Fumi m-a întrebat odată care e mecanismul prin care am renunţat pe blog la postura de licurici pentru cea de Laura. Ce anume m-a determinat să fac asta, vroia el să afle, din dorinţa de a le şti şi a le înţelege pe toate. I-am răspuns atunci, deşi nici mie nu-mi era foarte clar motivul.
În linii mari, era vorba de dorinţa mea de a mă lua în serios. Odată cristalizată nevoia de a-mi redeschide un nou blog, am simţit cumva că am trecut de etapa copilăriei în ale blogăritului şi am considerat că e vremea să-mi asum spusele sub numele meu adevărat.
Mă vroiam mai matură, mai aşezată, mai calmă, mai puţin impulsivă. Ca urmare, am renunţat cu totul la semnarea cu pseudonim, nici măcar la comentarii nu mai semnez aşa, aţi observat probabil. În plus, nici nu m-am mai repezit să scriu ori de câte ori aveam o problemă, ci am stat şi am rumegat dacă e cazul sau nu să o fac.
Au trecut trei luni de-atunci şi până azi nu am avut dorinţa de a-mi reciti vechiul meu blog. În seara asta mi s-a făcut, însă, dor. Şi, după ce am citit câteva posturi alese la întâmplare, m-am întristat când mi-am dat seama ce am fost şi ce am ajuns.
licurici îşi permitea să îşi consume suferinţa în public şi să facă un spectacol din asta, Laura nici măcar nu mai ştie ce e suferinţa. licurici ştia să facă haz de necaz şi să se ia peste picior, Laura glumeşte rezervat şi politicos. licurici îşi punea piticii pe masă când i se năzărea, Laura pare să nu-şi mai amintească ce sunt ăia pitici.
licurici striga din toţi rărunchii „VREAU!” şi plângea de se rupea cămaşa pe ea când nu obţinea ce vroia, Laura se fereşte ca dracu’ de tămâie de de verbul ăsta. licurici avea o părere bineîntemeiată pentru orice lucru, indiferent de domeniu, şi şi-o schimba cu repeziciune, în funcţie de ce i se întâmpla peste zi. Laura stă, citeşte tot ce găseşte pe net despre subiect şi de-abia apoi îşi dă cu părerea. Şi nici asta nu o face întotdeauna.
licurici scria cu uşurinţă şi patos despre stări, emoţii, sentimente, Laura îşi ţine stările setate în blogroll, ş-atât. licurici era amuzantă de multe ori şi fără să facă prea mari eforturi, Laura nu mai râde nici măcar ea de ce scrie. licurici nu se sfia să îşi întindă pe sârmă iubirile numerotate, Laura se poartă ca şi când nu ar fi avut niciodată iubiri.
licurici era sinceră şi extrovertită, Laura e mai degrabă rezervată. licurici provoca lumea la comentarii, Laura arareori reuşeşte să stârnească spiritele. licurici nu avea cine ştie ce temă la blog, dar era una prietenoasă şi colorată, Laura are un blog minimalist şi rece. licurici era vie, sclipicioasă. Laura e doar serioasă şi banală.
licurici ar putea oricând deveni Laura. Laura, însă, nu se mai poate întoarce niciodată la starea de licurici. A încercat, dar nu-i iese. 🙁
ii iese…
Exagerezi putin.
Licurici n-a disparut. Lumineaza mai discret, Dar nu s-a stins.
Stii cum e cu licuriciul…cand il iei in palma nu mai lumineaza. Odata lasat in iarba, dupa o vreme lumineaza.
Si aici, pe blogul nou, esti uneori tare licurici…
fumi: zici asta pentru că eşti tu de treabă. dar mie licurici îmi plăcea mai mult. şi stau să mă întreb care sunt eu, de fapt? sau, mai exact, când am fost eu, atunci sau acum?
şamanu: vezi? până şi tu zici că doar „uneori”. deci se simte diferenţa :((
Licurici:e proiectul tau. Poate asa trebuie sa si fie, cine stie…
Pe mine m-ai speriat cu bilantul tau de an si cu planul pe anul asta.
