10

Povestea de pe Pandora’s

CBR003027

După cum ziceam în comentariile de aici, mut primul paragraf pe Proiect, pentru a reîncepe jocul. Să vedem ce iese şi dacă are lumea poftă de scris. Cei care au scris pe Pandora’s şi vor să pună aceleaşi paragrafe în continuare, sunt liberi să o facă. Sau pot scrie ceva nou. E “la liber”, vorba aia. 🙂

***

Era trecut de 10.00 când deschise ochii, dar nu se grăbi să se dea jos din pat. Întinse mâna alene după telecomanda combinei şi, câteva secunde mai târziu, Ahmad Jamal se auzea discret în fundal. Iubea felul drăgăstos şi masculin în care negrul din Pittsburgh atingea clapele pianului. Îşi aminti zâmbind cum nişte amici pretindeau, în faţa unora şi altora, că tot ce ştia ea despre jazz era meritul lor. Deşi realitatea lor nu coincidea cu a ei, nu îi contrazisese niciodată, pentru că i se părea inutil să o facă. “Oamenii oricum cred întotdeauna doar ce vor ei”, gândi în timp ce închidea alene ochii şi lăsa notele să curgă pe lângă ea.

De undeva din fundul genţii, aruncată aiurea pe fotoliul de lângă pat, se auzi sunetul telefonului. Se trezi din reverie, întinse mâna după geantă şi începu să scormonească în căutarea aparatului. Reuşi să dea de el cu greu şi, înainte de a răspunde, se uită instinctiv la numărul de pe ecran. Nu mai văzuse înşiruirea aia de cifre de mai bine de un an, dar ar fi putut-o recita şi în somn. Privea hipnotizată telefonul care suna, în timp ce corpul i se încordă precum un arc. Ultima misiune nu fusese tocmai un succes şi credea că renunţaseră la ea.

– ALO da, raspunse ea incercand sa isi pastreze un ritm al respiratiei normal.
-’Neatza, ce faci? se aude din capatul celalalt al convorbirii.
-Incerc sa-mi fac cafea, raspunde ea. Tu ?
Din capatul opus al discutiei absurde razbate tonul nepotrivit si putin agresiv : “De ce nu vrei sa faci ceea ce ai promis? Stii bine ca noua nu place sa avem intarzieri… Si in plus- noi mereu te-am sprijinit.”
Era o dimineata luminoasa, iar nesimtirea tonului de la celalalt capat al convorbirii razbatea explicit… Era mai important pt. ea sa-si faca cafeaua si sa sorba din cafea in timp ce se gandea la ceea ce e mai important pentru ziua aia, sa se intrebe ce are cu adevarat importnat de facut in ziua aia…
Raspuse scurt si categoric: “Nu va suparati, nu vorbesc cu necunoscuti. Cata vreme nu v-ati prezentat, nu stiu cu cine vorbesc.. La revedere ! Sa aveti o zi buna! Sper sa o si meritati.” Lasa telefonul pe masa si hotaa, deschise usa de la balcon.
Aerul proaspat al diminetii de primavara a trezit instantaneu pana si motanul ce cu o clipa inainte motaia langa pat, “E vremea unei cafele mexicane”, isi spuse in timp ce se indrepta spre bucatarie, gandindu-se deja la cantitatea de sare si lapte care trebuie combinata in ness-ul fierbinte pt. a obtine gustul perfect. “De mult n-am mai baut o cafea mexicana, isi zise,. De mult n-am mai fost trezita in felul acesta ciudat”.

6

Sâmbătă de primăvară

foto: David Sugar, martie 2008

foto: David Sugar, autostrada Transilvania, martie 2008

M-am dat pe autostrada Transilvania. Şi nu aşa, întâmplător, ci ne-am dus special cu maşina pe acolo ca să văd şi eu cum este. How lame is that?? 😀 😀 Mă bufneşte râsul când mă gândesc cum sună o discuţie de genul: “Ce-ai făcut ieri?”, “M-am dat pe autostradă”, dar chiar aşa a fost. Mă sunase un prieten care avea chef de ieşit din oraş şi ne-am pornit să bântuim cu maşina prin împrejurimi. În drum spre casă, am ajuns şi în dreptul intrării pe autostradă de la Gilău şi mi-am dat seama că nu fusesem deloc pe ea de când s-a inaugurat. Aşa că, ne-am dat o tură.

