9

Let’s hear some musicals!

anonim, 1930

anonim, 1930

După cum ziceam mai demult, îmi plac foarte tare musicalurile. Aşa că ieri am fost să văd noul musical al lui Ron Marshall, Nine. În primele 15 minute nu i-am dat prea mult credit, dar la sfârşit am ieşit convinsă că trebuie să-l mai văd o dată. Mi-a foarte plăcut. Şi mi-a făcut poftă de ascultat bucăţi din musicaluri.

Încep cu Nine, dacă tot suntem la el. Piesa de rezistenţă e, de departe, Be Italian, cântată de Fergie şi care, într-un fel, sintetizează tot mesajul filmului. Pe de altă parte, nu pare din filmul respectiv, pentru că e o pată de culoare prea puternică într-un film mai degrabă pastel. Dar e o bucată pe cinste care te duce cu gândul la vechii mafioţi, la Italia planturoasă, la amore, la paste, la Roma, la Fiaturi, la scandaluri, la ţiganii italieni, la circ, ba chiar şi la fotbal.

Mai sunt şi alte cântece faine, spre exemplu cel al lui Nicole Kidman (Unusual Way) sau al lui Kate Hudson (Cinema Italiano), dar asta cântat de Fergie mi-a rămas în minte şi după ce s-a încheiat filmul. Ba chiar l-am fredonat şi azi-dimineaţă, deci e de succes. Din păcate, clipul de mai jos nu e cine ştie ce, dar e singurul găsit pe youtube care are şi imaginea din film.

Şi dacă tot vorbim de Marshall să trecem la celălalt film al lui, Chicago, primul musical care a luat Oscarul pentru “Cel mai bun film” din 1968 încoace. Atunci câştigase Oliver!, în regia lui Carol Reed. Pentru rolurile din Chicago au fost audienţe serioase, nu glumă. Marshall şi-a dorit-o pe Nicole Kidman în rolul pe care l-a obţinut până la urmă Renee Zellweger, dar n-a fost să fie pntru că Kidman alesese Moulin Rouge!.

Oricum, s-au luptat pentru rol vreo 100 de actriţe, printre care Julia Roberts, Sandra Bullock, Michelle Pffeiffer, Jennifer Aniston sau Gwyneth Paltrow. De fapt, nu cred că a fost actriţă la Hollywood care să nu vrea să joace în Chicago şi să nu meargă la audiţie. Pentru rolul lui Catherine Zeta-Jones au dat probe, spre exemplu, Angelina Jolie şi Madonna. Mă întreb cum ar fi fost cu altă distribuţie. Dar să le ascultăm pe doamnele câştigătoare cu Nowdays. Merită puţină atenţie, zic eu.

Din aproape în aproape am ajuns la Moulin Rouge! (regia Baz Luhrmann), care a apărut cu un an înaintea lui Chicago, adică în 2001. El i-a deschis, cum ar veni, calea lui Chicago la Oscaruri, pentru că Moulin Rouge! a fost primul musical nominalizat la Oscarul pentru “Cel mai bun film” din 1991 încoace, dar din păcate nu a câştigat.

Mi-aduc aminte că am fost uimită când i-am auzit pe Ewan Mcgregor şi Nicole Kidman cântând, pentru că nu-i credeam în stare. Dar s-au descurcat atât de bine încât duetul lor, Come What May, a fost nominalizat pentru “Cel mai bun cântec”. Eu, recunosc, am plâns la filmul ăsta. Şi m-am şi îndrăgostit de Ewan McGregor c-un drum. Femeie, ce vreţi… 🙂

Dar să trecem la lucruri mai vesele. Cum ar fi la musicalul meu preferat: The Sound of Music. Nu există bucată din filmul ăsta care să nu-mi placă. Dacă aş putea, le-aş pune pe toate să le ascultaţi, dar nu e loc. Aşa că aleg Edelweiss, varianta cântată de căpitanul von Trapp singur, nu cea de la finalul filmului. Amuzant este că, deşi cântecul a fost compus de Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein II (care au scris toate melodiile din film, de altfel), multă lume crede că e niscaiva cântec tradiţional austriac sau chiar imnul naţional al Austriei.

OK. Recunosc. Nu mă pot abţine. Mai pun unul din Sunetul Muzicii. My favourite Things. 🙂

Iar acum o altă delicatesă de care nu ne putem lipsi. Minunatul My Fair Lady cu minunata Audrey Hepburn. Doar că în film nu cântă ea, pentru că, deşi era o desăvârşită altfel, nu avea tocmai o voce de musical. Aşa că a fost dublată de soprana Marni Nixon, ceea ce a făcut-o pe Hepburn să piardă Oscarul. Dar filmul, în schimb, a câştigat tot ce era de câştigat. So, din acest clasic în viaţă ne delectăm cu I Could Have Dance All Night, compus de Frederick Loewe.

