Dragă Letiţia,

Mă tot gândesc să îţi scriu de ceva vreme şi tot nu apuc. Nu că aş avea cine ştie câte pe cap, ci pur şi simplu pentru că e o vreme nepermis de frumoasă afară şi uit de mine pe terasă, cu nopţile. Astăzi, însă, am decis să rup şirul serilor pierdute şi să stau frumos acasă, pe fundul meu, ascultând muzică şi citind. Cu ocazia asta mi-am zis că mai economisesc şi nişte bani, vorba aia. Doar că în timp ce îmi citeam eu Ascetul dorinţei, mi-a sunat Sinatra în urechi cu “I could write a book” şi dintr-odată mi-am amintit de tine, minunata mea prietenă năvalnică şi atotştiutoare, şi de cele două pacturi ale noastre. Ştii tu, pacturile ălea absolut incredibile şi greu de ţinut, în urma cărora trebuia să fim fericite în fiecare zi de 13 şi să mai şi scriem o carte până la sfârşitul anului.

Ei bine, nu am reuşit să ţin minte nici că trebuie să fiu fericită în fiecare zi de 13, darămite să mai şi fiu. De fapt, ca să nu mint, nu cred că am fost nefericită în acele zile pentru că, dacă aş fi fost, mi s-ar fi întipărit în minte şi cumva tot îmi pica fisa cu înţelegerea noastră. Nu ştiu însă dacă asta se pune, aşa că rămâne la latitudinea ta dacă voi plăti sau nu pentru uitarea mea.

Cât despre carte… Oricum aş face şi oricum aş întoarce-o, nu voi reuşi să scriu acele 150 de pagini. Nu sunt în stare, din păcate. M-am străduit, să ştii, chiar m-am străduit. Am pus-o pe Carmen, iar ea la rândul ei pe Robert, să-mi cumpere din Anglia un studiu despre o anumită civilizaţie (nu zic care, din superstiţie), în ideea că, pornind de la acele date, îmi construiesc romanul. Am citit studiul, de două ori chiar, mi-am făcut însemnările de rigoare, fişe de lectură şi alte cele, mi-am structurat cât de cât subiectul în minte şi pe hârtie, mi-am deschis chiar şi un fişier în Word…. dar nimic mai mult.

Nimic nu s-a legat. Nici măcar prima propoziţie, care să îmi dea un pic de încredere. Nimic, nimic. Aşa că am abandonat ideea romanului cu pricina (deşi cred în continuare că poate fi scris un super roman pe tema respectivă) şi m-am concentrat pe un alt gen de scriitură. Mi-am zis că îmi pot onora cele 150 de pagini scriind un jurnal de job. Doar că nu e să fie nici ăsta. Am scris vreo cinci pagini, adică vreo două săptămâni, după care am renunţat. Nu reuşesc să scriu zilnic ce mi se întâmplă şi dacă nu o fac uit, aşa că e de pomană.

Dacă în următoarele luni nu se despică în vreun fel Cerurile şi nu mi se arată Calea, cu siguranţă în 1 ianuarie 2012 vei fi mai bogată cu cel puţin 150 de euro. Parcă atât era pariul, nu? Asta nemaipunând la socoteală ceilalţi euro pentru zilele de 13. Suficienţi de mulţi bani cât să vii până aici să bem un vin împreună. 🙂 Mi-ar plăcea totuşi să nu plătesc aceste pariuri (nu ştiu cum se face, dar în ultima vreme pierd pariuri peste pariuri), şi nu zic asta din zgârcenie, ci pur şi simplu pentru că îmi doresc să am capacitatea de a scrie o carte şi de a fi fericită în fiecare zi de 13. Dar, cine ştie, poate că totuşi până la sfârşitul anului se schimbă totul şi voi putea ieşi în faţă cu romanul vieţii. 😀

Cu această idee uşor absurdă în minte, te las în compania piesei care a declanşat întreg procesul, dar nu înainte de a spera ca măcar tu să ai cartea începută şi să fi bifat fericită acele zile. 🙂

Cu dor şi mare drag de tine,

Eu.

4 thoughts on “Dragă Letiţia,

  1. No problem…

    in pact se vorbea ca daca niciuna nu scrie romanul datoriile se anuleaza. Si eu nu sunt nici la jumate cu cartea mea…

    Idem pentru 13.

    Ai putea scrie in schimb un roman cu titlul “13” si scrii jurnalul zilei 13 a lunii…
    fericita sau nu prea. monotona sau interesanta.

    c’est ça

    oricum mai sunt 6 luni…

Leave a Reply

Your email address will not be published.