai bine sa iei o decizie rationala decat sa faci un copil si sa il faci sa sufere pt ca tu nu ai instincte materne, rabdare, compasiune….Ce te faci cu el daca, asa cum zici tu, te trezesti ca nu iti place ce a facut din viata ta, sau si mai rau, nu iti place cum a ajuns el?! Tii bonul si il duci inapoi la magazin sau ajungi sa gandesti „copil mi-a trebuit” si il faci sa simta ca ti-a stricat viata?!
…din pacate eu simt ceasul cum ticaie, si probabil ca pana nu va fi prea tarziu voi ceda. ma ingrozeste insa momentul si gandul ca probabil mai am doar 2-3 ani de libertate. Simt presiunea si asta ma irita foarte tare si mai ales ma sperie ca voi fiacra si plina de resentimente.
Asa ca intr-o oarecare masura bucura-te ca esti libera sa iei decizia in numele tau.
Hm, ce e si mai deranjant e ca si eu, intr-un colt al mintii simt asta, ca parca afirmand ca nu cred ca e o idee buna pt mine, parca
sorry, am dat copy and paste si ultimul rand nu stiu ce cauta acolo. ignora-l te rog
ceasul meu biologic nu mai ticăie. de fapt, nici nu ştiu dacă a ticăit vreodată. eu nu l-am auzit 😀
Mica confesiune, pt. Licurici :
-mai intai, trebuie sa-ti spun ca nu agreez Rezolutziile. Apreciez faptul ca oamenii isi fac planuri, isi propun obiective, isi fac agenda etc. Insa – am invatat ca nu e bine sa nu spui niciodata „Niciodata”. Rezolutia ta de inceput de an mi se pare putin prea profetica si cred ca isi depaseste simpla dorinta de inceput de an… In fine.
– ma intriga bucuria (care uneori seamana cu scasnet de dinti a unui angajat al unei coorporatzii cand mai bifeaza un targhet de pe agenda zilei…) cu care bifezi punctele din rezolutia ta.
– am vaga senzatie ca esti un licurici tinut in palma. De viata poate, nu stiu, cert e ca nu esti in apele tale…
Referitor la subiectul/punctul bifat al rezolutiei :
– citez puntul rezolutiei „Să mă decid dacă vreau sau nu copii, şi dacă da să fac tot ce pot să adopt unul””. OK. Scrii in postul acesta „şi trebuia rezolvată până la ziua mea, în luna mai? Ei bine, o bifez acum. N-are rost să mai aştept pentru că m-am decis: NU VREAU.”. Ei bine- eu cred ca nu esti sigura ca nu vrei, ci doar ai bifat. Insasi problematizarea de tip „sa ma decid daca vreau sau nu copii” este un sofism dulce. Asa ceva nu decizi. Ori vrei, ori nu vrei. Tu ai decis sa decizi sa nu vrei… Desi nu sunt sigur ca nu vrei…
ALTFEL, ca sa trecem la contra”argumente” (sa numim asa auto-justificarile fata de decizia ta), sau sa-ti explic decce o parte din punctele tale din acest post mi se par neconsistente:
1.” Nu-mi place cum arată femeile gravide şi mă dezgustă ideea de a avea burtă timp de nouă luni.”. Poate tie nu-ti plac. INSA sa stii ca o femeie gravida, care isi poarta starea cu bucurie, e o femeie frumoasa, care radiaza in jurul ei un farmec deosebit, zambetul ei este foarte luminos… Adesea o femeie insarcinata este realmente mai frumoasa decat inainte. Cand o femeie gravida e fericita de acest, lucru radiaza pur si simplu. Cat despre „Ideea de a creşte ceva în tine îmi dă fiori” … O femeie insarcinata nu creste ceva in ea, ci da viata din viata ei.
2. „E mult prea complicat să adopţi un copil.” . Nimic nu e prea complicat atunci cand iti doresti cu adevarat. ! Am zis !
3. „Nu cred că un copil creşte psihic echilibrat dacă are doar mamă.”. Gresit. E o prejudecata ! Sau o scuza. E drept ca un copil e indicat sa creasca cu mama si tata, insa nu e obligatoriu.