Iar acum sar peste clasicele Singin’ in the Rain şi An American in Paris (nu sunt chiar pe spate după ele, nu ştiu de ce) şi mă duc direct la Hello, Dolly!. Nu de alta, dar cântă Louis Armstrong, iar varianta lui a fost inclusă, în 2001, în Grammy Hall of Fame. Piesa e cu cinci ani mai veche decât filmul şi a fost compusă pentru musicalul de pe Broadway, care a avut premiera la St. James Theatre. A fost un succes, iar Armstrong a ajuns cu ea pe primul loc în Billboard Hot 100.

De bună seamă că nu se poate trecere în revistă a musicalurilor fără de Monty Python’s The Meaning of Life, unul dintre filmele pe care le-aş putea vedea oricând, oriunde. So, din imaginarul lui Terry Giliam şi al prietenilor lui ascultăm Every Sperm is Sacred, care este în fapt o parodie la celebra Consider Yourself din oscariatul Oliver!. 🙂

Gata cu obrăzniciile. 🙂 Continuăm într-o notă civilizată şi plină de speranţă. Mai întâi Somewhere Over the Rainbow, din The Wizard of Oz. Ăsta e filmul pe care Library of Congress l-a declarat cel mai văzut film din istorie. Evident că Somewhere… a luat Oscarul, deşi Louis B.Mayer nu a dorit melodia în film, considerând că nu dă bine că Judy Garland, vedeta studiourilor MGM, cântă într-un hambar şi că piesa imprimă un ritm prea lent filmului. Dar producătorul asociat a făcut lobby pentru cântec şi a fost reintrodus. Unii au fler.

Mai avem un pic. Îmi pare rău, dar nu pot renunţa la câteva dintre ele. Musai să le trec. Cum ar fi Masquerade. O ştiţi din The Phantom of the Opera, a lui Andrew Lloyd Weber. Sunt mai multe bucăţi faine în musicalul ăsta, ce-i drept, dar asta e cea mai colorată în sunet, deşi costumele sunt alb-negru.

Pe ultima sută de metri (şi îmi cer scuze dacă nu mai faceţi faţă) mă adresez EXCLUSIV bărbaţilor şi le mai amintesc două chestii. Prima, că Diamonds Are A Girl’s Best Friend. Marilyn Monroe ştie asta cel mai bine, din câte am văzut în Gentlemen Prefer Blondes. (Uite, asta e o chestie de care n-am fost sigură niciodată: sunt bărbaţii mai atraşi de blonde decât de brunete sau e doar un mit?)

Iar cea de-a doua, şi ultima, chestie în atenţia bărbaţilor este următoarea: atunci când nu puteţi avea o femeie pe cale paşnică, răpiţi-o. La propriu. Aşa au făcut romanii cu sabinele şi aşa au ajuns mai apoi cei şapte fraţi Pontipee să aibă mirese. Cel mai mare dintre ei, Adam, explică tehnica în Sobbin’ Women. Băgaţi la cap! 😀

12

Update: Noua mea rezoluţie – SAX!

sursa: apple.com

sursa: apple.com

A trecut aproape o lună din acest an al schimbărilor şi am bifat până acum cu succes două puncte de pe lista rezoluţiilor. Mai exact, numerele 1 (să mă duc la doctor pentru tuse), 4 (să îmi dau demisia).

Alte trei sunt începute şi nefinalizate, dar evoluează înspre bine. E vorba de rezoluţiile 2 (să slăbesc vreo 7 kile – am slăbit două tot manevrându-l pe taică-meu, plus că am cumpărat ceva CD cu diete pe care trebuie să le studiez), 3 (să nu-mi las hainele aruncate prin casă – le mai las, dar nu aşa des) şi 6 (să învăţ să gătesc şi să o şi fac – am făcut câteva chestii, care, zice lumea, chiar au avut gust).

Aşa că, uitându-mă cât de repede se termină lista rezoluţiilor, mi-am mai adăugat un target de bifat în acest an. Iar ăsta suna aşa: să îmi cumpăr iPad!! Şi nu oricare variantă, ci aia Wi-Fi + 3G şi 64 GB, care costă 829 de dolari. Ştiu, sunt jobless, nu se întrezăreşte nicio sursă de venit, deocamdată, dar m-am îndrăgostit de iPad-ul ăsta de cum l-am văzut. E exact ce îmi trebuie mie: mail, ziare, poze, filme, muzică. Mai multe oricum nu folosesc. Şi pentru altceva îl am pe Merlin, pe care nu-l voi vinde.

