Blogul Licuricei

După cum ziceam mai demult, îmi plac foarte tare musicalurile. Aşa că ieri am fost să văd noul musical al lui Ron Marshall, Nine. În primele 15 minute nu i-am dat prea mult credit, dar la sfârşit am ieşit convinsă că trebuie să-l mai văd o dată. Mi-a foarte plăcut. Şi mi-a făcut poftă de ascultat bucăţi din musicaluri.

Încep cu Nine, dacă tot suntem la el. Piesa de rezistenţă e, de departe, Be Italian, cântată de Fergie şi care, într-un fel, sintetizează tot mesajul filmului. Pe de altă parte, nu pare din filmul respectiv, pentru că e o pată de culoare prea puternică într-un film mai degrabă pastel. Dar e o bucată pe cinste care te duce cu gândul la vechii mafioţi, la Italia planturoasă, la amore, la paste, la Roma, la Fiaturi, la scandaluri, la ţiganii italieni, la circ, ba chiar şi la fotbal.

Mai sunt şi alte cântece faine, spre exemplu cel al lui Nicole Kidman (Unusual Way) sau al lui Kate Hudson (Cinema Italiano), dar asta cântat de Fergie mi-a rămas în minte şi după ce s-a încheiat filmul. Ba chiar l-am fredonat şi azi-dimineaţă, deci e de succes. Din păcate, clipul de mai jos nu e cine ştie ce, dar e singurul găsit pe youtube care are şi imaginea din film.

Şi dacă tot vorbim de Marshall să trecem la celălalt film al lui, Chicago, primul musical care a luat Oscarul pentru „Cel mai bun film” din 1968 încoace. Atunci câştigase Oliver!, în regia lui Carol Reed. Pentru rolurile din Chicago au fost audienţe serioase, nu glumă. Marshall şi-a dorit-o pe Nicole Kidman în rolul pe care l-a obţinut până la urmă Renee Zellweger, dar n-a fost să fie pntru că Kidman alesese Moulin Rouge!.

Oricum, s-au luptat pentru rol vreo 100 de actriţe, printre care Julia Roberts, Sandra Bullock, Michelle Pffeiffer, Jennifer Aniston sau Gwyneth Paltrow. De fapt, nu cred că a fost actriţă la Hollywood care să nu vrea să joace în Chicago şi să nu meargă la audiţie. Pentru rolul lui Catherine Zeta-Jones au dat probe, spre exemplu, Angelina Jolie şi Madonna. Mă întreb cum ar fi fost cu altă distribuţie. Dar să le ascultăm pe doamnele câştigătoare cu Nowdays. Merită puţină atenţie, zic eu.

Din aproape în aproape am ajuns la Moulin Rouge! (regia Baz Luhrmann), care a apărut cu un an înaintea lui Chicago, adică în 2001. El i-a deschis, cum ar veni, calea lui Chicago la Oscaruri, pentru că Moulin Rouge! a fost primul musical nominalizat la Oscarul pentru „Cel mai bun film” din 1991 încoace, dar din păcate nu a câştigat.

Mi-aduc aminte că am fost uimită când i-am auzit pe Ewan Mcgregor şi Nicole Kidman cântând, pentru că nu-i credeam în stare. Dar s-au descurcat atât de bine încât duetul lor, Come What May, a fost nominalizat pentru „Cel mai bun cântec”. Eu, recunosc, am plâns la filmul ăsta. Şi m-am şi îndrăgostit de Ewan McGregor c-un drum. Femeie, ce vreţi… 🙂

Dar să trecem la lucruri mai vesele. Cum ar fi la musicalul meu preferat: The Sound of Music. Nu există bucată din filmul ăsta care să nu-mi placă. Dacă aş putea, le-aş pune pe toate să le ascultaţi, dar nu e loc. Aşa că aleg Edelweiss, varianta cântată de căpitanul von Trapp singur, nu cea de la finalul filmului. Amuzant este că, deşi cântecul a fost compus de Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein II (care au scris toate melodiile din film, de altfel), multă lume crede că e niscaiva cântec tradiţional austriac sau chiar imnul naţional al Austriei.

