Uneori am o senzaţie grozavă cum că ceva rău se întâmplă. Stomacul mi se face ghem şi-mi urcă până în gât, în urechi îmi pulsează zeci de timpane şi toţi muşchii încep să mă doară. În acelaşi timp intru într-o stare de agitaţie cumplită – încep să nu am stare, să vreau să merg undeva şi să nu ştiu unde, să vorbesc cu cineva despre ceva şi să nu ştiu cu cine şi despre ce.
Chestia asta o păţesc de când mă ştiu şi debutează când mă aştept mai puţin şi indiferent unde mă aflu – pe stradă, acasă, în cafenea, la film… Astăzi m-a apucat în timp ce eram la ceainăria din Palatul Rhédey. Stăteam liniştită în faţa unei căni cu ceai alb şi citeam Eroare judiciară, carte primită cadou de la Cătălin Tolontan de Crăciun (nu suntem prieteni, ci a avut pe blog ceva campanie de dat cărţi), când am simţit dintr-odată că vine peste mine apocalipsa or cel puţin ceva de genul ăsta.
Mi-era limpede ca bună ziua că urmează să se întâmple ceva rău. Nu neapărat mie, dar ceva malefic se întâmpla cu siguranţă undeva în apropierea mea. Am lăsat cartea şi am început să dau telefoane, să inventez subiecte de discuţii cu prietenele în speranţa că uit de răul ce va să vină. După vreo juma’ de oră de stat pe telefon lucrurile au revenit la normal şi mi-am putut continua lectura.
Partea proastă e că niciodată nu am aflat dacă a avut loc totuşi ceva rău în perioada de timp în care eu am starea asta. Oricât îmi deschid urechile şi caut ştiri din intervalul ăla orar, nu găsesc răspunsuri pentru stările mele. În acelaşi timp e ciudat că senzaţia asta nu este însoţită de o stare de teamă. Nu mi-e frică practic de ce o să fie, ci am doar certitudinea că Răul se întâmplă.
E drept că am trecut şi prin atacuri de panică autentică. Asta a fost acu’ vreo opt-nouă ani, când mă trezeam din somn pe la 3.00-4.00 dimineaţa, speriată de moarte că am cancer sau SIDA. Îmi era atât de frică încât îmi urca temperatura dintr-odată, inima mă durea cumplit şi stătea să îmi sară din piept şi simţeam că nu pot respira. Ca să mă calmez, puneam mâna pe telefon şi sunam în Toronto, la un prieten care, din cauza fusului orar, era treaz la ora aia. Vorbeam vreo oră-două, vrute şi nevrute, după care reuşeam să mă culc relativ liniştită.
Atacurile astea de panică au dispărut la fel de brusc cum au şi apărut. Nu însă şi senzaţia că se va întâmpla ceva rău. Oare ăsta e semn că sunt cumva nebună?
nu suntem nebune. s-ar putea sa ne spuna ceva simturile alea pe care omenirea nu le-a cultivat de atata timp (pentru ca s-a ocupat cu ascutirea altor instincte/simturi).Eu, de exemplu, tot astept (cateodata, cand ies cu masina, nu pe jos, in Mexic) sa-mi dea cineva puternic in fatza cu o ranga:) Sper sa nu mi se intample, dar sunt pregatita si stiu la ce durere sa ma astept (in pometi). Tu, scriu ce simt realmente si, acum ca am ajuns la final, parca as avea si eu o intrebare: sunt cumva nebuna?
hmm… poate ar trebui să ne deconectăm de la viaţa asta citadină, să ne retragem o vreme în sălbăticie şi să ne reactivăm instinctele. cine ştie ce ar ieşi de aici…
ps: da’ tu, Moni, chiar cu ranga?? God!! 😀
apai cu presentimentul nu te pui, de unde sa stiu eu de ce ranga si nu o floare?
liniste si pace, da!
Simtul proximitatii. Insotit de o exacerbare a simturilor. Atentia la detalii etc.