Ca să fiu sigură că am sorţi de izbândă m-am dus şi i l-am arătat lui maică-mea, care a fost fooooarte drăguţă şi a zis: “Păi, facem un efort şi până în toamnă îl poţi avea”. Ceea ce sună quite ok, nu? Sper să nu crească preţurile până atunci. 🙂 Şi mai sper ca, de prin primăvară, să mă apuc şi eu să fac bani din chestiile care îmi fac plăcere şi nu îmi ocupă toată ziua.

Acestea fiind zise vă las să vă delectaţi un pic cu viitoarea mea jucărie. Între timp mă ducă să-l mai şterg o dată pe taică-meu la fund. Ce nu face omul pentru un iPad, nu? 😀

PS: Oare or să facă şi iPad-uri roşii?

PS2: Ana, ai reţinut ideea? Te aşteaptă un drum la Apple. 🙂

UPDATE: Îmi cer scuze cititorilor mei că i-am amăgit. Nu-mi mai cumpăr iPad. Am vorbit cu Darius, după ce m-a pus Ana pe gânduri cu comentariile ei, şi am aflat că acest minunat divais nu face nimic din ce vreau eu să facă. Nu pot downloada filme, nu pot vedea linkurile video care sunt în Flash (sau aşa ceva), nu are usb (sau usd??? – ceva pe acolo) şi multe alte inconveniente. Sunt dezamăgită şi tristă. E doar un iPod mare. Nu înţeleg de ce l-au mai făcut atunci. Cui naiba foloseşte? Că mie nu 🙁

PS3: Partea cu “îmi cer scuze cititorilor mei că i-am amăgit” e de la Darius citire. A zis că musai să scriu aşa dacă tot mi-a explicat totul despre iPad. M-am conformat.  🙂

13

COLONELU’

sursa: fanpop.com

sursa: fanpop.com

Toată viaţa a fost maior şi a ieşit la pensie locotenent-colonel, dar i se spune Colonelu’ de când îl ştiu. Aşa îi zic prietenii, vecinii, rudele, chiar şi oamenii pe care îi cunoştea întâmplător ajungeau să i se adreseze aşa. Nu cerea el asta, dar vocea autoritară şi felul în care se purta, până nu demult, cred că i-au atras porecla.

Colonelu’ a intrat în armată când avea 18 ani. Asta i-a plăcut, asta a făcut. De altfel, se trage dintr-o familie care a avut o grămadă de ofiţeri în istorie şi care aşa au ajuns să fie cunoscuţi sub numele “de-a Cadetului” (pentru cei care nu au mai auzit termenul, cadetul înseamnă elev al şcolii militare). Chiar şi mie îmi zic bătrânele din sat, când mă întâlnesc: “Se vede pe tine că eşti de-a Cadetului”. Nu ştiu cum, dar se vede.

Iniţial, Colonelu’ a fost ofiţer de cavalerie, pentru că îi plăceau caii. Aşa zice el. Eu îl suspectez însă că era conştient de cât de bine arăta călare şi de-aia a ales arma aia. Era un tânăr înalt, frumuşel, brunet cu ochi albaştri, care dădea destul de bine pe bidiviu lui alb, pe nume Cezar. Îi plăceau femeile, iar uniforma de cavalerie îl ajuta la fix.

În ’53, însă, s-a decis renunţarea la cai în armata română, aşa că toţi au fost împuşcaţi şi trimişi la fabrica de salam. Colonelu’ n-a putut să vadă cum calului lui îi este tras un glonţ în cap, ca urmare a plecat în ziua aia din unitate. S-a dus şi a făcut ce ştia mai bine: a băut până a uitat. Apoi a cerut transferul la altă armă – infanterie.

Aici şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă. A fost în elementul lui. Femei, alcool, tutun – toate le-a consumat până la epuizare. Obişnuia să-mi povestească cum, în ziua soldei (lua 400 de lei lunar pe atunci), împreună cu alţi doi prieteni închiria trei trăsuri. În prima se suiau ei, în a doua puneau caschetele, iar în a treia mantalele. Şi aşa mergeau până la crâşmă. Ajunşi acolo comandau “un metru”. Iar asta însemna că, indiferent de conţinut, pe distanţa de un metru, toate sticlele de pe rafturi, de sus până jos, ajungeau la ei pe masă. Plecau acasă de-abia când le terminau.

