De când am aflat de www.vplay.ro, viaţa mea s-a schimbat complet. Nu mai ies din casă decât obligată, nu mai am chef să citesc, nu mă interesează terasele, nu îmi pasă că e soare afară şi vorbesc pe mess cu oamenii numai câteva cuvinte, din politeţe. Tot ce fac, de dimineaţa până noaptea târziu, e să mă uit la seriale. Iar asta mă face extrem de fericită.

Am început această dependenţă (pentru că, de bună seamă, e o dependenţă) cu Gossip Girl. Nu ştiu cum şi de ce l-a ales, nu văzusem niciun sezon până atunci, dar cred că doream ceva uşor şi fără prea mari bătăi de cap. Ca urmare am ajuns să mă culc noaptea la 2.00, după ce terminam câte un sezon-maraton.

Habar nu am ce m-a atras la serialul ăsta, dar tare bine mi-a picat să văd cum îşi trăiesc viaţa copiii bogaţi, răi şi frumoşi ai New York-ului. Mă săturasem probabil de ţiganii noştri, de oameni prost îmbrăcaţi şi de chestii aşa-zise profunde, aşa că superficialitatea mascată a celor din înalta societate newyorcheză a picat la ţanc. După ce m-am pus la punct cu Gossip Girl (a se citit “am ajuns la zi cu toate episoadele”), am trecut mai departe.

La Brothers & Sisters, mai exact. Ei, bine, serialul ăsta m-a făcut să-mi dau seama de două lucruri. 1. Că nu mă pot uita deloc la doi bărbaţi care se sărută. Toate scenele de acest gen le-am petrecut cu mâna pe ochi sau cu privirea în altă parte. 2. Că pentru prima oară îmi doresc ce nu mi-am dorit niciodată: să fi avut o familie numeroasă şi complicată. Înainte de a vedea toate cele patru sezoane din Brothers & Sisters nu am tânjit după certuri amuzante în familie, aglomerări la masă, probleme sentimentale, complicităţi şi secrete care ies la iveală înainte de a fi spuse. Acum, lipsa unor fraţi (de preferat 4 sau 5) e singurul regret al copilăriei mele. Evident, fraţii la fel de simpatici şi faini ca cei din serial. Altfel, nu se pune.

De la cei cinci fraţi Walter am trecut la Spartacus: Blood and Sand. Ei, bine, aici aş fi stat zece sezoane dacă s-ar fi putut. Şi nu pentru că actorul principal, Andi Whitfield e unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi în viaţă (dacă e să mă întrebaţi pe mine, cel mai frumos chiar), ci pentru că povestea gladiatorului care a băgat Roma în sperieţi m-a fascinat de când mă ştiu. Ba chiar multă vreme am cochetat cu ideea de a scrie un roman istoric despre ce s-a întâmplat cu Spartacus după răscoală.

Dat fiind că nimeni nu i-a găsit trupul printre cei morţi în ultima bătălie de la Lucania (filmul din 1960 cu Kirk Douglas nu respectă adevărul istoric când îl arată pe Spartacus răstignit), eu întotdeauna mi-am închipuit că a reuşit să fugă şi să îşi ia viaţa de la capăt. Nu ştiu însă cum vor rezolva acum producătorii situaţia, pentru că, din cauza îmbolnăvirii lui Whitfield de cancer limfatic (mă sperie câţi oameni tineri se îmbolnăvesc mai nou de cancer), sezonul doi (care începe de la evadarea sclavilor din Casa Batiatus) încă e în stand by. Sper ca Whitfield să învingă boala, să se filmeze din nou şi Spartacus să nu moară pe câmpul de luptă, pentru că altfel voi fi nevoită să scriu, totuşi, romanul ăla. 😀

Şi cum nu mă puteam opri doar la trei seriale (indiferent câte sezoane au fiecare), am văzut un al patrulea. Iar cu ăsta mi-am definit şi genul de iubit pe care mi-l doresc. 🙂 Serialul e The Big Bang Theory, iar “iubitul” e Dr. Sheldon Cooper. E adevărat că un tip ca Andy Whitfield îţi fură minţile şi te poţi reîndrăgosti la fiecare 5 minute de el doar privindu-l, dar cu fizicianul Sheldon Cooper viaţa este mult mai amuzantă şi mai colorată. Mă rog, şi mai enervantă, dar dacă n-ar fi aşa te-ai plictisi.