Ei bine, nu ştiu dacă am văzut în total 10 maşini pe cei 40 de kilometri puşi la dispoziţia ţării de Bechtel. Pe porţiuni întregi era goală, goală, şi nu am înţeles deloc de ce. Ora la care am ajuns noi pe ea era destul de rezonabilă, în jur de cinci după-amiaza, drumul clasic spre Cluj dinspre Turda şi cel dinspre Cluj spre Oradea erau pline de maşini, dar autostrada goală.

N-am găsit nicio explicaţie pentru fenomen şi ne-am zis că poate n-or fi românii obişnuiţi cu ea. Oricum, nu arată chiar rău, deşi îmi pare sărăcăcioasă ca design. Mă aşteptam la parapeţi mai simpatici, dar sunt cam banali şi terni. 😀 Una peste alta, a fost o mini-experienţă care trebuia bifată odată şi odată, iar ieri a fost o zi la fel de bună ca oricare alta de dat pe autostradă.

Asta am făcut după ce, de dimineaţă, am grădinărit. Mai exact, mi-am tuns trandafirii pe care i-am plantat în toamnă şi care nu prea dau semne de înverzire, nu ştiu de ce; am mai plantat nişte flori de vară în locurile în care pisica mi-a scos vechile flori (are obiceiul să sape până scoate din pământ tot ce găseşte, zici că-i câine) şi am schimbat alte flori de cameră dintr-un ghiveci în altul. Înainte de a mă apuca de lucru mi-am luat în serios noua pasiune şi mi-am cumpărat ustensile, foarfecă, mănuşi etc., pentru că nu puteam grădinării oricum, nu?

Am petrecut aplecată şi scormonind prin pâmânt vreo două ore, dar a fost o binecuvântare. Am ieşit stoarsă de viaţă din iarna asta, care a ţinut parcă mai mult ca niciodată, şi grădinăritul m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Mi-am închipuit că azi voi lenevi pe vreo terasă, citind, dar n-a fost să fie. E din nou frig afară (nu înţeleg ce naiba e cu timpul ăsta, chestia aia cu încălzirea globală mi se părea supraevaluată până acum, dar poate au totuşi dreptate ecologiştii ăia), aşa că mă mulţumesc cu căldura dată de Merlin, frumosul meu laptop, şi încerc să mai umplu paginile Proiectului ăsta neglijat în mod nedrept.

Ce-am mai făcut eu ieri? Am citit un pic din “Seducătoarea din Florenţa” a lui Salman Rushdie, pe care mi-o luasem săptămâna trecută. Şi, chit că, de obicei, nu am probleme cu traducerile cărţilor lui Rushdie, mi se par izbutite, de data asta mi-a rămas scrijelită pe creier o propoziţie. Să vă explic.

În primele pagini, unul dintre eroii basmului nostru ajunge într-o piaţă a capitalei imperiului mogul condus de Akbar cel Mare (asta înseamnă pe la fârşitul lui 1500). Locul este descris pitoresc, colorat, ameţitor, plin de mulţime şi de cârciumi, pânzeturi, arme, rom, pui vii… te miri ce nu găseai acolo. Şi, la un moment dat, în tot bazarul ăsta în care simţi în nări miasmele secolului, cade o propoziţie care începe aşa: “Pentru vegetarieni existau…”. WTF?? Vegetarieni?!? Cum adică vegetarieni în imperiul lui Akbar cel Mare?!?

Nu mi-a sunat deloc bine în urechi cuvântul ăsta, nu puşca defel cu atmosfera epocii, aşa că m-am apucat de cercetat. Şi am avut dreptate. Nu exista noţiunea de vegetarieni pe la 1500. Evident, erau o mulţime de oameni, secte, care nu mâncau carne nici atunci, ştiam asta, dar nu erau definiţi ca vegetarieni. Termenul ăsta a apărut de-abia în 1847, odată cu înfiinţarea în Marea Britanie a Vegetarian Society.