Nici cu femeile nu i-a fost simplu. A fost căsătorit, dar a divorţat din motive pe care nu le-am aflat niciodată. După divorţ, şi-a făcut de cap. S-a potolit cât de cât după ce a fost prins având o relaţie cu soţia unui coleg, prietenul lui cel mai bun, de altfel, ceea ce a iscat un scandal teribil. Atunci, comandantul unităţii l-a ameninţat că îl va da afară din armată dacă nu se potoleşte şi i-a pus în vedere să se însoare. N-a avut încotro şi s-a însurat. Cu mama. Care a aflat de-abia după un an de la nuntă cum de s-a decis Colonelu’ să se aşeze, din nou, la casa lui.

De tutun a scăpat din întâmplare. Era în aplicaţie în Insula Mare a Brăilei, prin ’73, când i s-au răsturnat trei maşini în Dunăre. Nu a murit nimeni, dar Colonelu’, de supărare, a fumat cinci pachete de Carpaţi, unul după altul. A doua zi, i se umflase limba de nu-i mai încăpea în gură. A încercat să fumeze o ţigară, dar i s-a făcut rău şi a vomitat tot de mâncase. A fost ultima ţigară din viaţa lui pe care a pus-o în gură.

Colonelu’ nu este un tip cult. În toată viaţa lui, a citit şi răscitit doar trei cărţi: “Avram Iancu” de Silviu Dragomir, “Cu privire la Vasile Lucaciu. Acte. Documente. Procese” de A. Iuga şi “Poezii” de Vasile Alecsandri. Nici o altă carte nu i-a stârnit interesul, oricât am încercat să-l atrag cu tot felul de poveşti. “Lasă-mă, Laura, cu prostiile tale”, spunea.

De altfel, Colonelu’ nu a iubit niciodată şcoala. Nu i-a plăcut să înveţe. Nici ca elev, nici ca ofiţer. A fost trimis de trei ori la Academia Militară şi de trei ori s-a întors înapoi în unitate, după o lună. Nu a vrut niciodată să facă carieră, vroia doar să lucreze cu soldaţii. Asta a fost viaţa lui. I-a plăcut doar să comande şi să strige la soldaţi până făceau lucrurile aşa cum vroia el. O vreme i-a ieşit.

Cât timp a fost şef de poligon la Focşani, s-a simţit ca în rai. Meseria pe placul lui, podgoriile aproape, trai, nineacă! În anii ’80, a ajuns la vânători de munte. I-a plăcut şi aici, era în Munţii Apuseni, avea cai, dar nu mai era tânăr ca pe vremuri. Reumatismul şi-a spus cuvântul şi s-a văzut nevoit să se pensioneze. A stat acasă şi a făcut în continuare pe şeful de poligon. O vreme i-a ieşit şi asta.

Acum, însă, Colonelu’ este o epavă. Ia un pumn de medicamente la amiaz’, la prânz şi seara şi mănâncă mai puţin decât o vrabie. Operat de gută la picior, plin de artrită, suspect de diabet şi cu ficatul în pioneze, nu se poate ridica din pat nici chiar ajutat. Nu se poate duce la baie şi trebuie şters la fund ca un copil.

Plânge ori de câte ori îl rog să facă un efort să se prindă de cadru metalic şi să umble. “Nu pot, fata tatii, nu pot”. Şi nu am cum să-l conving că, dacă vrea, poate. E încăpăţânat ca un catâr, dar se simte umilit, vulnerabil şi zice mereu că vrea să moară. Într-o zi, o va face şi pe asta. Doar că în legea lui. Aşa cum le-a făcut pe toate, toată viaţa.

25 mai 2013. Acum trei ani, după cinci luni de stat pe pat şi fără să vorbească nimic toată ziua, la ora 16.20, Colonelu’ a zis “Mor”, a mai respirat o dată şi a murit. Mi-e dor de el…

11

My imaginarium

imaginarium

sursa: birminghammail.net

Astăzi, în prima zi a restului vieţii mele (din asta trebuie să înţelegeţi că am terminat cu jobul), am fost la film. The Imaginarium Of Doctor Parnassus. În mod clar, este un must-see. Şi nu doar pentru că are o distribuţie de excepţie (iar aici nu mă refer doar la Christopher Plummer, Heath Ledger, Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrel), ci pentru că este imaginaţie în stare pură, cristalină. Ai senzaţia permanentă că dacă întinzi degetul spre ecran poţi atinge molecula de imaginaţie cu degetul. O poţi pipăi, gusta, mirosi, strivi între degete. E un Terry Gilliam magnific. De zile mari. Gilliam este Parnassus, de fapt.