Serialul este deştept făcut, iar Sheldon un geniu snob, plin de idiosincrazii, fără pic de modestie, simţ al sarcasmului sau umor, dar absolut fermecător în tot ce face. E un autist care îţi face viaţa imposibilă, dar de care nu te poţi lipsi. Nu ai cum să nu îl iubeşti. Mai ales că nici nu arată rău, dacă e să recunoaştem cinstit. E greu de crezut că cineva ar putea trăi cu un astfel de personaj, dar mie mi-ar plăcea să încerc. Bine, sunt conştientă că, după o astfel de declaraţie, mi se va spune (din nou) că am nevoie de psihoterapie, dar, vorba lui Batiatus, un om trebuie să-şi accepte soarta sau va fi distrus de ea. 🙂

Acestea fiind spuse, mă duc să mănânc, după care mă întorc la site-ul meu cu seriale. Am avut timp să scriu postul ăsta pentru că, de azi-dimineaţă până la ora 16.00, vplay.ro a fost în reparaţii.

Vă mai amintiţi rezoluţia mea cu numărul 7? Aia care suna aşa:“Să mă decid dacă vreau sau nu copii, şi dacă da să fac tot ce pot să adopt unul” şi trebuia rezolvată până la ziua mea, în luna mai? Ei bine, o bifez acum. N-are rost să mai aştept pentru că m-am decis: NU VREAU.

De bună seamă am şi motive. Le-am avut întotdeauna, dar am zis că poate-poate mă schimb şi mă autoconving că nu e chiar aşa cum cred. Ba e chiar aşa. Dar dacă vreţi să ştiţi de ce, iată, vă zic. Toate motivele au aceeaşi pondere, niciunul nu e mai important ca şi altul, aşa că le trec cum îmi vin în minte.

1. Nu-mi place cum arată femeile gravide şi mă dezgustă ideea de a avea burtă timp de nouă luni. Mă seaca şi gândul de a discuta numai despre copii, sarcină, greţuri, pofte şi altele de felul ăsta în tot acest timp. Ar fi fost frumos să se fi inventat alt mod natural de a face un copil. Ideea de a creşte ceva în tine îmi dă fiori. Îmi aduce aminte de filmul “Alien”.

2. E mult prea complicat să adopţi un copil. În primul rând, nu mi-ar fi plăcut să adopt din România, din snobism sau din ce vreţi voi. În al doilea rând, dacă vreau să adopt din altă parte, durează foarte mult (că m-am interesat) şi costă, or bani pentru aşa ceva nu prea am. Mai mult, nu sunt atât de determinată încât să trec peste tot felul de amănunte birocratice şi alte cele, iar asta e o altă dovadă că nu mi l-am dorit niciodată cu adevărat, decât la stadiu declarativ.

3. Nu cred că un copil creşte psihic echilibrat dacă are doar mamă. Am convingerea intimă că, pentru a putea face faţă cu succes societăţii de astăzi, un copil are nevoie de ambele modele: mamă – tată. De sex opus, ca să nu existe dubii. Or, în cazul meu, acest aspect nu e bifat. În general nu sunt pornită să mă mărit, nu am prea fost niciodată, dealtfel, iar în acest moment nici nu sunt îndrăgostită de nimeni. În plus, preconizez că îmi va lua foarte mult timp să ajung în această stare de îndrăgosteală, aşa că nici nu are rost să discutăm pe tema asta.

4. Îmi displace societatea de astăzi şi nu mă simt în stare să cresc un copil într-o astfel de lume. Mă enervează toate pretenţiile pe care le au copiii astăzi (începând de la telefoane mobile din clasa întâi şi terminând cu vacanţele la shopping în Milano sau mai ştiu eu pe unde) şi mă enervează că părinţii sunt nevoiţi să le accepte pentru ca odraslele lor să nu se simtă prost în faţa colegilor. Aş ajunge o mamă isterică şi nebună, care şi-ar teroriza copilul nelăsându-l în faţa calculatorului sau necumpărându-i cine ştie ce super fiţă. Decât aşa, mai bine lipsă.

5. Sunt mult prea comodă şi mi-e prea bine aşa cum sunt. Am timp să fac ce vreau, când vreau, cum vreau. Uneori mă enervează până şi pisica pentru că mă trezeşte când îmi e lumea mai dragă ca să îi dau de mâncare. Cu siguranţă nu aş face faţă plânsetelor şi problemelor unui copil şi aş încerca să-l pasez lui maică-mea, ceea ce nu e ok, totuşi.

