Blogul Licuricei

Toată viaţa a fost maior şi a ieşit la pensie locotenent-colonel, dar i se spune Colonelu’ de când îl ştiu. Aşa îi zic prietenii, vecinii, rudele, chiar şi oamenii pe care îi cunoştea întâmplător ajungeau să i se adreseze aşa. Nu cerea el asta, dar vocea autoritară şi felul în care se purta, până nu demult, cred că i-au atras porecla.

Colonelu’ a intrat în armată când avea 18 ani. Asta i-a plăcut, asta a făcut. De altfel, se trage dintr-o familie care a avut o grămadă de ofiţeri în istorie şi care aşa au ajuns să fie cunoscuţi sub numele „de-a Cadetului” (pentru cei care nu au mai auzit termenul, cadetul înseamnă elev al şcolii militare). Chiar şi mie îmi zic bătrânele din sat, când mă întâlnesc: „Se vede pe tine că eşti de-a Cadetului”. Nu ştiu cum, dar se vede.

Iniţial, Colonelu’ a fost ofiţer de cavalerie, pentru că îi plăceau caii. Aşa zice el. Eu îl suspectez însă că era conştient de cât de bine arăta călare şi de-aia a ales arma aia. Era un tânăr înalt, frumuşel, brunet cu ochi albaştri, care dădea destul de bine pe bidiviu lui alb, pe nume Cezar. Îi plăceau femeile, iar uniforma de cavalerie îl ajuta la fix.

În ’53, însă, s-a decis renunţarea la cai în armata română, aşa că toţi au fost împuşcaţi şi trimişi la fabrica de salam. Colonelu’ n-a putut să vadă cum calului lui îi este tras un glonţ în cap, ca urmare a plecat în ziua aia din unitate. S-a dus şi a făcut ce ştia mai bine: a băut până a uitat. Apoi a cerut transferul la altă armă – infanterie.

Aici şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă. A fost în elementul lui. Femei, alcool, tutun – toate le-a consumat până la epuizare. Obişnuia să-mi povestească cum, în ziua soldei (lua 400 de lei lunar pe atunci), împreună cu alţi doi prieteni închiria trei trăsuri. În prima se suiau ei, în a doua puneau caschetele, iar în a treia mantalele. Şi aşa mergeau până la crâşmă. Ajunşi acolo comandau „un metru”. Iar asta însemna că, indiferent de conţinut, pe distanţa de un metru, toate sticlele de pe rafturi, de sus până jos, ajungeau la ei pe masă. Plecau acasă de-abia când le terminau.

Nici cu femeile nu i-a fost simplu. A fost căsătorit, dar a divorţat din motive pe care nu le-am aflat niciodată. După divorţ, şi-a făcut de cap. S-a potolit cât de cât după ce a fost prins având o relaţie cu soţia unui coleg, prietenul lui cel mai bun, de altfel, ceea ce a iscat un scandal teribil. Atunci, comandantul unităţii l-a ameninţat că îl va da afară din armată dacă nu se potoleşte şi i-a pus în vedere să se însoare. N-a avut încotro şi s-a însurat. Cu mama. Care a aflat de-abia după un an de la nuntă cum de s-a decis Colonelu’ să se aşeze, din nou, la casa lui.

De tutun a scăpat din întâmplare. Era în aplicaţie în Insula Mare a Brăilei, prin ’73, când i s-au răsturnat trei maşini în Dunăre. Nu a murit nimeni, dar Colonelu’, de supărare, a fumat cinci pachete de Carpaţi, unul după altul. A doua zi, i se umflase limba de nu-i mai încăpea în gură. A încercat să fumeze o ţigară, dar i s-a făcut rău şi a vomitat tot de mâncase. A fost ultima ţigară din viaţa lui pe care a pus-o în gură.

Colonelu’ nu este un tip cult. În toată viaţa lui, a citit şi răscitit doar trei cărţi: „Avram Iancu” de Silviu Dragomir, „Cu privire la Vasile Lucaciu. Acte. Documente. Procese” de A. Iuga şi „Poezii” de Vasile Alecsandri. Nici o altă carte nu i-a stârnit interesul, oricât am încercat să-l atrag cu tot felul de poveşti. „Lasă-mă, Laura, cu prostiile tale”, spunea.

De altfel, Colonelu’ nu a iubit niciodată şcoala. Nu i-a plăcut să înveţe. Nici ca elev, nici ca ofiţer. A fost trimis de trei ori la Academia Militară şi de trei ori s-a întors înapoi în unitate, după o lună. Nu a vrut niciodată să facă carieră, vroia doar să lucreze cu soldaţii. Asta a fost viaţa lui. I-a plăcut doar să comande şi să strige la soldaţi până făceau lucrurile aşa cum vroia el. O vreme i-a ieşit.

Cât timp a fost şef de poligon la Focşani, s-a simţit ca în rai. Meseria pe placul lui, podgoriile aproape, trai, nineacă! În anii ’80, a ajuns la vânători de munte. I-a plăcut şi aici, era în Munţii Apuseni, avea cai, dar nu mai era tânăr ca pe vremuri. Reumatismul şi-a spus cuvântul şi s-a văzut nevoit să se pensioneze. A stat acasă şi a făcut în continuare pe şeful de poligon. O vreme i-a ieşit şi asta.

Acum, însă, Colonelu’ este o epavă. Ia un pumn de medicamente la amiaz’, la prânz şi seara şi mănâncă mai puţin decât o vrabie. Operat de gută la picior, plin de artrită, suspect de diabet şi cu ficatul în pioneze, nu se poate ridica din pat nici chiar ajutat. Nu se poate duce la baie şi trebuie şters la fund ca un copil.

Plânge ori de câte ori îl rog să facă un efort să se prindă de cadru metalic şi să umble. „Nu pot, fata tatii, nu pot”. Şi nu am cum să-l conving că, dacă vrea, poate. E încăpăţânat ca un catâr, dar se simte umilit, vulnerabil şi zice mereu că vrea să moară. Într-o zi, o va face şi pe asta. Doar că în legea lui. Aşa cum le-a făcut pe toate, toată viaţa.

25 mai 2013. Acum trei ani, după cinci luni de stat pe pat şi fără să vorbească nimic toată ziua, la ora 16.20, Colonelu’ a zis „Mor”, a mai respirat o dată şi a murit. Mi-e dor de el…