4. „Îmi displace societatea de astăzi şi nu mă simt în stare să cresc un copil într-o astfel de lume.”. Cred ca cel putin 98% din oamenii din istoria lumii ar fi putut spune acelasi lucru- imi displace societatea de azi/in care traiesc… Apoi- nu e musai ca si copilul tau sa semene cu „trendul” societatii… etc
5. „Sunt mult prea comodă şi mi-e prea bine aşa cum sunt.”… OK asta e deja un argument. Desi- nu uita- doar magarii raman consecventi. Oamenii se schimba, evolueaza…
6 „Nu sunt sigură că l-aş iubi dacă nu ar fi simpatic, frumos şi deştept.” Ai prejudecatzi. Si nu cunosti faptul ca pt. o mama copilul EI este deosebit, pt ca este al ei. Dragostea de mama e neconditionata.
In fine… Pe mine nu m-ai convins ca nu vrei copii. Cred ca doar ideea de Rezolutie te face sa-ti asumi acum lucruri pe care poate ulterior le vei privi cu condescendenta si umor…
( PS: apropo- punctul din rezolutie cu hainele imprastiate mi se pare cel mai SMART si realist punct din rezolutie. Ai stabilit cumva si obiective specifice, respectiv activitati pt. fiecare ob. specific, termene , responsabil si mod de evaluare ?!)
FINAL: sper ca nu ti-am parut cicalitor.
Amical si empatic,
Tata de fetita, chit ca divortat, si cu fetita la mama ei.
Un copil e o binecuvintare. Dar, desigur, nu e obligatoriu ca orice femeie sa-si doreasca sa devina mama. Insa pentru o persoana care se vrea deschisa si relaxata, ai o multime de idei preconcepute legate de maternitate.
In primul rind, felul cum alaturi pe lista “rezolutiilor” slabitul, aranjatul hainelor si facutul/adoptatul unui copil imi sugereaza lipsa de asumare reala si matura a “problemei copilului”.
Apoi, zici ca nu-ti place imaginea femeii gravide si ca te dezgusta ideea de a avea burta 9 luni. Burta incepe sa fie vizibila abia de la 4-5 luni, deci ramin doar 5-4 luni cu burta. Altfel spus, doar citeva luni din viata ta de treijesiceva de ani o sa ai burta aia. Nu e chiar asa de rau, trece repede ! Cit despre discutii legate doar de sarcina, asta chiar e o aiureala. Am observat (cu ingrijorare, pot spune) ca in ziua de azi multe mame in devenire isi vad de ale lor (altele decit sarcina) pina cu o zi inainte de nastere. Asa ca nu e obligatoriu sa-ti limitezi orizontul doar la sarcina. Cit despre chestia cu Alien, daca chiar simti asa ceva (vorba unui comentator de mai sus) atunci io zic nu ca e trist, ci ca e de domeniul psihoterapiei.
Cu adoptatul, nu stiu multe, dar daca vrei copil treci peste birocratie si altele. Faptul ca nu te simti determinata s-o faci inseamna doar ca nu esti pregatita sa ADOPTI un copil, chestie care de obicei vine dupa ce ai incercat sa-l faci.
Crezi ca un copil nu creste psihic echilibrat doar cu mama. Pe de o parte esti lejera si cochetezi chiar cu ideea adoptatului, pe de alta devii brusc traditionalista si excluzi single mom din schema. E o prejudecata, multi copii se dezvolta foarte bine crescuti de un singur parinte, chiar mai bine decit cei cu 2 parinti care nu se inteleg.
Chestia cu pretentiile copiilor in ziua de azi – pui iar problema prea abrupt si nenuantat, nu e chiar asa. Intre parinti si copiii lucrurile astea sunt negociabile cu tact, inteligenta si rabdare. Mai zici ca esti prea comoda si un copil te-ar deranja. Io cred ca-i cazul sa cresti mare, pur si simplu, sa-ti iesi un pic din pielea ta, ce poate sa se intimple ?? In fine, nu esti sigura ca l-ai iubi daca nu ar fi conform asteptarilor tale exigente. Aici imi vine sa rid – fa-l intii si dupa aia mai povestim ! Daca chiar nu te « impaci » cu copilu nici cum, poti sa-l dai spre adoptie !