Nu ştiu dacă noţiunea a fost scăparea lui Rushdie, de fapt, sau a traducătoarei cărţii, dar a ciobit un pic din frumuseţea textului. Sau poate sunt eu prea cârcotaşă? În fine, asta nu m-a oprit din citit, aşa că m-am desfătat în continuare cu poveştile mercenarului florentin. După care, am schimbat registrul şi m-am uitat la un film.

Defendor se numeşte el şi este povestea plină de candoare a unui bărbat cu suflet şi minte de copil, care se crede super erou şi acţionează în consecinţă. Nu e un film de Oscar, dar Woody Harrelson e suficient de convingător cât să nu îţi pară rău că ai stat şi l-ai urmărit o oră şi patruzeci de minute.

Cam asta fu sâmbăta mea de primăvară. Destul de bună, zic eu. Aştept însă vremuri mai calde. Şi mai multă lume pe autostradă, pe cât posibil. 😀

20

Lenea cea de toate zilele

sursa: subnav.com

sursa: subnav.com

A trecut o lună jumate de când stau acasă şi nu reuşesc să fiu “altfel”, să îmi schimb modul de viaţă aşa cum îmi propusesem să fac atunci când am demisionat. Prin natura împrejurărilor sunt nevoită să stau în casă, neputând să mă deplasez în afara oraşului, cum îmi închipuiam că voi face. Resetarea creierului pe care o avusesem în plan pornea de la plecat din Cluj, cunoscut oameni noi, bântuit prin ţară şi prin afară. Măcar pentru o vreme. N-a fost să fie.

Acum o lună, când mi-am dat seama cum va fi situaţia de acum înainte, mi-am zis: “Nu-i nimic. În tot răul şi un bine. Voi deveni gospodină”. Wrong. Nu reuşesc să fac asta. Hainele la mine în cameră stau tot morman pe fotoliu câte o săptămână întreagă, mâncare tot nu mă înghesui să fac, de aspirat nu aspir pentru că… nu aspir, iar praful îl şterg uneori, când mi se pare şi mie că e deja prea mult.

Da, fac piaţa şi achit facturile, dar altceva nimic. Ce fac, totuşi? Aş vrea şi eu să ştiu. Am două zile pe săptămână, miercurea şi sâmbăta, când mă întâlnesc la prânz cu Elena şi stăm cam o oră jumate de poveşti. De regulă, la Galeriile din Piaţa Muzeului. Uneori, seara, dar şi asta rar, mai ies cu Bianca  la o bere în Insomnia, iar alteori, în weekend mai ales, mă mai duc cu Cora la film. Cu Lavinia şi Iza nu m-am mai întâlnit de ceva vreme, pentru că în loc să ajung la ultima întâlnire, am adormit.

În rest, viaţa mea se rezumă la a sta la mine în cameră, la a citi una-alta sau la a-mi pierde timpul pe net. Dar nu pe mess, că mi-e lene să tastez şi să vorbesc cu oamenii. Nici nu prea am ce le spune. Navighez doar pe net, aşa, aiurea, în căutarea nimicului. Şi, să nu uit, mă mai uit la filme cât cuprinde. La orice film, ca de obicei. Câte două-trei pe zi.

Mi-e creierul năclăit de-a dreptul, dar mi-e tot mai greu să fac curăţenie în el. Nu mă pot mobiliza nici măcar un centimetru să devin gospodina care speram să devin. Şi nici măcar nu pot spune că sunt deprimată, că nu sunt. Nu plâng, nu îmi tai venele, nu sunt disperată că nu am job. Doar mi-e lene şi sunt puturoasă. Ce să ne mai ascundem după degete, asta e: sunt puturoasă.

Aş putea pune starea asta de “lasă-mă să te las”, sau cum i-o zice, pe seama lipsei soarelui. Dar, sincer, nu cred că asta e. Şi dacă era soare tot aşa de comodă şi de leneşă eram. Practic, aşa am fost mereu, dacă stau bine să mă gândesc. Doar că mergând la redacţie şi stând aproape toată ziua pe acolo nu se vedea.