Ce-am învăţat din el?

1. Că nu faci niciodată pact cu diavolul. Sub nicio formă. Şi nici a doua oară.

2. Că dacă faci, atunci cea mai mare greşeală este să-i ceri să te facă nemuritor.

3. Că dacă nu ai un pitic, la propriu, e foarte necesar să-ţi găseşti unul.

4. Că e extrem de important, repet, extrem de important, să ai o imaginaţie colorată, luminoasă, veselă. Te scapă dintr-o groază de necazuri.

Şi mi-am mai dat seama de ceva cu ocazia asta. Pe drum spre casă, întrebată fiind de Călin, iubitul Fanei (cu ei am fost la film), ce mă imaginez eu făcând dacă aş avea suficienţi bani pentru a nu-mi mai bate capul cu munca (da, ştiu, nu am şi tot nu-mi bat capul), am constatat (el, ca să fiu sinceră, nu eu) că eu nici acum, în ceasul al doisprezecelea, nu mă văd îmbătrânind alături de cineva. (Pff, asta a fost o frază al dracului de lungă 🙂 ). Mai exact, la întrebarea lui Călin eu am răspuns că aş călători, aş citi, aş desena, aş sta pur şi simplu, dar nu am zis şi nici nu m-am gândit vreo secundă că aş face aceste lucruri alături de cineva.

De-abia când Călin m-a întrebat dacă aş face toate astea singură, am zis cu nonşalanţă: “Bănuiesc că aş găsi pe cineva prin călătoriile ălea”. Ceea ce amicul meu a considerat nesatisfăcător şi perdant. Mi-a replicat: “Nu porneşti cu seriozitate la drum, de-aia eşti tot singură. În felul ăsta nu o să-ţi găseşti niciodată pe nimeni”. Zice el ceva.

Dar adevărul e că niciodată nu mi-am plănuit să fiu cu cineva. Nu am căutat asta. Dacă s-a întâmplat bine, dacă nu, nu. Când eram mică nu mă jucam de-a mama şi de-a tata, nu am stat veci să mă gândesc cum îmi va arăta rochia de mireasă, nu m-am uitat în reviste cu nunţi, buchete, verighete şi nici nu m-am închipuit gravidă. Imaginariumul meu în direcţia asta e vid total. Dar aş fi tare curioasă să-l văd prin mintea doctorului Parnassus. Pentru asta, însă, ar trebui să încalc lecţia nr. 1. Not good. 🙂

6

Let’s hear some Disney songs!

sursa: onlinemovie12.blogspot.com

sursa: onlinemovie12.blogspot.com

Atunci când am pus postul cu Let’s hear some bluuues! am uitat să precizez în text că mi se făcuse poftă de blues după ce am văzut filmul Cadillac Records. Ieri, după ce am văzut un altul,  The Princess and The Frog , mi s-a făcut dor să ascult cântece din clasicele desene animate Disney. Aşa că m-am gândit ca, de acum, să am un fel de rubrică permanentă – Let’s hear some… – în funcţie de ce muzici ascult din cauza filmelor.

Încep cu desenul ăsta animat nou, de care ziceam mai sus, şi care este o bijuterie. Un 2D în dulcele stil clasic Disney care mie, una, mi-a mers la suflet mult mai tare decât Up, cu care a concurat la Globurile de Aur de anul acesta.

E drept, e în trendul politic al vremii, cu negrii, dar producătorii au speculat faptul că acţiunea se petrece în New Orleans, în plin rasism, aşa că prinţul nu e rasă albă, ci e creol. Şi nici prinţesa nu e prinţesă de la bun început, după cum scriu cronicile, dar astea sunt chestii de amănunt, le aflaţi voi.

Până atunci, ascultaţi una dintre piesele de rezistenţă ale desenului: Ma belle Evageline. Personajul e Ray, licuriciul Cajun – un simpatic caraghios, care vede mereu doar partea bună a vieţii. O să vă placă de el, cu siguranţă. Vocea i-a fost împrumutată de Jim Cummings, pe care l-aţi mai auzit cântând în “Anastasia” (era Rasputin), în “Alice în Ţara Minunilor” (Chester The Cat) sau în “Cartea Junglei 2” (Colonelul Hathi).

De fapt, asta e meseria lui – pune voci, şi a făcut asta în multe producţii animate Disney. Iar acum e îndrăgostitul Ray. (Îmi pare rău că nu am găsit pe youtube un clip cu o imagine mai bună, din păcate, dar sună bine).