Foarte implinita si impacata nu prea cred ca esti, ca atunci nu te-ai mai obosi sa insiri pe blog rationalizari justificative despre asta.
Fantastic, ia te uita inca nimeni nu a folosit cuvantul cheie „miracol”……
@ cristina pop: „Io cred ca-i cazul sa cresti mare, pur si simplu, sa-ti iesi un pic din pielea ta, ce poate sa se intimple?” DE CE? de ce sa trebuiasca sa iesi din pielea ta?! De ce o femeie nu poate fi lasata „in pielea ei” dar un barbat poate decide ca nu vrea copii?! De ce o viata fara copil e considerata neimplinita si femeia respectiva e considerata comoda? iar recomandarea „fa-l intai si pe urma mai povestim” mi se pare complet ilogica – de ce sa il faci, doar ca sa se zica ca ai bifat o casuta?
Nu sunt de acord ca poti sa nu cedezi presiunilor exterioare si sa obligi copilul sa adere la valorile tale cand e bombardat de societate de alte valori. E greu si daca ai bunavointa, dar daca pur si simplu ai facut copilul pt ca asa e normal, sa faci copil, atunci o sa ajungi sa te dai cu capul de pereti cand „miracolul” la 10 ani iti zice ca te uraste ca nu ii cumperi x jucarie si urla din gura de sarpe ca el nu vrea cutare lucru.
De ce e un copil o binecuvantare, in afara de faptul ca asta zice limbajul de lemn?
😀 e foarte amuzant cum încearcă lumea să mă convingă de ceva ce nu vreau. oare dacă îl vroiam, nu credeţi că îl făceam până acum?
@şamanu: îţi respect părerile, dar crede-mă nu mă cunoşti suficient de bine cât să poţi spune că de fapt vreau un copil deşi zic că nu vreau. nu am fost niciodată sigură dacă îmi doresc să fiu mamă, de-aia mi-am acordat timp de gândire. ce ţie îţi poate părea anapoda ca şi gândire, mie mi se pare logic.
@cristina: nu ţi-ar fi fost mai simplu să accepţi faptul că am fost sinceră în postul ăsta şi că e posibil să gândesc contradictoriu, iar în capul meu contradicţiile ăstea să aibă o logică pe care tu nu o găseşti?
şi să-ţi spun un secret: nu „mă vreau” deschisă şi relaxată. uneori chiar sunt. aşa după cum uneori sunt conservatoare şi intolerantă. sunt un amalgam de stări conflictuale, care vieţuiesc foarte bine în mine şi care până acum m-au făcut să mă simt bine cu mine însămi. sunt o femeie mulţumită în pielea ei, cum ar veni.
mi se pare cel puţin nepoliticos să vii şi să încerci să demonstrezi că sunt altfel decât zic. iar asta cu „să creşti mare” fii bună şi spune-le-o copiilor tăi. eu mă simt foarte bine aşa mică şi imatură cum sunt. dar crede-mă, decât o mamă ca tine, care vede numai calea ei, mai bine o femeie fără copii ca mine, care îi acceptă pe cei din jur aşa cum sunt.
şi încă ceva. nu ştiu de ce am impresia că aplici un tipar social pe mine, iar unde nu se potriveşte încerci să ajustezi şi să tai, ca să dea bine. asta e o abordare total greşită în ce mă priveşte, ca să nu zic că îţi limitează şi ţie universul. nu suntem chiar toţi la fel, zău.
@N: l-aş duce la căminul de copii, pt că legea nu-ţi dă voie să păstrezi copiii găsiţi. 🙂 şi e normal să decid chestii de-asta. sunt mii de cupluri care fac acelaşi lucru ca şi mine: decid dacă fac sau nu copii, şi dacă da, când. alte femei decid să avorteze, de exemplu, sau să-şi dea copilul la casa de copii, ceea ce e mult mai crud decât ce fac eu. în fond, ce e aşa de ieşit din comun să decizi astfel de lucruri? mie mi se pare de bun simţ.
