Blogul Licuricei

După ce m-am enervat de uşurinţa cu care Guţă aka Goţiu transformă, de dragul traficului pe voxpublica, muzica lăutărească în manea, bazându-se pe o definiţie simplistă din DEX, am decis să-mi dreg supărarea ascultând romanţe interbelice. Am un CD cu vreo 150 de piese copiate, habar n-am cum, de pe plăci de gramofon. Când le ascult, se aude chiar şi pocniturile plăcii. Foooarte fain sună!

Ei, şi fiind eu atentă la versurile lor mi-am dat seama că dragostea asta nu a suferit niciun fel de transformare de-a lungul timpului. Mă rog, nu că nu aş mai fi realizat asta până acum, doar că sunt uimită de fiecare dată. Mi se pare extraordinar cum toată lumea suferă din aceleaşi motive de ani şi ani, cum îşi doreşte aceleaşi lucruri de la persoana iubită, cum tânjeşte la fel de albastru şi atunci ca şi cum, şi cum se perpeleşte mai mult sau mai puţin de pomană.

În fapt, totul se reduce la chestii de genul: De-ai şti cât îmi eşti de dragă, Inima mi-ai dărui (…) Îţi dau inima mea, Fie-ţi milă de ea, Cu o vorbă din zbor, Ai zdrobi-o uşor (…) Iubirea-i doar o glumă, Vis trecător, Ca un balon de spumă, Amăgitor (…) Tu nu mai eşti a mea, Şi plâng apusul unui preafrumos trecut (…) Ai să iubeşti odată şi tu, tu, tu, Să nu spui niciodată că nu, nu, nu, Dragostea vine când nu gândeşti, Şi într-o seară simţi că iubeşti (…)

Şi tot aşa…

Şi mă întreb de ce nimeni nu a învăţat nimic de-a lungul anilor? De ce codul genetic n-a preluat informaţia asta numită dragoste, n-a analizat-o ca lumea şi nu a memorat-o în aşa fel încât oamenii să nu mai treacă iar şi iar prin aceleaşi chestii? De ce suntem atât de primitivi în iubire, de ce facem aceleaşi greşeli ca ale stră-stră-stră…bunicilor noştri, de ce nu ştim să iubim altfel? De ce suferim din dragoste când ştim că putem să nu o facem, că doar avem destule modele de cum se poate evita totul?

În atâtea mii de ani ar fi trebuit să depăşim un pic partea asta şi să ştim deja să iubim la un alt nivel. Care e ăla, habar n-am. Dar ar trebui să fie pe undeva, pe acolo.

PS: Sunt bine, mersi. Nu trec prin nimic dureros din punctul ăsta de vedere. Îmi pun doar întrebări ca tot omul. În caz că vă întrebaţi ce m-a apucat… 😀

UPDATE: Şi pentru că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, azi dimineaţă, un prieten (Sorin Tîrt) postase pe facebook următorul clip: Helen Fisher tells us why we love +cheat.  E de pe TED.com, iar Helen Fisher e antropolog şi e specializată pe studii de gen şi evoluţia emoţiilor umane. Este, după cum se spune, expertă în dragostea romantică. La fix 😀

Partea interesantă în expunerea ei e că femeia, după 30 de ani de cercetări, a ajuns la concluzia că dragostea romantică nu e o emoţie, cum credeam eu până acum, ci un imbold. E o stare guvernată de acea parte a minţii care te îndeamnă să vrei ceva neapărat, cu toată ardoarea. Aşa mi se explică mie multe lucruri 😀 😀

Alte două chestii de reţinut punctate de Fisher sunt: a) În toată istoria lumii, femeile nu au fost niciodată mai interesante decât sunt acum; b) Oamenii nu au fost construiţi genetic ca să fie fericiţi, ci pentru a se reproduce. Dar vă las mai bine să o urmăriţi pe Helen Fisher (vedeţi că este un buton pt subtitrare în română, dacă vă ajută mai mult).

PS2: Acum îmi dau seama că azi e Dragobetele. Cum ziceam, nimic nu e întâmplător…