Iar acum continuăm cu Snow White and the Seven Darfs, care e la fel de proaspăt ca în 1937, când a apărut. Nu degeaba, în 2008, American Film Institute l-a numit “The greatest american animated film of all time”. A şi costat o groază de bani pentru acele vremuri, aproape 1,5 milioane de dolari, deşi Disney estimase producţia pe la 250.000 de dolari.  A ajuns să-şi ipotecheze casa pentru a duce filmul la bun sfârşit, dar a izbutit.

So, din acest minunat desen animat am ales partea în care Snow White (a cărei voce e împrumutată de la Adriana Caselotti) cântă Some day my prince will come. A fost scris special pentru acest film şi am oscilat între el şi acel vesel Heigh-Ho, cântat de pitici. Apropo de ei. Ştiaţi că numele celor şapte pitici au fost alese, prin eliminare, din 50 de propuneri prealabile? Printre acestea erau, spre exemplu, Baldy, Stuffy, Sniffy, Lazy sau Puffy. Nu-mi pot defel imagina cum arăta un pitic cu numele Puffy. 🙂

Acum să trecem la Cinderella. Pe afişul din 1950 scria “Greatest since Snow White” şi e drept. De altfel, dintre toate poveştile lumii, Cenuşăreasa e preferata mea. Nu ştiu ce-ar zice psihologii de acest lucru, dar ştiu că îmi place orice film, desen sau emisiune pe această temă, care presupune transformarea dintr-un om mai puţin dăruit de soartă într-unul special. So, din Cinderella ascultăm The Work Song. Ăsta îmi place cel mai mult şi mă trezesc uneori că îl fredonez din senin.

Trecem la The Little Mermaid, un alt Disney legendar, deşi e numai de 20 de ani pe piaţă. Odată cu desenul ăsta s-a marcat aşa-numita “Disney Renaissance”, perioadă în care compania s-a întors la realizarea filmelor care au la bază poveşti. Ultima poveste înainte de The Little Mermaid fusese Sleeping Beauty, în 1959. Era asta, Renaissance, a durat 10 ani şi atunci au apărut Pocahontas, Lion King, Tarzan, Beauty and the Beast şi altele la fel de frumoase. Bună perioadă, nu? Deci, din acest desen am ales două piese minunate: Under The Sea şi Kiss the Girl, cântate de Sebastian crabul dirijor. Prima dintre ele a luat Oscarul. So, Ariel, listen to me, the human world it’s a mess…

Şi dacă tot am pomenit de Sleeping Beauty e vremea unui cântec din acest desen animat, pe care compania l-a realizat în acelaşi timp în care se construia Disneyland-ul. Aşa că, pentru a promova filmul, castelul Disney (ridicat în mijlocul Disneyland-ului şi inspirat după modelul castelului bavarez Neuschwanstein) a fost numit Sleeping Beauty Castle. Revenind la cântec, cel mai pe placul meu din tot filmul este Once Upon a Dream. Enjoy!

Mai urmează câteva şi aţi scăpat. 🙂 E vorba, într-o primă fază, despre un cântecel din Beauty and the Beast, scris tot de cei care au compus muzica pentru The Little Mermaid. De precizat că Beauty and the Beast este singurul desen animat de lung metraj care a fost nominalizat la categoria “Cel mai bun film”, la Oscar, şi primul desen animat care a câştigat Globul de Aur pentru “Cel mai bun film musical sau comedie”. Aşa că, ascultaţi-l pe Lumiere şi pe Mrs. Potts (Angela Lansbury) cum cântă Be Our Guest.

Cântecul următor este din Pinocchio, desenul animat care anul acesta împlineşte 70 de ani. Nu ştiu de ce nu mi-a mers niciodată la inimă povestea asta, mereu m-a deranjat ceva în ea (probabil prostia lui Pinocchio), dar Jiminy Cricket este cea mai perfectă conştiinţă ever. Mi-ar plăcea să-l am undeva prin casă şi, din când în când, să apară şi să-mi şoptească una-alta. Aşa că, merită ascultat atunci când interpretează When You Wish upon a Star (ăştia de la Disney au ce au cu cântatul la stele 🙂 )

Iar acum The AristoCats! Asta e o delicatesă, trebuie să recunoaşteţi, deşi nu înţeleg de ce are o notă mică pe imdb. Din păcate, este ultimul scenariu de desen animant pe care Walt Disney şi-a dat acceptul, înainte de moartea sa în 1966. Filmul a apărut patru ani mai târziu şi, din câte auzisem, compania planificase o continuare prin 2005, dar la care s-a renunţat. Mare păcat. 🙁 So, din AristoCats nu pun Ev’rybody Wants to Be a Cat, pe care o cunoaşte toată lumea, ci alte două care mă distrează pe mine de numa’. Mai exact, Thomas O’Malley Cat şi Scales and Arpeggios.