Partea bună în toate astea e că am slăbit, nu m-am îngrăşat. Culmea! Poate din cauza asta nici nu sunt deprimată. Şi mai fac ceva bun, ca să zic aşa. M-am apucat de învăţat portugheza. Sunt ceva cursuri gratuite la Facultatea de Litere, iniţiate de Ambasada Portugaliei, şi de care am aflat de la Raluca. Ea, de altfel, m-a şi înscris. Aşa că, de două ori pe săptămână, seara, bag portugheză. Nu e cea mai simplă limbă din lume şi nu sunt eu talentată la limbi străine, niciodată n-am fost, dar măcar cu atât să mă aleg dacă tot lenevesc.

Update: În timp ce scriam eu postul ăsta, mă gândeam: “Hai, mă, Laura, că nu vei fi fiind chiiiaaar aşa de leneşă”.

– Ba cam eşti. Chiar mai mult decât zici, mi-am auzit îngeraşul rău de pe umărul meu drept.

– Eu zic că nu eşti. Doar aşa, un picuţ comodă. Dar şi dacă ai fi, chiar trebuie să spui asta la toată lumea? Fii şi tu oleacă mai rezervată, a intervenit în discuţie îngeraşul bun de pe umărul meu stâng.

– De ce să nu spună? Femeile care citesc şi contează înţeleg ce zice ea, pentru că li se mai întâmplă şi lor, iar cele care nu înţeleg, oricum nu o plac. Ce pierde?, a argumentat repede îngeraşul rău.

– Păi, bărbaţii…, a spus timid şi înroşindu-se îngeraşul bun.

– Bărbaţii? 😀 Ha, ha, ha, amuzant. Oricum, nu vrea să se culce cu niciunul dintre cei care o citesc, iar de măritat nici atâta. Aşa că las-o să scrie, a ripostat îngeraşul rău.

Îngeraşul bun a oftat adânc şi a tăcut, întristat că este învins mereu de îngeraşul rău. Ca să îl fac să se simtă mai bine, am decis să dezgheţ şi să spăl frigiderul. Ceea ce am şi făcut după ce am terminat de scris. Acum sper să fie ceva mai vesel.

12

Mai mult decât pot duce

foto: ciprian muntele

foto: ciprian muntele

Încep să cred că am făcut o greşeală că am acceptat să scriu pe Pandora’s. Îmi era absolut suficient blogul ăsta, pe care oricum scriu mai prost decât scriam pe licurici.wordpress.com. La ce bun m-am apucat eu să scriu pe un blog de femei, habar n-am. Probabil am vrut să-mi dovedesc că pot. Ei bine, nu pot. Sau, cel puţin, nu o pot face pe termen lung.

Nu pot găsi zilnic subiecte care să facă trafic şi nici nu vreau să scriu în doru’ lelii. Nu pot să mă împart între Pandora’s şi Proiect, iar Proiectul iese în pierdere, din câte văd. Nu pot nici să scriu sentimental şi  pătimaş, cum făceam înainte, pentru că pur şi simplu nu îmi vine. Am depăşit etapa de inimă albastră din viaţa mea şi constat că, în lipsa durerii şi a suferinţei, nu pot scrie nimic care să emoţioneze.

În plus, nici nu pot să mă apuc să dau sfaturi despre cum trebuie să fie femeile şi bărbaţii, pentru că habar nu am cum trebuie să fie, în fapt. Orice aş zice pe tema asta s-a mai spus de o mie de ori până acum. Şi oricât de bineintenţionată aş fi, tot se vor găsi câţiva comentatori care să mă facă troacă de porci din dorinţa de a se simţi ei bine. Pentru că, dacă aici, pe Proiect, oamenii care mă citesc văd mai departe de greşelile gramaticale şi de grupuri de cuvinte alăturate ciudat, pe Pandora’s astea sunt vânate mai abitir ca elefanţii în junglă.