Eu am atacuri de panica cu obiect: am claustrofobie, deci intru in panica si atunci cand doar mi se pare ca as putea ramane undeva inchisa (autobuz, tramvai, nu mai spun de lift, pe care cel mai des il evit). Si evident, boli si alte minuni…
Deci na, inseamna ca ne-am gasit mai multe nebune 😀 😀 😀
Lady Io: putem pune de-un club. da’ exclusivist, nu aşa, pentru orş’cine. 😀
Fantomu’: şi asta e de bine sau de rău, până la urmă? 🙂
Monica: oare ce-ar zice Freud la faza asta? 😀
Nu stiu, mai bine nu intreb. Mai demult „prevedeam” mai multe si mai bine. Acum s.ar putea sa fie doar rodul paranoiei legate de siguranta. Desi niciodata cand ies pe jos nu vad ranga! 😀
… de bine, de bine … evident. Maleficul este as spune … ireductibil. Nu-i intelegi intentiile … pentru exista doar voluptatea de a face rau. Ceva ti-a activat acest … o jignire gratuita, un gest gratuit … ma rog, orice poate fi gratuit si de neinteles. Pune-ti o muzica sau un film bun, sugestia mea.
Mie imi place intrebarea pe care o pui ca si cum vreo unul din noi n-ar fi nebun :)).
Tu stii ca eu sunt convinsa ca spatiul din proximitatea nostra musteste de prezente bune sau rele. Poate ca uneori se ciocnesc de noi. Oricum un spirit malefic care te averttizeaza de iminenta unui rau e teribil de amabil. Unul care te infrica gratuit e al dracului de jucaus, ca sa zic asa
Monica: şi când te gândeşti că e mai uşor să primeşti o rangă în faţă pe jos fiind…
Fantomu’: azi nu mi l-a activat nimeni şi nimic. după cum am zis, eram singură în ceainărie şi citeam. da’ poate la origini, acu’ aproape 40 de ani, o fi fost activat cumva 😀
Barbu: hehe, dat fiind că mă citiţi pe mine e clar că nu sunteţi chiar cu toate acasă 😀 😀
Iana: amabil sau are el o agendă pe care nu o ştim noi. deocamdată…
@ 11. 😀 :D. Uite ! Daca Iana arata la fel de bine ca tine, atunci sa stii ca mi-ar place sa ma aflu mai des in proximitatea ei. :D. Poate fi si de la prea multa scortisoara in ceai, nu ?
P.S. Explicatia unor anumite stari cred ca ti-o poate da Lav sau Iza. Vorbeste cu ele.
Izei şi Laviniei o să ajung să le plătesc serviciile psihologice până la urmă, atât de mult profit de ele 😀
şi nu mă dezamăgi! zi-mi că nu trage atât de mult la cântar cum arată omu’ 🙁
@ 14 II. Cred ca-i pe la mijloc. Sau mai bine spus … din toate cate ceva. Moraliceste vorbind, aspectul fizic nu-i vreun merit personal, totusi ne bucuram (sau ma bucur, ca nu sunt purtatorul de cuvant al celorlalti) cand vedem unul placut, nu ? Fara diversitate ar mai exista aspiratii ?
cred că ar exista aspiraţii şi fără diversitate. atunci probabil am aspira să fim diverşi 🙂
iar Iana arată mai bine ca mine, doar că e femeie la casa ei, cu copil. 🙂
Anxietate: Acestea sunt adevaratele atacuri de panica (fara obiect). Uneori starile astea sunt asociate depresiei. Pot fi asociate si altor situatii, mai concrete: neliniste, insecuritate, instabilitate emotionala. Pot fi declansate de dezechilibre chimice (care la randul lor pot fi induse). E nasol. Stiu. Not very much to do about. Anxioliticele nu sunt a „weapon of choice” decat daca e cazul, dar aici expertiza de specialitate SI DE CALITATE e musai…
Acuma ia sa punem noi cuvintele laurei despre mine intr-un adevar, in ale lor functii gramaticale, si in alta topica: Iana arata bine mai multa ca mine si la casa ei e o femeie-copil. Asa.
Si: se stie ca fantomele sunt emotionale si cuibaresc te miri pe unde, pe cand la fantomi primeaza criteriul estetic, ceea ce nu-i impiedica sa vorbeasca moraliceste.
Teza: Din casa de om frumos / Fantomu nu se da scos!