6. Nu sunt sigură că l-aş iubi dacă nu ar fi simpatic, frumos şi deştept. Sunt mai degrabă o persoană rece şi calculată şi teamă mi-e că i-aş vedea orice imperfecţiune, iar afecţiunea pentru el ar avea serios de suferit. Nu sunt genul de om care să crească pisici maidaneze, ci de rasă. De-aia mi-am luat birmaneză şi nu un pisic de la tomberon. Dar măcar pisicile ţi le poţi alege, nu? Pe copii, din câte ştiu, nu-i poţi trimite înapoi cu barza dacă nu ies pe placul tău.

Cam asta ar fi. Probabil că lumea va zice că un copil îţi umple viaţa, că e un miracol să îl ai, că la bătrâneţe ai pe ce te baza etc, etc, etc. Sunt de acord, dar în mintea mea cele şase puncte de mai sus trag mai greu în cântar. Acestea fiind spuse, declar acest subiect închis. Evident, puteţi încerca să mă convingeţi de contrariu, dar vă spun de pe acum că nu aveţi sorţi de izbândă. Las făcutul copiiilor pe mâini mai sigure decât ale mele. Spor la procreat vă doresc! 🙂

…persoanele care lasă pe pervazul ferestrelor mele cutiile goale de ţigări sau sticlele de plastic, în loc să le mai ducă 50 de metri în mână şi să le arunce la gunoi. Probabil ei îşi închipuie că aşa sunt civilizaţi. Wrong! Sunteţi doar nesimţiţi. La fel de nesimţiţi ca şi cei care îşi curăţă scrumierele din maşină pe trotuarul din faţa casei mele. Uneori mă întreb ce dracu’ v-au învăţat părinţii în cei 7 ani de stat acasă.

…bişniţarii tuciurii cu pantaloni de mătase neagră, cu pense, şi cu haine de piele tot negre care stau tot timpul în grup, în faţa porţii de pe Memorandumului 4 şi fac afaceri sordide cu telefoane mobile sau ce-or fi. Ori de câte ori îi văd şi le aud accentul, care numai ardelenesc nu e, îmi amintesc de ţiganii care au ocupat, prin tot felul de mârlănii, casele din centrul Timişoarei şi mi se face teamă că la fel se va întâmpla şi în Cluj.

…că turnul Primăriei Cluj-Napoca este acoperit cu o pânză murdară şi zdrenţuită de mai bine de doi ani şi nimeni nu pune mâna să-l repare. Dacă consilierii ăia locali în frunte cu primarul nu îşi repară propria lor casă, cum ar veni, de ce să mai am speranţe că vor face ceva bun din oraşul ăsta? Sunt delăsători şi nepricepuţi, iar asta mă scoate complet din sărite.

…că din cauza maşinilor parcate non-stop, pe lângă trotuarul din faţa casei mele, şi nu numai, nu se poate mătura niciodată. E plin de praf, ţigări aruncate, hârtii şi nimănui nu-i pasă, chit că am făcut sesizări la Primărie de nenumărate ori. În plus, din aceeaşi cauză, ori de câte ori am de adus ceva cu taxiul acasă (tata de la spital, mobilă, pământ pentru flori, alimente etc.), sunt nevoită să opresc în mijlocul străzii, să blochez circulaţia şi să încasez înjurăturile şoferilor. Iar toate astea numai din vina Primăriei care nu s-a gândit că strada mea e mult prea îngustă pentru ca una din benzi să fie ocupată de parcări.

…că 75% din consilierii locali, în frunte cu primarul, nu sunt născuţi şi crescuţi în Cluj, ci în te miri ce sate din ţara asta. Din acest motiv nici nu le pasă de oraşul ăsta, nu îl simt şi nu au grijă de el aşa cum ar avea un clujean. Dacă ar fi după mine, aş interzice persoanelor care nu locuiesc de cel puţin 35 de ani în Cluj să candideze la Primărie sau pentru un post de consilier local. M-am săturat să îmi conducă oraşul tot felul de venetici. Şi nu mă interesează DELOC că, spunând asta, nu sunt politically correct.

…că în Insomnia nu este un sistem de ventilaţie performant şi după numai 15 minute de stat acolo îmi dau lacrimile de la fum şi îmi sunt îmbâcsite hainele. Din acest motiv, la începutul acestei săptămâni am decis că nu voi mai merge acolo până nu îşi vor rezolva problema asta. Ceea ce înseamnă o foarte lungă perioadă de timp, probabil.