Sunt unii care îşi fac un scop în viaţă din a-ţi spune că nu ai făcut ca lumea nu ştiu ce acord nu ştiu unde. E ok că ţi se atrage atenţia, nu zic nu, doar că ei nu ţi-o spun ca notă de subsol, după ce discută despre informaţiile din text. Nuuuu. Nici vorbă. Ei NUMAI despre greşeli discută. Nu contează că tu ai documentat un text timp de două zile ca să le oferi informaţii faine şi mai puţin ştiute. Li se rupe. Ei au treabă cu faptul că ai scris “vroia” în loc de “voia” şi, ca urmare, eşti o proastă care face pe marea scriitoare.

Merită să scriu pentru astfel de oameni? Merită să-mi bat capul să caut subiecte pentru ca să fiu pusă la colţ în următoarea secundă aşa, de-a dracului? Merită să-mi arunc ideile într-un loc în care mai mult sunt terfelite decât apreciate? Care îmi este câştigul? Şi nu mă refer la cel financiar, pentru că din punctul ăsta de vedere e zero. Nu se iau bani de pe Pandora’s oricât susţin comentatorii de acolo că pentru bani scriem.

So, cu ce mă îmbogăţesc eu spiritual scriind pentru nişte oameni care nu apreciază şi care accesează în draci subiectele legate de sex, dar pe cele despre autism, de exemplu, le evită? Am plecat din presă ŞI pentru acest tip de atitudine a cititorului. Pentru că mi se părea că ducem o bătălie inutilă cu morile de vânt. Şi nu sunt eu genul care să mă sacrific la nesfârşit pentru idealuri. Nu am vocaţia asta în mine. De ce dracu’ m-am întors la o altă formă de jurnalism în care la fel de prost sunt primite ideile noastre, nu pricep.

Se poate spune că nu scriu eu bine, atractiv, că nu dau titluri de succes. Nu neg. Mi-oi fi ieşit din mână. Sau poate n-am fost niciodată prea bună. În cazul ăsta, e chiar o decizie de bun simţ să mă retrag. Sau veţi zice că sunt şi cititori care mă apreciază. Da, sunt, şi mi-s dragi. Dar ăia pot foarte bine să vină să mă citească aici. Şi dacă nu vin, ghinion. Nimeni nu moare din asta. Nici măcar eu.

E drept că sunt orgolioasă şi am dorinţa de a le da peste bot cârcotaşilor, şi probabil că ăsta e motivul care mă mai ţine pe acolo. Dar entuziasmul de la început a dispărut cu totul şi am aşa, un feeling, că nu e foarte departe vremea în care am să părăsesc definitiv platforma aia. Iar dacă asta înseamnă să mă recunosc înfrântă, aşa să fie. Nici măcar nu îmi mai pasă.

0

Fotojurnalism (2). Pentru că mă ştiu :)

Colin Jacobson

Colin Jacobson

Pot să mă laud? Pot. Iar voi nu veţi avea încotro decât să mă aplaudaţi. De ce? Simplu. Pentru că s-a dovedit că sunt ceea ce se cheamă un “nas” şi că am dreptate în ce spun, chiar dacă o fac mai pătimaş, aşa. Şi când zic “nas” nu mă refer la ăla care este folosit în industria parfumurilor (deşi cred că şi acolo m-aş descurca la cât de sensibilă sunt la mirosuri), ci la un “nas jurnalistic”. Ăla care simte subiectele. Na, ridicaţi-mi acum statuie. Aveţi voie. 😀

Aaa, ocupată fiind să mă dau mare, era să uit să vă spun de ce mă umflu în pene. Din cauza acestui articol “Viewer or voyeur? The morality of reportage photography” apărut ieri pe guardian.co.uk şi pe care mi l-a semnalat Mihnea azi-dimineaţă. Despre ce e vorba în articol? Taman despre pozele acelea din Somalia pe care le condamnam eu în postul cu fotojurnalismul. Adică aici.

Şi ce spun tipul de la guardian.co.uk acolo despre ele? Că sunt nici mai mult, nici mai puţin decât “a kind of pornography of suffering” şi că ridică întrebări serioase vizavi de moralitatea fotoreportajului respectiv. Slavă Domnului că mai sunt oameni care gândesc ca şi mine! Şi nu doar autorul articolului are astfel de dileme, ci şi specialişti în domeniu, cum e Colin Jacobson, Senior Lecturer in Photojournalism at University of Westminster.