Promit sa mai scriu la tine pe blog doar daca nu-mi pune nimeni diagnostice. Vezi, de aia vedeam eu blogul tau ca pe o fictiune, fara simptome.
C: nu era mai simplu să spui că îs nebună şi tre’ să mă vadă un doctor? 😀 😀 😀
Iana: n-am înţeles nimic, după cum spuneam 😀
Eu nu vad ce e rau la starile astea.
Si mie mi se mai intampla, dar le iau asa cum vin. Cine stie ce mi-a scapat si pe unde…
Really now, cred ca e o simpla problema de etichetare. Poti sa le spui „rele” sau poti sa le spui „de sensibilitate crescuta la context/mediu” sau chiar stari de „rezonare cu universul/mediul/contextul” etc.
le-am zis „rele” pentru că nu mă simt confortabil în timpul lor şi pentru că în momentele ălea nu simt că s-ar întâmpla ceva bun. da’ am, aşa, o vagă impresie că acum că am făcut atâta caz de ele nu o să le mai am 😀
Nu esti nebuna, alea-s atacuri de panica/anxietate. Du-te la un terapeut.
La mine era momentul in care simteam ca voi muri in cateva secunde si ma gandeam sa scriu pe un bilet sa-i anunt pe ceilalti oamenii ca inainte de a muri, simti. Si nu muream. Nici nu facea autobuzul accident, nici nu ma impusca omul cu fatza criminala si presupunerea mea era iar gresita.
Am vazut o carte cu un titlu tare interesant : Toti sunt normali pana ajungi sa-i cunosti.
Credeam ca doar eu am ganduri sinucigase cand stau langa la balcon…dar am mai gasit inca 3.
Eu zic ca nu esti nebuna :D. Si eu am impresia ca voi muri de o boala incurabila… si tot timpul sunt speriata inainte sa vad rezultatul la analize…cred ca e efectul cartilor , al serialelor si al negativismului…
„acum că am făcut atâta caz de ele nu o să le mai am”
pai, da, asa si functioneaza! poate o sa mai ai dar o sa le tratezi altfel. condescendent 😀
neh. it’s just you simtind ca raul exista. si esti norocoasa:)
cru: norocoasă? drept că se poate privi şi din pctul ăsta de vedere 🙂
C.: blogu’ ăsta e mai bun decât un terapeut.
Monalisa: eu zic să scrii biletu ăla şi să-l păstrezi undeva, că nu se ştie. glumesc 🙂
aia cu balconu’ cred că are o altă explicaţie. m-am gândit şi eu de multe ori de ce ai dorinţa asta de a sări (că şi eu am mai avut-o) şi am ajuns la concluzia că e legată de dorinţa de zbor. e ca şi cum ai vrea să vezi dacă poţi zbura. nu cred că cineva îşi doreşte de fapt să se dea cu capu’ de caldarâm. oricum, golul ăla de jos are o atracţie tare mare. ai zice că te absoarbe. e straniu de tot.
ana: la terapeut ar trebui să mă duc să-mi rezolve mai degrabă frica de zbor, nu? 🙂
aham. Eu ma gandesc ca ma arunc , plutesc putin si apoi cad ca o pisica in picioare, flexand putin picioarele ca sa nu-mi rup coloana si picioarele :D.
Eu acum un am aveam nopti in care ma sufocam in somn si ma trezeam speriata si-mi era frica sa mai adorm. Sau ma apucau atacurile de panica. Mi-era frica ca atunci va intra cineva in casa si-mi va omora parintii . Eram sigura ca asa se va intampla.
Dar au trecut… Eu m-am rugat. Asa am scapat de ele.
Era foarte urat. Urat, urat. Ma goleau complet momentele acelea… sper sa scapi si tu de ele
mă bucur că ai scăpat de teama aia. eu m-am tot gândit însă, de când am scris textu’ ăsta, şi parcă nu aş vrea să pierd stările astea de „ceva rău se întâmplă”. măcar aşa simt că-s vie cumva. mai ales că în ultima vreme nu am alte sentimente mai puternice pentru nimic altceva. so, în tot răul ş-un bine. 🙂