Blogul Licuricei

Pe la începutul lui 2008 am descoperit întâmplător TED. A fost dragoste la prima vedere. Am scris atunci despre el pe vechiul blog, l-am pus şi în blogroll, ba chiar m-am şi înscris în TED. Eram doar vreo 10-12 români la vremea aia membri, dar juma’ de an mai târziu TED-ul devenise o modă şi îl găseai inclusiv pe Bucurenci, eternul metrosexual, pe-acolo. Au apărut apoi în România şi conferinţele TED, însă nu am participat la niciuna. Ca spectator, mă refer, că de spus nu am (deocamdată) ce spune într-un astfel de loc.

Dar chiar dacă nu am (deocamdată) ce spune într-un astfel de loc, de când am dat peste TED ascult cu regularitate ideile lumii. Aş putea petrece zile în şir urmărind conferinţele, fără să-mi fac probleme că sunt singură sau nemâncată. Să aflu lucruri noi, într-un mod amuzant şi inteligent, e plăcerea mea supremă. După sex, evident. Sau înainte? 🙂 În fine, înainte sau după nu contează, e o chestie care îmi place fuuuarte, fuuuarte mult. Aşa că am descoperit o mulţime de idei interesante şi de oameni deştepţi şi plini de haz, iar o parte dintre ei mă gândesc să vi-i prezint azi.

Julian Treasure este preşedintele firmei Sound Agency, iar jobul lui este să explice companiilor cum să folosească sunetul pentru a avea o productivitate crescută sau vânzări cât mai mari. În 5 minute el prezintă modul în care sunetele ne afectează zilnic, iar ce îmi place mie e că Treasure nu pare a fi adeptul birourilor-hală, aşa cum sunt mai nou redacţiile de ziar. Urăsc genul ăsta de birouri!

Iar acum, plecând de la banalul sos de spaghete şi cu ajutorul scriitorului Malcolm Gladwell (în fapt al lui Howard Moskowitz), vom vedea că „mintea nu ştie ce vrea limba” şi că, deşi ştiu exact ce vor, oamenii nu pot explica întotdeauna ce doresc. În plus, tot de la sos pornind, se ajunge la concluzia că acceptând diversitatea vom fi mai fericiţi. 🙂

Urmează conferinţa lui Barry Schwartz, un personaj care studiază nici mai mult, nici mai puţin decât înţelepciunea. Asta mi se pare o chestie extrem de interesantă, cu atât mai mult cu cât aud din ce în ce mai puţin în jurul meu cuvântul „înţelept”. Nici nu mai ştiu, în fapt, dacă mai există înţelepţi. Eu, una, nu am cunoscut până acum niciun om despre care să-mi vină să spun „Este un înţelept”.

Cu toate acestea, Barry Schwartz îi studiază şi ne arată cum poţi deveni un astfel de om. Iar vestea bună pe care ne-o dă e că nu trebuie să fii inteligent ca să fii înţelept. 🙂 În plus, ne arată că regulile şi respectarea lor duc la mediocritate. Foarte tare în conferinţa lui Schwartz e povestea cu limonada, dar şi ceea ce spune referitor la copii: cel mai important lucru pe care aceştia trebuie să-l înveţe este caracterul.

În următoarele 23 de minute, Philip Zimbardo, cel care a iniţiat şi a avut rolul de supraveghetor al închisorii în celebrul experiment Standford Prison realizat în ’71, explică uşurinţa prin care oamenii pot deveni din buni răi. Concluzia pe care o trage la un moment dat este că răutatea iese mult mai uşor la iveală sub puterea aninomatului, mai exact când ai o mască sau o uniformă sau orice altceva care îţi ascunde, la propriu sau la figurat, faţa reală. De altfel, e suficient să urmăreşti comentariile pe forumurile ziarelor sau ale blogurilor de opinie ca să constaţi că răul, în speţă înjurăturile şi cuvintele urâte, vine cu precădere din partea anonimilor.

La final, preferatul meu: Sir Ken Robinson. E, de departe, cel mai savuros speaker de la toate conferinţele TED de până acum. Am ascultat zeci de discursuri, dar al lui e special. Are de toate: umor englezesc, inteligenţă, şarm, căldură şi chiar o doză serioasă de senzualitate în felul în care rostogoleşte cuvintele în gură. Şi nici nu arată rău, sinceră să fiu. Well, Sir Ken Robinson rocks! 😀 Discursul lui ar trebui ascultat de 10 ori pe zi în cabinetul ministrului învăţământului, că poate aşa se va schimba în bine sistemul educaţional românesc.

PS: Fumi, ăsta e locul unde te văd eu pe tine vorbind în viitorul apropiat. Te potriveşti precum peştele în apă. Ar trebui să te înscrii. Nu glumesc. 🙂