Care iată ce întrebări îşi pune despre fotograful cu pozele din Somalia şi despre genul ăsta de fotografii: Is the photographer a brave witness appealing to the court of world opinion, trying to bring this practice to the world’s attention? Or is it just a shock-horror scoop? (…) Is this kind of visual overkill “appropriate” storytelling for our times? Does it help to make sense of how we live now?

Ba mai mult, Jacobson propune o campanie de eradicare a ceea ce el numeşte “repetitive photojournalism” şi de punere sub embargo a anumitor genuri de fotografii. Exemple de astfel de clişee foto găsiţi în articolul ăsta, la sfârşit (dar îl puteţi citi pe tot că e quite ok). Jacobson rocks! Ca urmare, jurnalişti din toate ţările uniţi-vă şi ieşiţi dracului din tipare! Şi, aş adăuga eu, nu mai fotografiaţi atât moartea. Oricum vă ajunge din urmă, vreţi, nu vreţi!

PS: Sper că nu mă luaţi în serios la partea cu “vai, ce tare sunt eu”. Am exagerat, de bună seamă, de dragul jocului. Dar, sincer, m-am bucurat foarte mult să văd că nu sunt pătimaşă degeaba şi unii fotojurnalişti, care chiar înseamnă ceva pe lumea asta, gândesc ca mine.

0

Cum am văzut eu Oscarurile

sursa: oscars.movies.yahoo.com

sursa: oscars.movies.yahoo.com

Nu mi-am pus în plan defel să stau să mă uit la Oscaruri. Ştiam că se dau în direct pe HBO şi în fiecare an am stat să le privesc, dar anul acesta mi s-au părut enervant de previzibile. Mi-a plăcut Avatar ca imagine, am apreciat că o femeie regizor a scos un film despre care se vorbeşte atât (The Hurt Locker), dar e strigător la cer modul în care a fost neglijat Inglourious Basterds, preferatul meu, şi am zis “pas”.

So, la 22.30 eram în pat şi adormită. S-au strâns o grămadă de nopţi albe din cauza lui taică-meu (care doarme ziua şi noaptea stă treaz şi mă strigă din două în două ore pentru te miri ce), aşa că am picat ca un erou. La 2.50 fix – cum altfel? – lui taică-meu i s-a părut că e ora prânzului şi, evident, m-a strigat să mă întrebe ce mâncăm.

După ce i-am explicat cum stau lucrurile, n-am mai putut dormi, aşa că am deschis televizorul amintindu-mi că la 3.00 începe show-ul Oscarurilor. Nu strica să mă uit până îmi venea din nou somnul. Am butonat un pic până am văzut covorul roşu şi sosirea invitaţilor. Am lăsat telecomanda jos şi am început să mă uit.

Artiştii se succedau unul după altul, care mai de care mai elegant şi mai binedispus. Interviuri de 2 minute, râsete, aprecieri la adresa toaletelor doamnelor şi domnilor etc. etc. Aşa a trecut o juma de oră, o oră, o oră jumate, două… Mă tot uitam la ceas şi mă întrebam cât naiba mai durează până intră ăştia în Kodak Theatre ca să ia parte la festivităţi.

La ora 5.00 fix, când am început să îi văd din nou pe primii veniţi perindându-se pe covor, mi-am dat seama ce mi se întâmplă: mă uitam ca proasta de două ore pe E! Entertainment în loc de HBO!!! Oscarurile începuseră de multă vreme, se decernaseră câteva dintre premii, iar eu stăteam şi treceam în revistă rochii şi tuxedo-uri. La cât eram de hăbăucă atunci când mă trezisem, nu am văzut sigla postului şi, chiar dacă erau între 5 invitaţi reclame despre canalul E! Entertainment, nu am făcut nici cea mai mică conexiune.