And last, but not least este cel mai simpatic, vesel şi râzăcios cântec Disney, din punctul meu de vedere, pe care l-am dansat la nu ştiu câte chefuri de-a lungul timpului. Mă refer la The Bare Necessites din Jungle Book, care, surprinzător, iniţial a fost considerat de Disney “prea întunecat”. În fapt, Disney îl rugase pe Terry Gilkyson să scrie toate melodiile pentru film, dar când le-a ascultat nu i-au plăcut. Aşa că, a apelat la fraţii Sherman, care au trebuit să rescrie piesele, dar fără să citească romanul lui Kipling. Ceea ce au şi făcut, dar au păstrat, din tot ce a scris Gilkyson, The Bare Necessites. Ca norocu’. 😀

Ăstea fuseră. Nu e un top, sunt doar cele care îmi plac foarte mult şi le-am pus cum mi le-am amintit. Am şi lăsat câteva foarte ok afară, dar dacă le-aş fi scris pe toate nu mai terminam până mâine. Şi acum, gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că desenele animate Disney, cele clasice, mă refer, sunt pentru mine cele mai frumoase filme ever. Am zis! 🙂

PS: Am un singur reproş să le fac ăstora de la Disney: nu fac site-uri ca lumea, separate, la toate desenele ăstea animate. Oare de ce?

6

Despre cum să te holbezi la o capră

sursa: joystiq.com

sursa: joystiq.com

Acum vreo şase ani, am scris un articol pentru Clujeanul intitulat “Psionii”. Intra în seria aşa-numitelor “dosare”, texte de circa 12.000 de semne ce apăreau pe paginile de mijloc ale ziarului. Erau preferatele mele. Îţi alegeai un subiect mai vast, îl documentai vreo săptămână la sânge, după care băgai. Aşa am ajuns să scriu spre exemplu despre otrăvuri, carnaval, Codul lui da Vinci, Lance Armstrong, Nostradamus şi multe altele.

Dacă restul subiectelor erau precise, ca să zic aşa, şi din documentare rămâneai cu fapte clare, în cazul “Psionii” lucrurile erau destul de incerte. Şi asta pentru că nu puteai fi sigur de nimic când venea vorba de baze militare secrete, fie ele americane sau sovietice, oameni cu capacităţi telepatice şi extrasenzoriale, copii psihokinetici, spionaj, influenţă la distanţă etc. N-aveai cum să nu-ţi pui întrebări dacă lucrurile sunt chiar aşa cum ai aflat din documentare. Dar mi-a foarte plăcut subiectul şi mi-a rămas o vreme în minte.

Iar astăzi mi l-am reactivat datorită unui film. Unul extrem de simpatic, o comedie ironică şi cu o tentă neagră, inspirată de fapte care sunt mai adevărate “then you would believe”, după cum scrie la începutul proiecţiei. Se numeşte “The Men who Stare at Goats” şi are parte de o distribuţie super faină: George Clooney, Jeff Bridges, Kevin Spacey şi Ewan McGregor.

Deşi mai degrabă nu crezi decât crezi ceva din faptele prezentate (Jon Ronson, tipul după a cărui carte s-a făcut filmul, are nişte explicaţii pe tema adevărurilor din film), în mod clar Clooney şi gaşca s-au distrat foarte bine la filmări. Se vede pe feţele lor că le-a făcut plăcere să joace nebunia asta. Şi, uitându-mă la ei, i-am invidiat pentru meseria pe care au.

De altfel, sunt atât de ciudaţi toţi patru când vine vorba de alegerea rolurilor, încât nu-i de mirare că au ajuns să joace în producţia asta. Care, surprinzător, nu a scos notă mare pe imdb. Nu ştiu de ce nu le-a plăcut cinefililor, dar eu am râs tare bine. Şi, recunosc cu mâna pe inimă, îmi place de moooor Clooney. Îl văd ca pe ultimul mare actor al generaţiei Humphrey Bogart, Cary Grant, James Stewart şi dacă se va dovedi că e gay (după cum mi s-a spus recent), voi suferi amarnic.

Până atunci însă, vă las să vă delectaţi cu trailerul filmului, că poate vă face poftă să-l vedeţi. Iar dacă o să scormoniţi pe site-ul filmului o să vedeţi şi alte chestii amuzante. Enjoy!