Important este sa fi impacata tu cu tine. Atat.
Eu cand vorbesc de tine sa stii ca asa zic: uite, are Licuricea o postare trasnet (am ras cu lacrimi la cateva, la altele a adiat peste mine o boare de nostalgie). Oricum e interesanta dilema ta, oarecum asemanatoare cu a mea, care nu le pot spune oamenilor pe nume si e musai sa le gasesc porecla…
domnişoara T: noroc că eu am deja poreclă, pt că cine ştie cum îmi ziceai 😀
No, ia aci o melodie care se potriveste momentului:
http://www.youtube.com/watch?v=78Ruh0ewBVo&feature=related
:-))
da’ de unde!!! asta merge să o ascult când voi avea 80 de ani 😀
The godmother (as in the godfather acela :D)
😀 noah, asta da poreclă 😀
I love Laura chiar daca uneori i miss licurici.
Ps. doar numele blogului – proiectul laura – mi se pare ceva in gen „odiseea spatiala”, „misiunea apollo” etc. :))))
am pus „proiect” pt că eu, ca persoană, nu mă simt definită, finalizată. sunt în curs de, cum ar veni. post cu post 🙂
un bildungsblog :))
daaa!! bună idee. poţi face un studiu şi să clasifici blogurile pe specii literare 🙂
prefer licurici….buna postarea
Draga Laura,
Am dat de proiectul tau dupa un periplu prin Pandora – la inceput spatiul aproape mitic din Avatar, iar mai apoi, personajul realmente mitic amintit de tine. Vreau sa te felicit si sa sustin aceasta initiativa a ta. 🙂
M-a frapat insa topicul de fata, si mai ales analiza dichotomiei dintre „licurici” si „Laura” (ca sa le luam in ordine cronologica). Poate ca multi dintre noi nu si-au facut pus asemenea probleme existentiale, iar pe alocuri, chiar ontologice.
Simt insa in „vocea ta” o oarecare nostalgie pentru dinamismul, vivacitatea aproape puerila si total extrovertita caracteristice lui „licurici”. Intrebarea este cat de mult vrem sa ne identificam cu noul, in ciuda diferentelor vadite, si in ce masura acest nou se suprapune cu cea mai nobila idee pe care o putem avea despre noi? Cum definim fericirea in aceasta noua ipostaza?
Inainte, nu simteam nevoia de a clasifica si categorisi (in stil Kantian) realitatea, dar fericirea ne inunda fiinta. De ce a scazut entuziasmul de a fi? Sunt convins ca inca avem in noi acei „licurici” si ca cea mai buna metoda de a aduce iluminare unei lumi din ce in ce mai intunecate este de a ne pune in comun „licuricii”. Vom fi cu adevarat desavarsiti in fericire cand vom fi plantat ultima floare pe mormantul egoului.
Iti doresc mult succes si multa inspiratie in demersul tau!
foarte mulţumesc, înainte de toate. şi mă bucur că ai avut curiozitatea să vezi cine sunt mai departe de Pandora. recunosc, am oarecari emoţii cu blogul ăla comun pt. că îmi doresc să fac faţă onorabil. poate n-ar trebui să mă strofoc atât şi îmi va ieşi mai bine 😀
cât despre licurici vs. Laura… ştii ce e ciudat, de fapt, în perioada licurici? că era o vreme suferindă a mea, în care oftam după o dragoste neîmplinită şi în care îmi lingeam rănile pe blog. făceam un fel de terapie prin scris. şi cum, necum, reuşeam să fiu mult mai vie decât sunt acum. iar asta mă nedumireşte. de ce e aşa? de ce nu sunt mai sclipicioasă acum când nu mai sufăr şi când am o stare emoţională tihnită? nu e un paradox ăsta?
mă identific cu noul meu stil? da, nu pot spune că nu mi-l asum şi nu îl recunosc. doar că tânjesc, culmea, după starea aia de suferinţă în care trăirile erau mai intense şi mai condimentate. how silly is that? 😀 😀