@departe: după cum ziceam, cineva tot va veni să îmi spună că sunt neîmplinită dacă nu vreau copii. nimic nou sub soare 😀
Laura,
chiar s-au incins spiritele, pe postul asta…
Am cateva observatii:
– nu cred ca cineva dorea sa te convinga de ceva anume. Mai degraba- oamenii si-au exprimat parerile propri in preajma marturisirilor tale (1 la mana…).
– nimeni nu te cunoaste mai bine decat (eventual !) te poti cunoaste tu insasi (2 la mana… IE: citeste postmodern autoironia pe care o asum !)
– Postul tau este foarte subiectiv. Respectul meu fata de astfel de atitudini este nemasurat !. Cred insa ca undeva, in textul acestui post, s-a strecurat, subtil, tiptil-tiptil, ceva ce nu poate fi scris raspicat…
– Niciodata nu spune Niciodata !
– Lasa Rezolutiile !!! Seamana a memorii la tineretze… Sau- ambatz asumat la tineretze. Laso mai moale cu rezolutzile !
Cu drag, Comentator anonim.
(PS pt cititori- nu o cunosc pe Laura/nici pe Licurici)
(PS pt toti : „Limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.”)
Cei care te cunosc stiau ca numai vorbesti despre copii, dar ca nu vei face si nu vei adopta vreodata vreunul…
Tu esti singura care face o problema din asta.
Mai ingrijorator mi se apre ca vrei sa ma dai afara din Cluj – pe mine, care ma consider mai clujean decat toti cluejenii la un un loc…:))
Samanu a spus-o mai bine decit mine: mi-am dat si eu cu presupusu’ pe marginea postului tau. Nu am incercat sa te conving de nimic (doar ne-ai prevenit ca n-avem sanse!) si nici n-am vrut sa fiu nepoliticoasa (chestia cu „crescutul mare” se referea strict la argumentul tau cu sunt comoda, un copil m-ar deranja).
Ca una care nu am blog, te intreb insa care era rostul postarii asteia? E un fel de a ne spune „am I right or I am right?”? ok, nu vrei copii, dar de ce atita discutie pe tema asta, daca tot stii atit de bine ce (nu) vrei?
@NKPR: ha? cum adică vreau să te dau afară din Cluj?? şi nu fac „o problemă”. am scris un post pe blogul meu că aşa am avut chef să scriu despre asta. care-i problema? nu am voie mai nou să mai scriu ce îmi trece prin cap?
@cristina: crezi că am nevoie de un anume rost ca să scriu ce îmi trece prin cap pe propriul meu blog? eu zic că nu. 🙂
şi nu a fost dat cu presupusu’ ce ai făcut tu. ai luat fiecare chestie pe care am spus-o eu şi ai încercat să demonstrezi că de fapt nu e aşa. ceea ce e total absurd. e ca şi cum aş minţi eu despre mine. de ce dracu’ aş face asta?
ce nu înţeleg eu e de ce se simt unii oameni ofensaţi când nu gândeşti asemeni lor şi de ce reacţionează ca şi cum i-ai ataca pe ei când scrii ceva despre tine. asta pt mine va rămâne mereu o enigmă.
@samanu: nu am să las rezoluţiile pentru că îmi plac şi mi se par constructive, cu atât mai mult cu cât sunt genul de om care începe o mie de lucruri şi nu termină niciunul. şi, uite vezi, genul ăsta de sfaturi mă deranjează. eu nu intervin în felul tău de a fi, tu de ce o faci?
daca tu scrii ce vrei , si eu pot sa raspund ce vreau. Nu? :))
partea cu datul afara din cluj era un fel de gluma… ma rog, stii tu la ce ma refer
nu ai raspuns, insa, la prima parte a mesajului meu :)) Nu ca te-as obliga… Oricum, vad ca eviti sistematic tot ce ‘trebuie’
Puteai insera undeva video-ul asta 🙂
http://www.youtube.com/watch?v=aU6ojtBW0Qo&feature=related
Draga Laura,
Nu doresc sa intervin in rezolutiile nimanui. Nu dau sfaturi.