13

Ipostaze

Bianca s-a jucat un pic cu aparatul azi, în Insomnia. Pentru că toţi suntem datori cu un pic de narcisism şi pentru că seria ei mi-a adus aminte de cântecul ăla care începea cu “fată verde cu părul pădure”, de tura asta mă dau în stambă rău de tot şi afişez aproape toate fotografiile pe care mi le-a făcut. E drept că m-am prins greu cum se pun aşa, câte trei, dar până la urmă am reuşit. Şi cică se şi măresc dacă daţi click pe ele. 🙂

So, în ordinea facerii lor şi denumite cu ajutorul Biancăi, poftiţi de vedeţi:

14

The Hero

Dacă vă îndoiaţi cumva de mine sau aveaţi vreun mic dubiu în ce mă priveşte:

PS: Apropo, ieri am demisionat. Urmează cele două săptămâni de preaviz, după care, gata!, free like a bird. Şi cu asta am bifat şi rezoluţia no. 4. 🙂

15

Let’s hear some bluuuues!

sursa: State Library and Archives of Florida

sursa: State Library and Archives of Florida

Tocmai mi s-a făcut dor de puţin blues. De-ala din anii  ’40 – ’50 – ’60, de la mama lui de-acasă. Uite, America acelor ani mi-ar fi plăcut să o trăiesc. Aşa tensionată, segregaţionistă şi intolerantă cum era. Cred că aş fi fost prin toate barurile de negri, de seara până dimineaţa, ascultând blues, dansând şi drogându-mă.

Dar n-a fost să fie, aşa că hai să vă pun mai bine câteva piese de excepţie. Începem cu Muddy Waters, the father of Chicago blues. Un greu, cum ar veni. De la piesa lui şi-au luat trupa The Rolling Stones şi revista Rolling Stone numele. Ia ascultaţi aici.

După care, băgăm un pic de Little Walter. N-aţi mai auzit de multă vreme o muzicuţă ca asta, cu siguranţă. După primele acorduri vi se mişcă picioarele singure, o să vedeţi. Păcat că Little Walter a murit tânăr, pe la 38 de ani, după o bătaie într-un club din Chicago.

Iar acum, doamnelor şi domnilor, intră în scenă Howlin Wolf. 1,98 metri, 136 kilograme. Păr creţ, tuns scurt şi cărare pe mijloc. Un personaj. Când a murit, se zice că Eric Clapton i-a plătit piatra de mormânt. Merita.

Urmează Memphis Slim cu a lui “Everyday I have the blues”, o piesă care a fost apoi cântată de toţi, de la BB King până la Carlos Santana şi Jimi Hendrix. Slim avea cele mai lungi şi ciudate degete pe care le-am văzut vreodată. Ia admiraţi-le.

De John Lee Hooker nu trebuie să mai zic nimic, cred. Vă răsfăţ însă cu “Boogie Chillun”, primul hit single a lui Hooker şi piesa care a intră în clasamentul Songs of the Century.

Şi închei cu o doamnă, jumate albă, jumate neagră. Etta James. Încă în viaţă şi cântă dumnezeieşte. De la ea, două piese. That’s what I’m talking about, man!

0

Con toda palabra…

sursa: last.fm

sursa: last.fm

Acum vreo 6 ani, dacă nu mă înşel (şi nu mă înşel), Cora mi-a pus în braţe un album. “The Living Road” îi zicea. Mi l-a dat şi mi-a zis ceva de genul: “Na, dacă tot plângi atâta (din dragoste – n.red.), măcar fă-o pe ceva ca lumea”. Şi aşa, o bună bucată de vreme, am plâns de mama focului pe muzica Lhasei de Sela. Şi mi-a tihnit.

Dar cu toate că mi-a suportat cu stoicism lamentările, în 2005 când a venit în concert la Bucureşti, nu am ajuns. Nu-mi amintesc din ce motiv. Şi, preocupată de bolile mele, nici nu am ştiut până în urmă cu douăzeci de minute că, la începutul anului ăsta, a murit. 37 de ani. Cancer la sân. Vă spun, deşi probabil aţi aflat înaintea mea.

Doar că mie nu-mi vine să cred. Mi se pare o nedreptate strigătoare la cer moartea ei. Îmi vine să urlu de ciudă şi de neputinţă că astfel de oameni se duc. Şi să nu îndrăznească cineva să vină să-mi spună că dumnezeu (care acum nu merită să îi fie scris numele cu majusculă) ştie el ce face sau că are el nişte căi ascunse. N-are nimic. Nici măcar suflet. Din cauza asta îl fură, din când în când, de la alţii.