N-am mai stat să mă uit ce şi cum, după aia. La ce bun? Am închis televizorul şi de-abia dimineaţă m-am uitat în ziare la câştigători. Nimic surprinzător. Sincer, mă bucur că ex-nevasta lui Cameron i-a luat faţa acestuia, dar Inglourious Basterds e tot cel mai bun film al anului, pentru mine. Doar că nu dau eu Oscarurile. 🙁

6

Un Burton dezamăgitor

sursa: moresay.com

sursa: moresay.com

Fusei la film. Alice în ţara minunilor, a lui Tim Burton. L-am aşteptat ca pe Dumnezeu din clipa în care am văzut afişele mari, cu un Johnny Depp machiat impecabil. Şi am avut o dezamăgire pe măsura aşteptărilor.

De la primele cadre ceva nu a fost în regulă. Mica Alice mi s-a părut artificială, îmbătrânită în expresii şi cu conştiinţa faptului că ea, un copil, joacă într-un film. Nu mi-a plăcut deloc şi mi-a şi rămas în minte tot filmul. Nici Alice mare (interpretată de Mia Wasikowska) nu a fost mai izbutită. Un joc plat, o faţă care nu exprima niciodată ceva emoţie, oarecum imobilă şi seacă. De plict.

E drept, Johnny Depp şi Helena Bohnam Carter au făcut roluri quite ok, machiajul şi costumele sunt foarte faine, lumea Ţării de Jos colorată şi plină de farmec, dar filmului îi lipseşte sarea şi piperul. Nu are nicio poantă şi e neimpresionant. Şi nu înţeleg de ce, că doar e Burton, for God’s sake! Se poate ca eu să fi fost de vină? Am avut prea mari aşteptări? Posibil. Sunt curioasă însă ce părere aveţi voi după ce-l vedeţi.

9

V-aţi ales Baba?

sursa: crestinortodox.ro

sursa: crestinortodox.ro

Sunt o babă rea la inimă şi voi avea un an plin de necazuri şi de supărări. Nu că vreau eu, dar azi e “baba mea” (în fiecare an aleg data de 5) şi, după cum aţi constatat, astăzi a fost o vreme de doi bani. Ca să nu zic  de kkt. Cel puţin în Cluj  a nins, a ploua, a fost mohorât şi frig. Şi aşa zice tradiţia că dacă e urât afară, baba e rea la inimă. 🙁

Eu speram ca zăpada asta să însemne măcar bani, dacă nu altceva mai bun, da’ nici vorbă. So, maxim, ce pot face? De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.  Mă voi înarma cu răbdare până trece anu’. Sau să-mi schimb “baba”, da’ de, da’ de mi se arată altceva mai bun? Chiar, se poate cioli? Dacă o schimb şi o să am o zi însorită şi frumoasă, o să fie şi anul la fel?

Că, sinceră să fiu, sunt dispusă să trişez. N-o fi un capăt de lume dacă o fac. Ce mi se poate întâmpla rău? Aveţi cumva idee care sunt pedepsele de Sus în acest caz? Ca să o fac în cunoştinţă de cauză, nu oricum. Aştept informări. Mulţam. 🙂

Şi, evident, să-mi ziceţi voi ce “babă” v-aţi ales. Ca să vă pot invidia. Sau nu. 😀

8

Colonizatoarea din mine

sursa: dennishollingsworth.us

Pandora, desen pe un vas grecesc sursa: dennishollingsworth.us

Acum câteva zile, când mi-a propus prima oară Dragoş să “mă bag” pe Pandora’s, am refuzat. Sau mai exact am zis: “Nu ştiu să scriu pe un blog de opinii. Nu am o aşa anvergură literară”. Refuzul pornea atât dintr-un anumit respect pentru o astfel de platformă (unde eu zic că trebuie să se scrie lucruri înţelepte pe cât putinţă), cât şi dintr-o teamă de a nu fi penibilă în scriitura mea.

Apoi, ca orice femeie din zodia Gemenilor, am început să am dubii că am dat răspunsul corect. Aşa că, am trecut la chestionat prietenii apropiaţi: “Făcut-am bine, au ba?”. Mi s-a răspuns cam în acelaşi stil: “Eşti o fraieră. Ce te costă să încerci? Acceptă şi tu o provocare, măcar o dată în viaţă”.

