Blogul Licuricei

M-am dat pe autostrada Transilvania. Şi nu aşa, întâmplător, ci ne-am dus special cu maşina pe acolo ca să văd şi eu cum este. How lame is that?? 😀 😀 Mă bufneşte râsul când mă gândesc cum sună o discuţie de genul: „Ce-ai făcut ieri?”, „M-am dat pe autostradă”, dar chiar aşa a fost. Mă sunase un prieten care avea chef de ieşit din oraş şi ne-am pornit să bântuim cu maşina prin împrejurimi. În drum spre casă, am ajuns şi în dreptul intrării pe autostradă de la Gilău şi mi-am dat seama că nu fusesem deloc pe ea de când s-a inaugurat. Aşa că, ne-am dat o tură.

Ei bine, nu ştiu dacă am văzut în total 10 maşini pe cei 40 de kilometri puşi la dispoziţia ţării de Bechtel. Pe porţiuni întregi era goală, goală, şi nu am înţeles deloc de ce. Ora la care am ajuns noi pe ea era destul de rezonabilă, în jur de cinci după-amiaza, drumul clasic spre Cluj dinspre Turda şi cel dinspre Cluj spre Oradea erau pline de maşini, dar autostrada goală.

N-am găsit nicio explicaţie pentru fenomen şi ne-am zis că poate n-or fi românii obişnuiţi cu ea. Oricum, nu arată chiar rău, deşi îmi pare sărăcăcioasă ca design. Mă aşteptam la parapeţi mai simpatici, dar sunt cam banali şi terni. 😀 Una peste alta, a fost o mini-experienţă care trebuia bifată odată şi odată, iar ieri a fost o zi la fel de bună ca oricare alta de dat pe autostradă.

Asta am făcut după ce, de dimineaţă, am grădinărit. Mai exact, mi-am tuns trandafirii pe care i-am plantat în toamnă şi care nu prea dau semne de înverzire, nu ştiu de ce; am mai plantat nişte flori de vară în locurile în care pisica mi-a scos vechile flori (are obiceiul să sape până scoate din pământ tot ce găseşte, zici că-i câine) şi am schimbat alte flori de cameră dintr-un ghiveci în altul. Înainte de a mă apuca de lucru mi-am luat în serios noua pasiune şi mi-am cumpărat ustensile, foarfecă, mănuşi etc., pentru că nu puteam grădinării oricum, nu?

Am petrecut aplecată şi scormonind prin pâmânt vreo două ore, dar a fost o binecuvântare. Am ieşit stoarsă de viaţă din iarna asta, care a ţinut parcă mai mult ca niciodată, şi grădinăritul m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Mi-am închipuit că azi voi lenevi pe vreo terasă, citind, dar n-a fost să fie. E din nou frig afară (nu înţeleg ce naiba e cu timpul ăsta, chestia aia cu încălzirea globală mi se părea supraevaluată până acum, dar poate au totuşi dreptate ecologiştii ăia), aşa că mă mulţumesc cu căldura dată de Merlin, frumosul meu laptop, şi încerc să mai umplu paginile Proiectului ăsta neglijat în mod nedrept.

Ce-am mai făcut eu ieri? Am citit un pic din „Seducătoarea din Florenţa” a lui Salman Rushdie, pe care mi-o luasem săptămâna trecută. Şi, chit că, de obicei, nu am probleme cu traducerile cărţilor lui Rushdie, mi se par izbutite, de data asta mi-a rămas scrijelită pe creier o propoziţie. Să vă explic.

În primele pagini, unul dintre eroii basmului nostru ajunge într-o piaţă a capitalei imperiului mogul condus de Akbar cel Mare (asta înseamnă pe la fârşitul lui 1500). Locul este descris pitoresc, colorat, ameţitor, plin de mulţime şi de cârciumi, pânzeturi, arme, rom, pui vii… te miri ce nu găseai acolo. Şi, la un moment dat, în tot bazarul ăsta în care simţi în nări miasmele secolului, cade o propoziţie care începe aşa: „Pentru vegetarieni existau…”. WTF?? Vegetarieni?!? Cum adică vegetarieni în imperiul lui Akbar cel Mare?!?

Nu mi-a sunat deloc bine în urechi cuvântul ăsta, nu puşca defel cu atmosfera epocii, aşa că m-am apucat de cercetat. Şi am avut dreptate. Nu exista noţiunea de vegetarieni pe la 1500. Evident, erau o mulţime de oameni, secte, care nu mâncau carne nici atunci, ştiam asta, dar nu erau definiţi ca vegetarieni. Termenul ăsta a apărut de-abia în 1847, odată cu înfiinţarea în Marea Britanie a Vegetarian Society.

Nu ştiu dacă noţiunea a fost scăparea lui Rushdie, de fapt, sau a traducătoarei cărţii, dar a ciobit un pic din frumuseţea textului. Sau poate sunt eu prea cârcotaşă? În fine, asta nu m-a oprit din citit, aşa că m-am desfătat în continuare cu poveştile mercenarului florentin. După care, am schimbat registrul şi m-am uitat la un film.

Defendor se numeşte el şi este povestea plină de candoare a unui bărbat cu suflet şi minte de copil, care se crede super erou şi acţionează în consecinţă. Nu e un film de Oscar, dar Woody Harrelson e suficient de convingător cât să nu îţi pară rău că ai stat şi l-ai urmărit o oră şi patruzeci de minute.

Cam asta fu sâmbăta mea de primăvară. Destul de bună, zic eu. Aştept însă vremuri mai calde. Şi mai multă lume pe autostradă, pe cât posibil. 😀