Blogul Licuricei

L-am lăsat în paragină… Ar fi putut fi unul dintre cele mai citite bloguri muiereşti din Ardeal, dacă nu l-aş fi neglijat. Începutul păruse promiţător. Era în toamna lui 2006, când puţine femei din zona asta se încumetau să îşi verse năduful şi supărările în virtual. Nici măcar nu scriam gândit sau cu oareşce strategie pe termen lung. Scriam pentru că îmi făcea bine şi pentru că îmi trebuia ceva nou în viaţa mea. O altă jucărie.

În plus, fiecare post îmi mai aducea o uimire, iar asta îmi întreţinea spiritul. Mă miram că aveam cititori, mă miram că le plăcea ce scriu, mă miram că se enervau pe mine, mă miram că ajungeau să mă urască şi să îmi lase offline-uri jignitoare. După vreun an şi ceva, am trecut oarecum de faza uimirii şi am intrat în cea a încântării de a fi recunoscută după blog. Mă simţeam bine când făceam cunoştinţă cu cineva, îi vedeam faţa luminându-se cu un zâmbet cât casa pe faţă şi auzeam următoarea replică: „Tu eşti licurici? Îţi citesc blogul!”. Vanitatea era la ea acasă, dar în acelaşi timp eram stânjenită şi ruşinată în a discuta cu omul din faţa mea. Ştia deja totul despre mine şi parcă nu mă simţeam perfect confortabil cu ideea asta.

Aşa au trecut alţi doi ani. Încet-încet, am început să mă plictisesc. Ajunsesem în punctul în care mi se părea că le văzusem pe toate în domeniul ăsta, le scrisesem pe toate, le gustasem pe toate. Nimic nu mă mai impresiona. Nici înainte nu eram eu mare cititoare de bloguri, dar acum ori de câte ori dădeam peste un blog nou, mă uitam cu oarecare superioritate îngăduitoare la tinerele bloggeriţe şi, în timp ce le citeam, aveam în minte o singură idee: „Am trecut şi eu prin asta. Nu-mi spui nimic nou”. După trei ani de blogging, am devenit blazată, leneşă, indiferentă faţă de cititorii mei, deşi pe undeva mă simţeam şi vinovată că îi neglijez. Dar confortul meu era mai important decât al lor, aşa că, la un moment dat, mi-am şters blogul.

Câteva luni m-am ţinut departe de lumea asta, dar plăcerea de a scrie îmi dădea ghes. Aşa am ajuns să îmi deschid un nou blog, fără de nume şi unde nimeni nu era lăsat să comenteze. Scriitura se dorea a fi alta. Nu mi-a ieşit. Şi nu pentru că nu aş fi fost capabilă să scriu aşa mult timp, nu era mare lucru, în fapt, ci pentru că mi-am dat seama că îmi lipseau foarte tare schimbul de idei cu cititorii şi doza aia minimă de celebritate pe care mi-o câştigasem. Trebuia ca cineva să mă laude măcar o dată pe lună că scriu bine, altfel nu eram eu. 🙂

Cum mă simţeam (mai mult sau mai puţin meritat) o ştiutoare în ale bloggeritului, am decis să-mi cumpăr un domeniu, să renunţ la porecla sub care mă făcusem cunoscută şi să scriu sub numele meu. Mă vroiam serioasă, responsabilă, matură şi îmi doream să fac un pas mai departe. Vroiam să nu mai copilăresc pe blog. În plus, suferinţa emoţională sub umbrela căruia stătuse vechiul blog dispăruse cu totul şi îmi doream articole scrise sub cu totul alte auspicii.

Revenirea nu a fost un succes de casă. Nu este nici acum, iar singura explicaţie pe care aş putea-o avea pentru asta e că, în timp ce bloggingul a evoluat şi s-a specializat, eu mi-am pierdut scânteia. Ca urmare, am început să-mi pierd şi elanul responsabil şi nevoia de a mai scrie seriozităţi. Aşa că l-am lăsat în paragină…

Mă uit însă uneori la câteva din vechile bloguri muiereşti, începute în acelaşi timp cu al meu, dar ajunse mult mai departe, şi mă apucă tristeţea şi părerea de rău după ce-ar fi putut fi. Aşa şi acum.