Ca urmare, am revenit asupra deciziei şi, cu acceptul Andrei Bădicioiu Matei, editor coordonator la Features Realitatea.NET şi cea care răspunde de Pandora’s, iată-mă colonizând blogul femeilor. Recunosc, n-am avut un debut fulminant, ba chiar modest aş zice. Dar am încercat să păstrez aceeaşi linie ca aici, să fiu sinceră cu mine şi cititorii mei şi, în plus, să ofer şi unele informaţii, nu doar umori şi păreri personale. Sper să-mi intru în mână şi posturile următoare să fie mai bune.

Vreau, totuşi, să vă rog ceva. Şi anume să-mi spuneţi-mi ce subiecte aţi vrea să citiţi pe un blog ţinut de femei. Ca să îmi fac şi eu o părere vizavi de aşteptările oamenilor care intră pe un astfel de site. Şi sper să reuşesc să mă împart între amândouă blogurile şi să nu neglijez Proiectul în avantajul Pandorei. 🙂

8

“Cealaltă”

sursa: cleo.com.au

sursa: cleo.com.au

Nu mi-a plăcut niciodată statutul de “Cealaltă”. Mi-am setat, mai mult sau mai puţin conştient, creierul şi simţurile în aşa fel încât să nu mă îndrăgostesc de bărbaţi căsătoriţi sau de iubiţii prietenelor. Nu poţi ţine astfel de lucruri sub control, veţi zice. E adevărat, dar pentru mine astfel de domni au anulată din start funcţia sexuală, sunt asexuaţi, aşa că nu mi-e prea greu să rezist tentaţiilor.

Din acest motiv am fost pusă de multe ori în situaţia de a înghiţi texte precum “Nu şti ce pierzi” sau “Nu înţelegi nimic din viaţa asta”, minimalizându-mi-se astfel gratuit experienţa şi trăirile de femeie modernă. Mă jignea şi mă deranja foarte tare o astfel de atitudine, cu atât mai mult cu cât explicaţiile mele sincere ajungeau să se întoarcă împotriva mea, fiind suspectată de ipocrizie, laşitate, conservatorism sau mai ştiu eu ce. Colac peste pupăză, m-am trezit nu o dată că mi se atribuie, pe ochi frumoşi, relaţii adulterine cu te miri ce prieten de-al meu căsătorit. Ceea ce nu e prea plăcut, sinceră să fiu. E chiar enervant.

So, există mai multe motive pentru care nu-mi place statutul de “Cealaltă”. Primul şi cel mai puternic ţine de mândrie. Am un orgoliu incomensurabil (nu ştiu unde am citit expresia asta, dar îmi place al naibii cum sună) şi nu mă mulţumesc să fiu ţinută doar pentru sex. Nu văd nimic onorant într-o astfel de “poziţie” şi nu mă simt “mai femeie” atunci când cineva vrea să şi-o pună cu mine. Prefer o conversaţie spumoasă la bere decât torsul gol al unui bărbat cuplat cu altcineva.

Al doilea motiv ţine de un fel de superstiţie. Încerc, pe cât se poate, să respect regula “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, pentru că am constatat în timp că faptele rele mi se întorc însutit înapoi şi mă lovesc în locuri care mă dor mai tare decât aş putea anticipa. Oricum viaţa e nedreaptă cu mine şi fără să fac eu nimic rău, de ce să o mai şi provoc?

Motivul al treilea vine dintr-un fel de respect şi solidaritate feminină (deşi nu sunt foarte sigură că un astfel de concept există şi la propriu, nu doar la figurat). E adevărat că nu toate femeile merită respect, ba ştiu câteva pe care n-aş da nici măcar un scuipat, dar până la urmă chiar şi ăstea suferă din dragoste. Şi e naşpa să suferi din dragoste. E cea mai cumplită suferinţă ever. Aşa că am evitat cât am putut să fiu motivul suferinţei cuiva.

Nu spun că mi-a şi ieşit. 😀