OK. Recunosc. Nu mă pot abţine. Mai pun unul din Sunetul Muzicii. My favourite Things. 🙂

Iar acum o altă delicatesă de care nu ne putem lipsi. Minunatul My Fair Lady cu minunata Audrey Hepburn. Doar că în film nu cântă ea, pentru că, deşi era o desăvârşită altfel, nu avea tocmai o voce de musical. Aşa că a fost dublată de soprana Marni Nixon, ceea ce a făcut-o pe Hepburn să piardă Oscarul. Dar filmul, în schimb, a câştigat tot ce era de câştigat. So, din acest clasic în viaţă ne delectăm cu I Could Have Dance All Night, compus de Frederick Loewe.

Iar acum sar peste clasicele Singin’ in the Rain şi An American in Paris (nu sunt chiar pe spate după ele, nu ştiu de ce) şi mă duc direct la Hello, Dolly!. Nu de alta, dar cântă Louis Armstrong, iar varianta lui a fost inclusă, în 2001, în Grammy Hall of Fame. Piesa e cu cinci ani mai veche decât filmul şi a fost compusă pentru musicalul de pe Broadway, care a avut premiera la St. James Theatre. A fost un succes, iar Armstrong a ajuns cu ea pe primul loc în Billboard Hot 100.

De bună seamă că nu se poate trecere în revistă a musicalurilor fără de Monty Python’s The Meaning of Life, unul dintre filmele pe care le-aş putea vedea oricând, oriunde. So, din imaginarul lui Terry Giliam şi al prietenilor lui ascultăm Every Sperm is Sacred, care este în fapt o parodie la celebra Consider Yourself din oscariatul Oliver!. 🙂

Gata cu obrăzniciile. 🙂 Continuăm într-o notă civilizată şi plină de speranţă. Mai întâi Somewhere Over the Rainbow, din The Wizard of Oz. Ăsta e filmul pe care Library of Congress l-a declarat cel mai văzut film din istorie. Evident că Somewhere… a luat Oscarul, deşi Louis B.Mayer nu a dorit melodia în film, considerând că nu dă bine că Judy Garland, vedeta studiourilor MGM, cântă într-un hambar şi că piesa imprimă un ritm prea lent filmului. Dar producătorul asociat a făcut lobby pentru cântec şi a fost reintrodus. Unii au fler.

Mai avem un pic. Îmi pare rău, dar nu pot renunţa la câteva dintre ele. Musai să le trec. Cum ar fi Masquerade. O ştiţi din The Phantom of the Opera, a lui Andrew Lloyd Weber. Sunt mai multe bucăţi faine în musicalul ăsta, ce-i drept, dar asta e cea mai colorată în sunet, deşi costumele sunt alb-negru.

Pe ultima sută de metri (şi îmi cer scuze dacă nu mai faceţi faţă) mă adresez EXCLUSIV bărbaţilor şi le mai amintesc două chestii. Prima, că Diamonds Are A Girl’s Best Friend. Marilyn Monroe ştie asta cel mai bine, din câte am văzut în Gentlemen Prefer Blondes. (Uite, asta e o chestie de care n-am fost sigură niciodată: sunt bărbaţii mai atraşi de blonde decât de brunete sau e doar un mit?)

Iar cea de-a doua, şi ultima, chestie în atenţia bărbaţilor este următoarea: atunci când nu puteţi avea o femeie pe cale paşnică, răpiţi-o. La propriu. Aşa au făcut romanii cu sabinele şi aşa au ajuns mai apoi cei şapte fraţi Pontipee să aibă mirese. Cel mai mare dintre ei, Adam, explică tehnica în Sobbin’ Women. Băgaţi la cap! 😀