Imi exprimam o parere personala.
Nimic nu e mai frumos pe lumea asta decat faptul ca oamenii sunt diferiti.
Eu nu agreez ideea de rezolutzii; tu le iubesti si le sustzii (rezolutziile). Eu respect dorintele altora, tu la fel…
Aici e starea naturala si morala a convietuirii : nu judeca pe celalalt cu grila ta. Ceea ce eu nu-mi doresc sa fac niciodata.
La fel si tu, sunt convins.
Te citez, scuza-ma, deloc polemic : „nu am să las rezoluţiile pentru că îmi plac şi mi se par constructive, cu atât mai mult cu cât sunt genul de om care începe o mie de lucruri şi nu termină niciunul.”. Si eu incep multe lucruri si nu termin tot atatea. Asa e viata. Continui :”eu nu intervin în felul tău de a fi, tu de ce o faci?”. AICI trebuie sa fiu foarte categoric- EXAGEREZI. Cu drag si regret trebuie sa-ti spun : eu n-am intervenit in felul tau de a fi. Eu doar imi exprimam o opinie personala.
Cu drag, amical si empatie, Samanu
PS : Postul asta a nascut multe seminte de polemici. Oare de ce ? (Banuiala mea, banuiala/intrebare, repet !!! banuiala – sa fi atins postul tau o serie de sensibilitati mai ascunse ale celor care au comentat aici ? Sa fi fost postul tau putin prea retoric ? )
PS 2: Ma bucur ca blogul tau personal e mai viu, fie si prin (dez)batere de idei cu tuse mai contondente.
@NKPR: n-am răspuns la prima parte pt că nu era nimic de răspuns. era doar o constatare de a ta la care nu aveam ce să zic. şi cred că sunt genul de om care răspunde la tot ce spune lumea. nu prea sar răspunsurile.
iar video-ul este greţos.
@samanu: dacă nu dai sfaturi de ce îmi spui să las rezoluţiile în pace? ăsta nu e sfat? 🙂
NU.
NU E unn sfat !
Sper sa pot povesti, alcandva, o experientza de viatza pe care am traito…
Pe vremea aia nu cunosteam termenul de Rezolutie…
Cert este ca as fi mancat in dinti sef de tren, taximestrist si alti preopinentzi… Eram in anii ’88 si caram o fata cu piciorul rupt….din fundul pesterii…as fi mancat pamant in dinti… as fi carat Iapa in carca, doar sa fiu sigur ca accidentata ajunge in gara…
Revin cu „poveste” altadata !
Am invata atunci sa nu fac planuri. (de Rezolutzii am am auzit doat la UBB etc).
Nu dau sfaturi !
STIU un singur lucru : am plecat impeuna in expeditzie ( cu atat mai grav in pestera !)= ne intoarcem impreuna.
ASTA e Rezolutia mea: UNICA= am intrat impreuna in pestera-iesim impreuna. Sau nu. Ultima varianta e exclusa. Deci- iesim impreuna. Tertium nondatum !
PS : sfaturile sunt de digerat la salon. cand esti la pamant, fizic etc. – nu ai nevoie de sfaturi…. EU NU DAU SFATURI.
Cu drag….
:-))))))))))))))))))))))) HAHAHA! tare subiect! Si anticipez ca nici nu e incheiat!
Pacat insa ca uni oameni (de regula cei educati) isi fac atatea probleme si intorc problema aceasta pe toate fetele, in timp ce altii (ceilalti :-)) baga mare. Poate asa functioneaza, de fapt, „evolutia” si selectia naturala… Rezultatele se si vad, pe cateva le enumeri si tu: valorile sunt numarate in cantitatea de fitze etalate. Bun!
da’ „videoul” acela e fain, ce ai cu el?!
@C: e greţoooos!! 😀